CAPITOLUL
XIII
Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!
A încerca să măsori soarele cu
liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după
standardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce
va fi pruncul acesta?" Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea
Domnului!"
În zilele de azi
am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa
cu eminenţa. În
zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau
atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu
căuta un om mare pentru o misiune mare.
Probabil că Ioan Botezătorul
n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile
de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de
patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru
sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!" Patru sute de ani
de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de
tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea
favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi
circumcizii.
Dar ce n-a putut face o armată
de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de
Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins
de Dumnezeu.
Împărtăşesc vederile lui E. M.
Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator.
Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de
linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea
să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul
legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat
pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în
Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase,
până când avea să spună: „Dumnezeu mi s-a arătat şi mie!" Da, Dumnezeu a
fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să
se golească. Aleluia!
Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!"
Dar tot El a spus: „Rămâneţi!" Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână,
cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un
vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul
acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe
lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!
Ioan Botezătorul a trecut prin
şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se
fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul
aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc,
copt în pustie - un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa
judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea
lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine,
vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o
minune" - adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din
morţi o întreagă naţiune!
Acest profet încins cu o curea
de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel
încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus
acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă.
Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă - fără jertfe, ceremonii,
fără tăierea împrejur; o hrană curioasă - fără să gâlgâie vinul, fără să umble
pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă - fără filacterii, fără robele
fariseice.
Cu toate acestea, Ioan a fost
mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele
mari umblă singure - singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat,
imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul
măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de
Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare
în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o
după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul:
L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatul lumii."
Ioan a fost „o voce". Cei
mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă,
vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit
Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce - un profet trimis
de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot
frânge inimile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem
mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem
dogmatici, dar nu dinamici!
Fiecare eră a început cu focul;
fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul - focul
judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley
cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii
vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!" Fraţii mei, noi avem o
singură misiune - să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor
pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de
suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh!
Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu
piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului,
fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!
Generaţia predicatorilor de azi
e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt
masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem
iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în
acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent" mai mult de oamenii
de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate
campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă
ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.
Dacă spunem că păcatul azi e
mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum
s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului
omului." Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul
a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor
din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău." Deci era
o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice imaginaţie; era
răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere,
ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat,
azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune,
stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt
bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O,
Dumnezeule, dă acestei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să
rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele
puse de politicienii şi moraliştii veacului!
Aşa cum Moise a ştiut imediat
despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte
imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu
cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan
Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă
aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!", şi păleşte; tot aşa
mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!", până ce a răsunat
prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amintirile, trezindu-le conştiinţa,
aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui
Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până
ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?"
Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile
păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică;
plătiţi-vă zeciuielile!" Nu! De o mie de ori NU!
Sub ungerea puterii Duhului, Ioan
strigă: „Pocăiţi-vă!" Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi
fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dumnezeu,
faţă de păcat şi faţă de iad!
Cele două mari forţe sunt focul
şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi
focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit
irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile
misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins
focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:
O, dacă-n mine focul sfânt ar
aprinde o văpaie,
Să omoare ce nu-i sfânt, tot
ce-i pleavă, tot ce-i paie.
Iar Dr. Hatch striga:
Suflă în mine, Suflare divină,
până când totul, ce am şi ce sunt,
vor străluci o sfântă lumină
din Duhul Tău Sfânt.
Focul Duhului Sfânt în acelaşi
timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.
Unii credincioşi nu pot spune când
au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit
botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul
mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a
fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.
Un automobil nu merge dacă nu
face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă,
deşi au de toate, le lipseşte focul.
Prea iubiţi fraţi, va fi o
judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov
3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de
apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi
avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!" Cred, ca şi
Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e
pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o
gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor,
fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:
Ca să-ntăreşti inima mea,
să-i dai curaj în lupta grea,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Ca să aduc la viaţă
pe cei din păcate, ce pier,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Aşează-mă pe-al Tău altar,
Viaţa mea, voinţa mea,
Primeşte jertfa mea în dar:
Trimite, Doamne, foc din cer!
(F. de L. Booth-Tucker).
Avem o biserică rece într-o
lume rece, fiindcă predicatorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne,
trimite foc din cer!
„N-am să port nici un alt
patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”
Savonarola, refuzând boneta
de cardinal
„Predicile apostolice nu sunt
valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa
expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.
Arthur Wallis
„Mi-ar fi plăcut să văd trei
lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea
ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.
Sf. Augustin
„Cu mare bucurie voi confirma
cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.
Jan Hus, la stâlp
„Calificativul suprem pentru un
misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea
de Cristos”.
Vance Havner