CAPITOLUL
XV
Însemnat: PENTRU CRISTOS!
Într-un anumit
sens toţi oamenii suntem străini unii faţă de alţii. Chiar şi prietenii nu se
cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate
influenţele din izvoarele erediatare şi ale mediului în care a crescut, cât şi
nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne
cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături
frumoase, în special dacă suntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat
acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi
clocot de viaţă în Cristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am
măsura şi noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în
trupul meu semnele Domnului Isus!" (Galateni 6:17).
În legătură cu aceste cuvinte
un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în
viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul,
sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Cristos! Când el spune că
poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne
ca de genul „stigmatelor" pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e
vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o
identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Cristos!"
(Galateni 2:20).
Semnele răstignirii sale
lăuntrice au fost văzute clar. Întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă
de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că
apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic
care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în
lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un
singur lucru!" (Filipeni 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în
care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.
La fel, Calvin a fost luat în râs
fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu
pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau.
Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman,
n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel,
apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt
despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.
După ciocnirea ateniană pe
colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea
acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filosofie
pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să
biruiască legiunile iadului!
Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat
cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a
pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l
alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel
din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca şi
latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le
jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am
socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos!" spune apostolul Pavel (Filipeni
3:7).
Ce uşurinţă pentru inimă e
virtutea aceasta a umilinţei - să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând
o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atunci când
se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui
mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă
podoabele acestea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.
Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat
cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani 8.
Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în
domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia
(desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant!
Acest evreu rătăcitor a
declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu şi cu fii
oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu
şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate
fronturile.
Priviţi cu atenţie la apostolul
Pavel! Privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea
adusă de spate şi slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de vergile
lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din
Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau
murată timp de treizeci şi şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate
acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută
nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele,
„omorât" cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri" că
li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală
ar fi totuşi zero, „nimic"! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul.
Ascultaţi-l ce zice: „Întristările noastre uşoare, de o clipă..." Aşa zic
şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!
Mai departe, apostolul Pavel a
fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune
al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibristică pe sârma
ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt
ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1.
O, dacă am putea din flacăra
aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins
flacăra din el! Posturile lungi şi înflămânzirea n-au putut-o omorî!
Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înnece,
închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars
mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup.
Cristos cel viu care trăia în
Pavel (Galateni 2:20), manifestându-Se prin pasiunea sufletului său, a fost în
acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii şi uralele
inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!"
Şi, apostolul Pavel a fost însemnat
cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Cristos", în
el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte
dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! Întâi de toate şi lucrul cel mai
important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe
duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar şi suferinţele sufletului
său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi
neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de
jos, la cei din urmă. Ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu
intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste,
pieţele aglomerate şi pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi
le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins
să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat
acest bărbat. Poate McCheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva,
au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în
rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.
Îmi aduc aminte cum am stat lângă
autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:
Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi
ne strânge
Şi ne trimite-n lume cu harul
Tău măreţ,
Lumina celor oropsiţi din
noapte şi dispreţ.
O, iată, inima-mi se frânge,
Şi doru-n mine astăzi plânge:
Da, vreau să merg cu orice
preţ!
Nu era doar un sentimentalism
exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!
Charles Wesley mi se pare că se
întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus şi să spună: „Nu mai doresc
nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul
meu!" Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet
aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă
arzătoare!" Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor
de suflete.
Cei animaţi de dorinţa să câştige
pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate
iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de
Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în
ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?
Să Te iubesc pe Tine, Cerescule
Părinte
Punându-Ţi la picioare şi
faptele şi gândul;
E dorul meu cel mare, iubirea
mea fierbine,
Să nu ne mai despartă nici
cerul, nici pământul!
Iubirea croieşte prin flăcări o
cărare
Iubirea uşurează poverile
amare,
Iubirea şterge lacrimi, iubirea
îndrăzneşte,
Iubirea se jertfeşte, iubirea
biruieşte!
Fără ca să fi ales ei, milioane
de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi
de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul
nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, semnele Domnului Isus? Dar oare
dorim noi aşa ceva?
A fi „însemnat" înseamnă
a purta semnul de rob. Suntem gata să fim însemnaţi - „Pentru Cristos"?
„Eu v-am născut în Cristos
Isus, prin Evanghelie!”
Ap. Pavel
„O, frate, roagă-te! În ciuda
lui Satana, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ţi prietenii,
dar nu rugăciunea; mai bine posteşte, uită de cină sau de somn, dar nu de
rugăciune. Şi nu trebuie să vorbim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu
o dorinţă înfocată. Domnul este aproape. Vine pe nesimţite în timp ce
fecioarele aţipesc”.
Andrew A. Bonar
„A fost nevoie de şapte ani
...înainte ca W. Carey să
boteze primul convenit în India.
...înainte ca Judson să câştige
primul ucenic în Burma.
...de suferinţă pentru Morrison
înainte ca primul chinez să fie câştigat la Cristos.
...zice Moffat, că a aşteptat,
până ce a văzut primele semne ale lucrării Duhului Sfânt asupra africanilor din
Beciuana.
...înainte ca Henry Richards a
câştigat primul său convertit, în Benza Manteka”.
A J. Cordon
„Rugăciunea e sângele
sufletului!”
George Herbert