CAPITOLUL XVI
„Dă-mi copii, sau mor!"
Trezirea e imperativă, căci
porţile iadului s-au deschis largi pentru această generaţie degenerată în care
trăim. Avem nevoie (deşi adeseori zicem că vrem) de trezire! Cu toate acestea,
sfinţii de paie, anemici şi slăbănogi, ai ceasului în care trăim, vor să se
deschidă cerul şi să li se aducă trezirea spirituală prin aceleaşi metode prin
care cumpără o limonada de la automatele de răcoritoare. Însă Dumnezeu nu-Şi
mecanizează puterile slavei Sale ca să se adapteze la maşinăriile religioase
ale timpului nostru.
„Am dori să vină şi la noi o
trezire spirituală cum a avut loc în insulele Hebride!" spunea recent un
predicator. Dragul meu, trezirea n-a venit în insulele Hebride doar pentru că
au dorit-o. Porţile cerului s-au deschis şi puterea cea măreaţă a Domnului a
cutremurat insulele fiindcă acolo locuitorii ţării „au vestit un post şi au
chemat o adunare sfântă"; au aşteptat cu lacrimi, cu osteneală, cu
insistenţă lângă scaunul de domnie al adevăratului Dumnezeu. Şi vizitarea aceea
miraculoasă a venit fiindcă Cel ce căutase cândva o fecioară în care să
zămislească Fiul Său preaiubit a găsit un popor de o puritate virgină, plin de
un patos şi de o viziune arzătoare. N-au avut duplicitate de motive în
rugăciunile lor. Nici una din rugăciunile lor n-avea cereri colorate cu încercări
de salvare a renumelui vreunei denominaţii. Privirea lor era îndreptată numai
la slava lui Dumnezeu. N-a fost printre ei nici un grup invidios că celelalte grupuri
cresc mai repede; singura lor gelozie a fost pentru Domnul Oştirilor a cărui
slavă era batjocorită în praf, a cărui casă avea „zidurile dărâmate şi porţile
arse de foc."
Un grup sănătos fundamental în
învăţăturile biblice nu poate fi nicidecum o momeală de atracţie pentru Duhul
Sfânt, Zămislitorul! Iubiţii mei, avem mii de astfel de grupuri răspândite pe
tot pământul. S-ar putea ca o fată de şaptesprezece ani şi un băiat de aceeaşi
vârstă să aibă capacitatea fizică să fie părinţi de copii, şi pot fi chiar
legal căsătoriţi. Dar oare aceasta garantează că vor avea copii? Au ei
resursele financiare care să le asigure un cămin? Şi sunt ei maturi în gândire
ca să-şi crească copiii? Trezirea spirituală s-ar stinge într-o săptămână în
multe din Bisericile „biblice", fiindcă nu există „mame în Israel"
care să îngrijească de copii. Şi câţi din membrii bisericilor noastre ar putea
conduce pe alţii la Domnul, din întuneric la lumină? În multe din bisericile
acestea de azi a se naşte copii în credinţă e ca şi cum ai pune un nou născut într-un
frigider la zero grade absolut!
Naşterea firească a unui
copilaş are înainte luni de sarcină şi zile de dureri; la fel e şi naşterea
spirituală. Domnul Isus S-a rugat pentru Biserica Sa, dar ca s-o nască S-a dat
pe Sine Însuşi la moarte pentru ea. Apostolul Pavel s-a rugat „zi şi noapte...
nespus" pentru Biserică; mai mult, a suferit durerile naşterii pentru cei
păcătoşi. Sionul, ca să nască, trebue să aibă întâi durerile naşterii. Deşi
mulţi predicatori strigă în fiecare săptămână „Trebuie să vă naşteţi din nou”, câţi
din ei pot spune cu apostolul Pavel: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători
în Cristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Cristos
Isus, prin Evanghelie" (1 Corinteni 4:15)? El i-a născut în credinţă. Nu
spune că s-a rugat numai pentru ei. Dacă în secolul trecut rata naşterilor
fizice ar fi fost la fel de scăzută ca rata naşterilor spirituale azi, rasa
umană ar fi dispărut deja de pe faţa pământului. „Trebuie să ne rugăm ca să
păstrăm viaţa de credinţă”, spunem noi; iar adevărul e că trebuie să trăim o
viaţă de credinţă ca să ne rugăm. „Dacă rămâneţi în Mine... cereţi orice veţi
vrea!" Îmi dau seama că „a cere" include şi rugăciunea pentru mântuirea
celor pierduţi, dar rugăciunea e mai mult decât a cere. Rugăciunea e, desigur,
supunerea noastră faţă de Duhul Sfânt astfel ca El să poată lucra în
noi şi prin noi. În primul capitol al Genezei aflăm
că toate vietăţile au dat naştere după soiul lor. Atunci oare în domeniul
regenerării spirituale, n-ar trebui ca fiecare suflet nou născut să dea naştere
altora?
Noi, evangheliştii, primim
adesea laude, şi de multe ori le primim pe nedrept. Ştiu o bătrânică în Irlanda
care se roagă ore în şir, se roagă în fiecare zi pentru acest gângav ce sunt.
Alţii mi-au mărturisit: „Nu trece nici o zi în care să nu mă rog înaintea lui
Dumnezeu pentru dumneata!" Ei au dat naştere multora din cei pe care
oamenii ziceau că eu i-am născut spiritual, când de fapt eu n-am fost decât o
moaşă la naşterea lor. În ziua de judecăţii ne vom mira ce multe coroane vor fi
date unor ucenici necunoscuţi. Uneori mi se pare că noi, predicatorii, cei care
captăm atenţia publicului, vom fi răsplătiţi cu cei din urmă. De pildă, ştiu
predicatori care predică azi predici pe care le-au mai predicat acum douăzeci
de ani. N-au născut atunci, nu nasc nici azi. Predicatorii de felul acesta
obişnuiau să se roage. Unul din ei mi-a mărturisit nu demult: „Nu, frate, nu mă
mai rog ca înainte, dar cred că bunul Dumnezeu mă înţelege!" Da, da. Bunul
Dumnezeu înţelege foarte bine. Dar nu ne scuză pentru faptul că suntem mai
ocupaţi decât ar vrea El să fim.
E adevărat că ştiinţa a
eliminat mare parte din durerile pe care mamele noastre le-au cunoscut la
naştere. Dar ştiinţa nu poate elimina lunile lungi de formare a copilaşului. În
acelaşi fel, noi, predicatorii, am găsit metode mai uşoare de a atrage pe
oameni la Evanghelie, pentru mântuirea lor sau umplerea cu Duhul Sfânt. Pentru
mântuirea lor, li se dă voie doar să ridice mâna, şi presto! toate suferinţele
de altă dată de la altar au dispărut. Pentru umplerea cu Duhul Sfânt, oamenilor
li se zice: „Doar staţi pe loc în timp ce predicatorul se roagă pentru voi, şi
veţi fi umpluţi!" Ce ruşine! Fraţii mei, înainte ca să se întâmple
minunea, adevărata trezire spirituală şi naştere din nou are nevoie de durerile
naşterii.
După cum noul născut pune în
comoţie tot trupul mamei, tot aşa mişcarea de trezire spirituală şi durerile
naşterii pun în mişcare tot trupul Bisericii. Viitoarea mamă e cuprinsă de nelinişte cu fiecare clipă ce se apropie de
momentul naşterii (adesea starea aceasta duce la nopţi de nesomn şi plâns); tot
aşa făcliile din sanctuarul bisericilor ard uleiul de la miezul nopţii în timp
ce sufletele celor împovăraţi cu sarcinile altora, cu durerea păcatelor celor
pierduţi, îşi varsă sufletul în rugăciuni de mijlocire pentru nelegiuirile
poporului. Adesea, viitoarea mamă îşi pierde pofta de mâncare şi, în interesul
viitorului copilaş, se înfrânează de la anumite lucruri. Tot aşa, înfrânarea de
la mâncare şi o stare de aşteptare liniştită cu o iubire în clocot, cuprinde
inimile celor ce se ruşinează de viaţa stearpă a Bisericii. După cum femeia însărcinată
se ascunde de privirile publicului (sau cel puţin aşa era pe vremuri) cu cât se
apropie clipa naşterii, tot aşa cei ce sunt în durerile naşterii de suflete se
ascund de publicitate şi se apropie de faţa lui Dumnezeu cel sfânt.
E clar că Iacov a iubit-o pe
Rahela mult mai mult decât pe Lea. Şi totuşi, „cununa iubirii" a căpătat-o
Lea, fiindcă ea a avut copii. Gândiţi-vă că pentru Rahela a slujit Iacov
patrusprezece ani, dar tot devotamentul acesta splendid n-a fost de nici o mângăiere
pentru Rahela, fiindcă era stearpă. Fără îndoială Iacov şi-a demonstrat iubirea
încărcând-o cu bijuterii, după cum era obiceiul zilei; dar nici nimicurile
acestea exterioare n-au fost mângăiere. Şi deşi Rahela era frumoasă la chip,
nici laudele unora, nici admiraţia altora n-au compensat faptul că nu avea fii.
Realitatea teribilă pentru Rahela era faptul că Lea avea patru fii care o
trăgeau de fustă, iar de ea, de frumoasa Rahela, de stearpa Rahela, bărbaţii râdeau
şi femeile strângeau din buze. Mi-o imaginez pe Rahela, cu ochii mai roşii de
plâns decât ochi Leei, cu părul despletit şi vocea răguşită de plâns, cum vine
înaintea lui Iacov, obosită de nerodnicia ei, umilită până la disperare de
starea ei, implorându-l cu hohote de plâns: „Dă-mi copii, ori mor!"
(Geneza 30:1). Strigătul acesta i-a rupt inima aşa cum o sabie i-ar fi sfârtecat
trupul.
Permiteţi-mi să spiritualizez
tabloul acesta: Rugăciunea Rahelei n-a fost o rugăciune obişnuită, ci în disperare.
Era cuprinsă de durere, copleşită de ruşine, îngenunchiată de starea ei. Frate
predicator, dacă ţi-e sufletul sterp şi ochii uscaţi, dacă nu vin suflete la pocăinţă
în faţa altarului, nu-ţi găsi refugiu în popularitate, respinge mângăierea
diplomelor câştigate şi a cărţilor pe care le-ai scris! Fii sincer şi imploră-L
pe Duhul Sfânt să te copleşească cu durerea stării în care te afli, fiindcă
eşti atât de slăbit spiritual încât nu mai poţi naşte! O, cum ne mustră
altarele noastre goale! Credeţi oare că Duhul Sfânt se bucură de orgile
noastre electronice, de covoarele elegante din biserici, de ornamentele noi, când
leagănul e gol? Niciodată! O, dacă liniştea de moarte din sanctuarele
bisericilor ar fi spartă de binecuvântatul ţipăt al copiilor nou născuţi în
credinţă!
Nu există o formulă, un model
al trezirilor spirituale. Deşi pretutindeni se nasc copii în acelaşi mod, cât
de diferiţi sunt ei între ei. Fiecare copil e ceva nou. Nu există duplicate.
Tot astfel, aceeaşi suferinţă la naşterea spirituală, aceleaşi rugăciuni
născute din durerea sterpiciunii spirituale, nasc trezirile, dar de-a lungul
vremii acestea au avut loc fiecare într-alt fel, diferite unele de altele.
Lui Jonathan Edwards nu i-au
lipsit mulţimile şi banii n-au fost problema lui. Dar
stagnarea spirituală îl obseda ca un coşmar. Vinovăţia bisericilor bancrutate
spiritual i-a îndoit genunchii şi i-a zdrobit sufletul încât, plin de întristare,
a stat tăcut în faţa tronului harului până când Duhul Sfânt a venit peste el.
Azi Biserica şi lumea cunoaşte răspunsul pe care l-a primit veghea sa
biruitoare. Jurămintele pe care le-a făcut, lacrimile pe care le-a vărsat,
suspinurile pe care le-a şoptit, sunt toate scrise în cronicile lucrărilor lui
Dumnezeu. Edwards, Zinzendorf, Wesley şi alţii, au fost înrudiţi spiritual
(există o aristocraţie în domeniul duhovnicesc, ca şi în domeniul firii).
Oamenii aceştia au ieşit de sub onorurile ereditare şi au căutat să stea sub
acolada Duhului Sfânt.
Istoria politică şi militară se
învârteşte în jurul vieţii unor oameni. Unii din aceştia s-au investit pe ei înşişi
cu anumite puteri şi adesea au făcut să tremure întreaga lume înaintea lor. Gândiţi-vă
la geniul acela rău, Hitler. Ce de regi a mai detronat! Ce de guverne a mai
răsturnat! Câte milioane de morminte a umplut! Pentru veacul nostru el a fost
un bici mai groaznic decât zece plăgi. Hitler avea de făcut un singur lucru, şi
l-a făcut. Biblia spune că în zilele din urmă „aceia care vor cunoaşte pe
Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!" Nu cei care cântă
despre Dumnezeu, nu cei care scriu sau predică despre Dumnezeu, ci acei care Îl
cunosc pe Dumnezeul lor, aceia vor rămâne tari şi vor face lucrări mari. Cuvântul
nu spune că vor avea mâncare şi stomacele pline; nu spune că vom fi mai înţelepţi
din pricina cunoştinţelor vaste; ci despre iscusinţa celor ce Îl au pe Duhul Sfânt
în ei, fiindcă Îl cunosc pe Dumnezeu.
Ar trebui să ne cercetăm mai
bine şi să vedem că trezirea spirituală vine ca rezultat al strădaniei unei
sfinte grupări din sânul bisericii, a celor ce şi-au înţeles misiunea de a
stărui în rugăciuni, în cereri şi mijlociri. Aceşti sfinţi ai Celui Preaînalt
au în faţă un veac încătuşat în religii false şi se îngrozesc la vederea
milioanelor ce merg la pierzare. Şi atunci, se hotăresc să stea în veghe, rămân
în aşteptare - poate zile, poate săptămâni, poate luni - până Duhul începe
lucrarea peste ei şi cerul se deschide în binecuvântările trezirii.
Pe paginile Bibliei, femeile
sterpe au dat naştere celor mai iluştri copii. Sara, stearpă până la vârsta de
nouăzeci de ani, a născut pe Isaac; strigătul Rahelei: „Dă-mi copii, ori
mor!" a fost răspuns, şi ea l-a născut pe Iosif, cel care a izbăvit întreg
neamul. Soţia lui Manoah a născut pe Samson, un alt izbăvitor al lui
Israel. Ana, un suflet zdrobit, după ce a plâns cu suspine la cortul întâlnirii
şi a făcut juruinţe şi a continuat în rugăciune ignorând obiecţiunile lui Eli, şi-a
vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu şi a primit răspuns prin naşterea lui
Samuel, cel care a devenit marele judecător al lui Israel. Stearpa şi văduva Rut
a căpătat îndurare şi a născut pe Obed, care a născut pe Isai, tatăl lui
David, din sămânţa căruia S-a născut Mântuitorul. Din Elisabeta, îmbătrânită de ani, a ieşit Ioan
Botezătorul, despre care spunea Isus că e neîntrecut între cei născuţi din
femeie. Dacă ruşinea de a nu fi avut copii n-ar fi copleşit fiinţele acestor
femei, ce mare ar fi fost pierderea în omenire!
Aşa cum copilul face dintr-o
dată saltul în viaţă, tot aşa se întâmplă cu fenomenul trezirilor spirituale. În
secolul al XVI-lea Knox şi-a însuşit strigătul Rahelei, spunând: „Dă-mi Scoţia,
ori mor!" Knox a murit, dar cât timp va fi o Scoţie, şi Knox va trăi.
Zinzendorf, întristat şi ruşinat de starea lipsită de iubire şi rodnicie a
Moravienilor, a fost copleşit şi energizat de Duhul Sfânt până când trezirea
s-a declanşat deodată în dimineaţa aceea de miercuri, 13 august 1727. Atunci a
început mişcarea Moraviană, din care s-a născut vestitul lanţ al rugăciunii
care ni se spune că a durat o sută de ani. Din adunarea aceea a izvorât
mişcarea misionară care a atins marginile pământului.
Biserica de azi, în loc să
pledeze pentru o propagandă anemică, ar trebui să poarte energic sarcina
propagării. Fără îndoială, metodele la naştere s-au schimbat odată cu avansul
ştiinţei. Dar iarăşi trebuie să spunem că ştiinţa, oricât ar fi ea de dragă
medicilor, nu poate scurta perioada aceea de nouă luni când se formează în
taină copilul. Fraţilor, suntem învinşi de elementul timpului. Atât
predicatorul cât şi biserica sunt mai ocupaţi decât ar trebui să fie, şi nu mai
au timp să se roage. Dacă i-am da lui Dumnezeu timpul nostru, El ne-ar da
suflete pentru veşnicie. Dacă ne-am recunoaşte neputinţa şi I-am chema Numele,
El ar face să răsară soarele pentru noi ca la amiază. Biserica are experţi,
să-i încarci cu carul, şi toţi au câte un raport sau un sfat. Dar unde sunt cei
ce poartă agonia câştigării de suflete? Biserici care se laudă cu un număr
record de membrii se pot lăuda cu un număr minim de naşteri spirituale. Avem
talentul să mărim numărul de biserici fără ca să mărim Împărăţia lui Dumnezeu.
(Ştiu o familie în care toţi copiii sunt adoptaţi. Unii dintre noi, predicatorii,
pe plan spiritual mai mult adoptăm decât naştem). Duşmanul înmulţirii e
stagnarea. Când credincioşii simt povara sterilităţii spirituale, atunci începem
să pulsăm o teamă sfântă, să ne rugăm cu un zel sfânt, şi să dăm naştere unei
rodnicii sfinte. La tejgheaua lui Dumnezeu nu există zile de ieftinire şi
chilipir: preţul trezirilor e mereu acelaşi, durerile naşterii!
Fără îndoială, această lume
ajunsă în paragină cere o trezire. Îmi dau iarăşi bine seama că mereu se vor
găsi din cei care ameţiţi în adormirea lor se vor furişa în ideia suveranităţii
lui Dumnezeu şi vor spune: „Când vrea Dumnezeu, aduce El trezirea."
Adevărat. Dar acesta e doar jumătate din adevăr. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu
se simte bine că 83 de oameni pe minut mor fără Cristos? Aţi ajuns la părerea
că Domnul doreşte acum ca lumea să piară? Îndrăzniţi să ziceţi - şi lucrul
acesta mi se pare aproape o hulă - că atunci când Dumnezeu se va hotărî să dea
cu piciorul şi să împrăştie pe toţi duşmanii Săi, abia atunci vom simţi
lucrarea Duhului Sfânt? Nu! Luaţi doar jumătate din text şi reuşiţi să forţaţi
Biblia să spună aproape tot ce vă place. De pildă: „Dumnezeu e în stare să
facem nespus mai mult decât cerem sau gândim!" Opriţi-vă cu versetul
acesta aici şi-l puteţi interpreta că Dumnezeu e în stare, dar că nu se
sinchiseşte prea mult să facă ce ar putea face. Versetul astfel trunchiat lasă
trezirile pe treptele din faţa tronului lui Dumnezeu. Dar citiţi versetul în întregime:
„Iar a Celui ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus
mai mult decât cerem sau gândim, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos
Isus din neam în neam, în vecii vecilor! Amin! (Efeseni 3:22-21). Deja versetul
înseamnă altceva!
Înseamnă că noi suntem
canalele de lucru. Când trezirea nu vine înseamnă că de vină suntem noi,
canalele sunt blocate. Înseamnă că Dumnezeu nu poate străpunge blocajul nostru
ca să ajungă cu Evanghelia în veacul acesta, din cauza lipsei de putere din
Biserică. Deci, dacă întârzie trezirea e din vina noastră!
Finney spunea: „Să-L ai pe
Dumnezeu înseamnă să trăieşti într-o continuă trezire!" Da, putem avea o
trezire spirituală, fiindcă aceasta are loc după puterea care lucrează în
noi, iar noi am primit această putere „când Se va pogorî Duhul Sfânt peste
voi!" Aceasta nu e doar o putere ca să facem minuni, căci şi înainte de
Rusalii ucenicii au făcut minuni şi au scos demoni din oameni. Nici nu e doar
putere de a ne organiza ca să ascultăm predici, ca să traducem Scripturile, ca
să intrăm în noi teritorii pentru Domnul. Toate acestea sunt bune. Dar mă întreb,
avem noi puterea Duhului Sfânt - puterea care o restrânge pe a diavolului, îi
dărâmă întăriturile şi obţine împlinirea făgăduinţelor? Păcătoşii rămân în
pierzare şi vor fi condamnaţi dacă nu sunt eliberaţi de sub stăpânirea
diavolului. De ce altceva se va teme iadul dacă nu de o biserică sub ungerea
lui Dumnezeu, mânată de puterea rugăciunii?
Prea iubiţii mei, să dăm la o
parte lucrurile mărunte. Să uităm toate polemicile între noi. „Să stăruim
necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului”, căci „credinţa vine în
urma auziră." Ruşinaţi de neputinţa Bisericii, întristaţi de monopolul pe
care-l deţine diavolul în lume, oare să nu strigăm cu duhul chinuit şi noi (dar
să şi simţim ce zicem): „Dă-mi copii, sau mor!" Amin!
„Creştini, renunţarea de noi înşine
e legea de căpetenie în conduita creştină”
Dr. Charles Inwood
„Renunţ să mai vorbesc acum
creaturilor, şi mă îndrept spre Tine, O, Doamne, încep acum îmbrăţişarea intimă
cu Dumnezeu, stare pe care nimeni nu mi-o va tulbura de acum înainte. La
revedere, tată şi mamă, prieteni şi rude! La revedere, mâncare şi băutură! La
revedere, lume şi toate plăcerile! La revedere, soare, lună şi stele! Bun
Venit, Dumnezeule Tată! Bun Venit, dulce Doamne Isuse, Mijlocitorul Noului
Legământ! Bun Venit, Duh al harului, Dumnezeul oricărei mângăieri! Bun Venit,
slavă! Bun Venit, viaţă veşnică! Bun Venit, moarte!" -- Dr. Matthew
MacKail stătea sub spânzurătoare, şi în timp ce vărul său martir se zbătea în
sfoara întinsă, i-a prins picioarele care zvâcneau şi s-a agăţat de ele, ca
moartea să-i vină mai uşor şi mai repede. Şi astfel i-a venit rândul să meargă
la Cristos şi lui Hugh MacKail; avea pe faţă obişnuitul său zunbet copilăresc.
„Fie acesta salutul de Bun Venit”, zise el; „Duhul şi Mireasa zic, VINO!"
Martirajul lui Hugh MacKail