CAPITOLUL
XIV
Un constructor al Împărăţiei
Dacă pe drumul Damascului Saul
s-ar fi întâlnit cu un predicator şi ar fi ascultat o predică, n-am mai fi
auzit despre el azi. Dar el s-a întâlnit cu Domnul! (Predicile şi
predicatorii pot fi ocoliţi, şi adesea sunt, dar Cristos nu poate fi ocolit). În
clipa aceea chiar, în ziua aceea, filosofia lui Pavel despre viaţă s-a întâlnit
cu Însăşi Viaţa! Acest zelot religios care sufla foc s-a întâlnit cu Domnul
care botează cu foc. De aceea, atunci când Saul s-a convertit, întreaga
civilizaţie şi-a schimbat cursul. (O, dacă Ţi-ar place, Doamne, să mai faci
odată lucrul acesta!) Deşi în proprii săi ochi, fariseu rigid şi legiuitor fără
pată, apostolul Pavel vine curând să mărturisească despre el că e cel dintâi
dintre păcătoşi, în ochii lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare, căci Pavel fusese
pentru biserica în faşă ce fusese Irod pentru Cristosul în faşă - schimbând întunericul
de iad într-un şi mai sinistru întuneric.
Omul care are experienţa
personală cu Dumnezeu nu e niciodată la cheremul omului care ştie să
argumenteze, căci experienţa cu Dumnezeu îl costă ceva, şi deci are o valoare
şi o lucrare mare. Ce s-a întâmplat cu Pavel n-a fost un experiment, ci o
experienţă. Totuşi, întâlnirea sa cu Cel Sfânt în ziua aceea trebuie să fi fost
la fel de înfricoşătoare după cum a fost transformatoare. Pavel a avut viziunea
orbitoare a Domnului, cu o strălucire care „întrecea pe a soarelui." Din
clipa aceea Pavel a fost orb faţă de onorurile lumii. „Ştiu că nu mă vor cinsti
cei ce nu Te cinstesc pe Tine!" spunea F.W.H. Meyer. Ciocnirea lui Saul cu
Domnul Isus Cristos i-a spulberat dintr-odată tot visul lui cu privire la
atotputerea imperială a intelectului şi a raţiunii, şi le-a făcut cerşetoare
sărăcăcioase. Aşa lovit cum era, Pavel coboară un pas mai jos în focul unei
alte încercări cu Dumnezeu, dezbrăcarea şi lepădarea de sine din pustiul Arabiei
(despre care buzele lui nici nu au curajul să vorbească!).
Şi undeva, acest constructor al
Împărăţiei pentru Dumnezeu, cu intelectul său colosal,
cu aliniajul genealogic strălucit, L-a acceptat pe Domnul nu numai în înlocuire,
ci şi în identificare. „Am murit cu El”, spune el mai târziu. (Despre acest
adevăr noi vorbim doar o mărturie a buzelor. Iar apostolul Pavel afirmă
triumfal: „El t-r-ă-i-e-ş-t-e în mine!" Apucaţi, vă rog, acest adevăr cu
amândouă mâinile. Dacă am spune şi noi la fel, ar mai râde prietenii noştri de
viaţa noastră? Acest om care s-a vândut ca rob al lui Cristos s-a ridicat din
cenuşa eului său, ca să fie Samsonul Noului Testament, ridicând din balamale
porţile istoriei şi întorcând şuvoiul curaţilor al Calvarului înspre grajdurile
murdare ale corupţiei din lume. Binecuvântat om!
După ce a găsit pacea cu
Dumnezeu, Pavel a declarat război oricăror lucruri lumeşti. A fermecat intelectualitatea
Atenei cu lira dulce a Evangheliei, sfârşindu-şi apoi predica abrupt când a
luat trâmbiţa învierii cu care i-a împrăştiat pe atenienii speriaţi şi pârjoliţi
de acest adevăr.
Dar ce l-a făcut pe acest om să
râdă în faţa stâncilor încruntate ale piedicilor din Asia? De ce a fost nevoie
„să moară în fiecare zi"? Ce motiv e în spatele listei fără pereche a
necazurilor sale (2 Corinteni 11)? De unde şi-a luat el raţiunea explicaţiei că
trebuie să ducă o sarcină mai mare decât alţii pe umeri? Răspunsul nu e din
ghicite sau din imaginaţie, ci din jurnalul bine ţinut al sufletului său.
Clătinându-se de slăbiciune, are puterea să mai spună: „Nu eu ci Cristos
trăieşte în mine!" (Galateni 2:20). Subliniaţi expresia! Aici Pavel nu
declară credinţa lui în naşterea din fecioară, nici credinţa lui în învierea
Domnului din morţi, deşi credea toate acestea, dar spune: „Cristos trăieşte în
mine!" Din prăpastia ameţitoare a corupţiei („Nu mai sunt eu... ci păcatul
care locuieşte în mine!" Romani 7:17), el se ridică şi exclamă de pe înălţimea
spiritualităţii: „Nu mai trăiesc eu... ci Cristos trăieşte în mine!" (Galateni
2:20). Minunată transformare!
Viaţa apostolului Pavel a fost o
viaţă exemplară. El n-a fost un semnalizator ci o călăuză. Ascultaţi-l: „Ce
aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine,
faceţi!" (Filipeni 4:9). Cu adevărat, a fost o „epistolă vie"!
Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă excepţională. Cine
ar fi atât de neghiob să afirme că zelul şi abnegaţia apostolului Pavel sunt
şi ale noastre? Oare nu se potriveşte mai degrabă la noi expresia cealaltă:
„Fiecare caută folosul său"? A fost excepţional faptul că a scris atât de
multe epistole şi a înfiinţat aşa multe biserici. Dar citiţi încă odată lista
din 2 Corinteni 11. Oare încearcă el să sufere mai mult decât martirii, sau îşi
etalează meritele ca să fie pus pe lista sfinţilor? Nicidecum! Cinste, prestigiu,
locuri, merite, privilegii, sunt toate pentru apostolul Pavel un gunoi fată de
preţul mare de a-L cunoaşte pe Cristos Isus, şi ca prin ascultarea de El să fie
găsit în El. Da, a fost excepţional în suferinţele îndurate (alţii i le-au
ales). Dar a fost totodată excepţional în rugăciune (a fost alegerea lui
personală). Dacă mai mulţi credincioşi ar fi tari în rugăciune, mai mulţi ar
avea tărie în suferinţe. Rugăciunea dezvoltă oasele şi muşchii, tendoanele şi
sfinţenia, tăria şi focul.
Apostolul Pavel Îl numeşte pe
Duhul Sfânt martor în afirmaţia sa că ar vrea mai bine să fie el „anatema"
pentru fraţii săi (Romani 9:3). Doamna Guyon a făcut o
rugăciune asemănătoare. Brainerd şi John Knox au fost oameni supuşi aceleaşi
pasiuni. Când, fraţilor, am mai auzit noi asemenea rugăciuni la orele noastre
de rugăciune? Nu putem avea rezultate mari din rugăciunile noastre mici! Legea
rugăciunii este legea secerişului: cine seamănă puţin în rugăciune, seceră
puţin; cine seamănă mult în rugăciune, seceră mult. Necazul e că noi încercăm
să culegem din eforturile noastre ce n-am pus în ele.
Apoi, apostolul Pavel a trăit o
viaţă de expansiune. Mulţi dintre noi, vai, ne mulţumim cu fărâmiturile ce
rămân din munca altor lucrători ai Evangheliei. Dar apostolul Pavel n-a vrut să
clădească pe temelia pusă de alţii (1 Corinteni 3:10), fiindcă n-a lăsat să i
se sclerozeze gândirea în dogme reci care să-l transforme într-o maşină
eclesiastică şi să rumege mistere metafizice. N-a stat să piardă ore în şir
căutând speculaţii la chipul din vedenia lui Daniel. Nici nu s-a ascuns într-un
laborator teologic să disece adevărul, să pună etichete pe fiole teologice,
nici nu s-a bătut pe umăr pentru limbajul elegant pe care l-a inspirat în
credeurile de mai târziu. Motivul e clar ca lumina soarelui.
Apostolul Pavel nu se apucă să
scrie ”Viaţa lui Cristos";
în schimb, a demonstrat-o prin faimosul său „Eu sunt dator!" (Romani
1:14). Ca şi cum ar fi fost omeneşte posibil, apostolul Pavel îşi pune toată
strădania sub jurământ solemn, să plătească acea datorie. Preţul poate fi închisoarea,
căci mai bine pentru câţiva ani să fie „întemniţat al lui Isus Cristos"
decât să ştie că semenii săi vor sta în temniţele iadului pe veci. Pavel era
hotărât să trăiască o viaţă de deplină şi totală consacrare. „De acum încolo
nimeni să nu mă mai necăjească!" (Galateni 6:17). Pavel s-a vândut pe sine
lui Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii lui, fiecare gând al minţii, fiecare pas
al picioarelor, fiecare dor al sufletului, toate sunt pentru Cristos şi mântuirea
oamenilor. A înfuriat sinagogile, a aprins mulţimile, a iscat treziri şi
răscoale, fie una fie cealaltă şi uneori amândouă. (Noi se pare că n-avem
niciuna!).
Chiar când tovarăşii de lucru
l-au părăsit - „toţi m-au părăsit" (2 Timotei 4:16), el s-a lăsat în
„braţele atotputernice" şi a mers mai departe. A scăpat din complotul
asasinărilor; dar cu pâinea zilnică trăia o moarte zilnică, căci însuşi
mărturiseşte: „În fiecare zi ea sunt în primejdie de moarte!" (1 Corinteni
15:31). Magnifică i-a fost obsesia!
Roadele Duhului erau deasupra
lui Pavel; darurile Duhului lucrau prin. el. Ţinea evanghelizări urbane în timp
ce cârpea corturi ca să-şi poată plăti cheltuielile. Fraţi predicatori, nu
semănăm noi oare cu nişte găinuşe pipernicite faţă de vulturul de Pavel?
Uneori, aproape să moară de foame, şi totuşi când avea masa întinsă postea.
Tuturora le dădea binecuvântarea sa, iar el pe sine aproape că se dorea
anatema. Cu viaţa sa revoluţionară şi teologia sa de baricade, s-a lăsat să fie
spectacol, să fie o „privelişte înaintea oamenilor". „Oamenii aprinşi de
un foc lăuntric al Duhului sunt oglinda umană a atomului care atunci când e
spart declanşează energii cosmice!"
Apostolul Pavel transformat,
transportat, şi gata să fie transplantat, ne destăinuie că şi noi putem ajunge
ca el. Ascultaţi-l ce spune în faţa lui Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa
cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Faptele Apostolilor 26:29). Nu spune
că ar vrea ca toţi să scrie cum a scris el. Nu spune că ar vrea ca toţi să înfiinţeze
biserici ca el. Pavel nu spune „cum am făcut eu", ci „cum sunt eu!" (1
Corinteni 7:7). Duhul care l-a umplut pe Pavel ne poate umple şi pe noi, ca şi,
la fel ca el, să ne identificăm cu Cristos în jertfă, dacă nu în slujire.
Unde se va sfârşi lucrarea
aceasta pentru tine, fratele meu? Nu ştiu. (Nici îngerii nici oamenii nu ştiu).
Dar unde a început ştim, în trăirea vieţii de înlocuire, prin care nu
mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. Apostolul Pavel a trăit
glorios şi a murit triumfător pentru că în jertfă şi în suferinţă s-a
identificat cu Domnul. La fel putem şi noi să trăim şi să murim, numai să vrem!
„Singura credinţă mântuitoare
este credinţa care se aruncă în braţele lui Dumnezeu fie pentru viaţă fie
pentru moarte”.
Martin Luther
„Iată de ce, la fiecare cotitură a
istoriei unde Biserica lui Cristos a fost purtată de câte un val de trezire
înapoi la realitatea chemării şi la consacrarea deplină, mii de bărbaţi şi
femei l-au redescoperit pe apostolul Pavel, şi s-au inspirat din muzica
predicilor sale”.
Dr. J. S. Stewart
„Inimile fără lacrimi nu vor fi
în stare niciodată să poarte mesajul Crucii”.
Dr. J. H. Jowett