CAPITOLUL
XII
O biserică dezorientată,
într-o lume pierdută!
Privind în ansamblu Biserica de
azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această
lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sunt de acord
predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.
În timp ce deasupra capetelor
noastre ameninţă sabia lui Damocles, noi credincioşii ne lăfăim într-o stare de
bogăţie, lenevie, lux, nepăsare şi amorţire. Deşi Dumnezeu are milă şi e gata
să ne ierte păcatele, să ne curăţească nelegiuirea, şi să se îndure de
neghiobia noastră, totuşi inimile noastre „căldicele", nici reci nici în
clocot, sunt o urâciune în ochii Lui. Ori suntem în clocot ori reci, ori înflăcăraţi
ori îngheţaţi, ori aprinşi ori stinşi de tot. Lipsa de căldură şi lipsa de
dragoste, iată două lucruri pe care le urăşte Dumnezeu!
Cristos poate spune despre
rănile Lui azi: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit!" Cartea Sfântă a
Dumnezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenţilor decât din partea
oponenţilor ei.
În folosirea citatelor biblice suntem
uşurateci, în interpretarea lor suntem inconsistenţi, în însuşirea
nemărginitelor ei bogăţii suntem leneşi până la punctul impotenţei extreme.
Predicatorul îşi şlefuieşte predicile cu elocvenţă oratorică, şi e gata să
apere inspiraţia Bibliei cu toată ardoarea şi transpiraţia. Dar acelaşi om câteva
respiraţii mai târziu îţi vorbeşte cu un calm mortal despre minunile din Biblie
ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sunt pentru timpurile de
azi." Iar bietul ascultător, cu o credinţă sinceră şi caldă, trebuie să înghită
apa rece ca ghiaţa a necredinţei predicatorului.
Adevărul e că biserica poate
să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, şi în vremea de azi şi-a făcut
din aceasta o adevărată artă. Dacă ar exista gradaţii în starea de mort a
vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că e cineva care vorbeşte
despre Duhul Sfânt fără ca să aibă ungerea Duhului Sfânt.
În rugăciuni ne permitem
aroganţa de neiertat să strigăm ca Duhul să vină asupra noastră cu harul Său,
dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale!
Aceasta e vremea unui Duh Sfânt
acceptat cu restricţii şi condiţii, chiar în cercurile cele mai
fundamentaliste. Avem nevoie şi o spunem deschis, că vrem să se împlinească
textul de la Ioel 2. Strigăm chiar: „Toarnă Duhul Tău peste orice
făptură!" Dar adăugăm o restricţie: „Dar nu lăsa ca fiicele noastre să prorocească
şi nici fii noştri să vadă vedenii!"
„O, Dumnezeul meu! Dacă în
necredinţa noastră culturalizată şi în teologia noastră obscură şi în
slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt,
de ce nu ne verşi din gura Ta? Dacă nu poţi să Te foloseşti de noi şi nu poţi
lucra prin noi, atunci, Te rugăm, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă
noi şi alege-Ţi un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinţeşte-i
şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în
lume „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele, şi viteji ca o armată cu flamuri
desfăşurate”, ca să trezească la viaţă o Biserică bolnavă şi să cutremure din
temelii o lume înglodată în păcat!"
Gândiţi-vă la lucrul acesta:
Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Său Fiu pentru
păcătoşi. A dat Biblia Sa pentru toţi oamenii. A dat Duhul Sfânt ca să convingă
lumea de păcat şi să zidească Biserica. Dar la ce foloseşte un cec dacă nu e
semnat? La ce foloseşte o adunare, oricât de fundamentală în crez, dacă Domnul
cel viu lipseşte din ea?
Avem datoria să împărţim drept Cuvântul
adevărului. Textul: „Iată, Eu stau la uşă şi bat" (Apocalipsa 3:20), n-are
nimic de a face cu cei păcătoşi şi Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al
Domnului nostru la uşa Bisericii Sale din Laodicea încercând să intre înăuntru!
La fel, în majoritatea orelor de rugăciune care text e mai des folosit dacă nu
acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în
mijlocul lor"? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afară,
la uşă. Noi lăudăm Numele Lui, dar pe El Îl ţinem afară!
Cu o stivă de cărţi în jurul
nostru, cu schiţe şi notiţe din plin, ne-am imunizat pe noi înşine faţă de
adevărul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu!
Nu mă mai mir azi aşa de mult
la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu păcătoşii ce rămân ca de piatră la
chemarea Sa. În definitiv, n-am fi şi noi răbdători cu un om care e şi orb şi
surd? Aşa sunt cei ce zac în păcat. Dar mă mir de răbdarea lui Dumnezeu faţă de
Biserica de azi în starea ei de adormire, amorţire şi egoism! O Biserică pierdută
într-o lume pierdută, iată marea problemă pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu
azi!
Oh, săracii de noi, credincioşi
orbi, sărăntoci şi slăbănogi, dar îngâmfaţi şi lăudăroşi! Suntem goi, şi nici
nu ne dăm seama! Suntem bogaţi (n-am avut niciodată atâtea instalaţii şi
aparate), dar suntem de fapt săraci (niciodată n-am fost mai fără putere)!
N-avem nevoie de nimic (şi adevărul e că n-avem nimic din ce avea Biserica
Apostolică). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem
expoziţie din goliciunea mândriei noastră?
Oh, avem nevoie de foc sfânt!
Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul şi să-i atragă pe
păcătoşi la pocăinţă? Azi mi se pare că suntem mai interesaţi în a avea
biserici cu aer condiţionat decât încălzite cu rugăciuni. „Dumnezeul nostru e
un foc mistuitor!" Dumnezeu şi focul sunt de neseparat; la fel sunt şi
oamenii şi focul. Fiecare din noi acum străbate o traiectorie de foc: dacă eşti
păcătos, e traiectoria iadului; dacă eşti credincios, traiectoria judecăţii din
urmă a faptelor. Şi fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de
oameni se îndreaptă spre focul iadului!
Moise a fost chemat prin foc.
Ilie a cerut foc din cer. Elisei a făcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan
Botezătorul a strigat: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc." Isus a
zis: „Am venit să aduc foc pe pământ." Dacă ne-am feri de botezul cu foc,
după cum ne ferim de botezul cu apă, am avea o Biserică înflăcărată, un alt
Rusalii. „Firea veche" s-ar putea să ocolească botezul cu apă, dar e
mistuită de botezul cu foc, căci El „pleava o va arde într-un foc care nu se
stinge." Până ce n-au fost curăţiţi prin foc, ucenicii care făcuseră
minuni şi care văzuseră gloria învierii Domnului, n-au fost lăsaţi să pornească
la slujirea Crucii.
Cu ce autoritate slujesc unii
azi, fie în ţară fie în străinătate, când nu au experienţa din „camera de
sus"? Nu ducem lipsă de predicatori ai profeţiilor, dar n-avem predicatori
profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzaţionale.
Avem destui. Şi de fapt n-avem nevoie de nicunul, căci avem Biblia şi
descoperirea gândirii Domnului nostru în ea. Dar avem nevoie de oameni care să
proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt
poate monopoliza pe oameni. Aşa oameni sunt prorocii: niciodată aşteptaţi,
niciodată anunţaţi, niciodată prezentaţi. Doar sosesc. Sunt trimişi, sunt
pecetluiţi, sunt extraordinari. Ioan Botezătorul "n-a făcut minuni" -
adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă
cum vindecă. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi!
Ni se înroşeşte faţa de ruşine
când vedem pe unii din evangheliştii noştri, care anunţă că au avut o
evanghelizare extraordinară, cu mii de suflete care s-au predat, şi apoi, ca să
liniştească pe fundamentalişti, spun că „nimic neobişnuit şi nimic senzaţional
n-a avut loc." Dar poate avea loc un cutremur de pământ şi să nu fie
senzaţional? Sau un uragan şi să nu fie ceva neobişnuit? Oare n-a scuturat
Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicană a trântit uşa în
faţa „unui om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan" - Wesley! Dar
aceşti „pitici religioşi" n-au fost în stare să oprească torentele
trezirii aduse de Duhul Sfânt!
Acest om binecuvântat, Wesley,
a plecat de la Universitatea din Oxford, fiind un „eşec total" (după cum
era izbitoarea lui expresie, deşi era dotat cu mintea unui savant, cu focul
unui zelot, şi limba unui orator), ca să câştige pe alţii la Domnul. Mai târziu,
a avut loc 24 mai 1738, când John Wesley la oră de rugăciune pe strada
Aldersgate a fost născut din Duhul; apoi a avut loc umplerea lui cu Duhul. Timp
de treipezece ani oameni botezaţi cu foc au scuturat trei imperii. Şi
Savonarola a scuturat Florenţa în centrul Italiei până ce faţa acelui „călugăr
nebun" a ajuns o obsesie pentru Florentinii de atunci, şi o groază pentru
cercurile religioase.
Fraţii mei, în lumina
„scaunului de judecată", mai bine ar fi pentru noi să trăim şase luni cu o
inimă de vulcan, denunţând păcătoşenia din locurile înalte şi de jos, scoţând
ţara de sub puterea Satanei la lumina lui Dumnezeu (aşa cum a făcut Ioan
Botezătorul) decât să murim încărcaţi de onoruri eclesiastice şi diplome
teologice şi să fim de râsul iadului şi al unora minusculi în cele spirituale.
Ridicând glasul împotriva „traficanţilor de
lichior" sau chemând blesteme peste politicienii corupţi nu coboară foc
din cer asupra capetelor noastre. Le putem face pe amândouă fără să ne pierdem
capetele sau amvoanele. Prorocii au fost martirizaţi pentru că au denunţat în
termeni direcţi religia falsă. Iar noi, când vedem religii mincinoase cum îi înşeală
pe unii în timpul vieţii şi îi fură pe alţii după moarte, sau când vedem preoţi
conducând pe oameni la iad sub emblema crucifixului, n-ar trebui să fierbem şi
noi de indignare? Atunci, probabil, vom avea să ardem şi noi în focul
martirilor pe rugurile secolului XX, dar vom fi aprins o nouă Reformă.
Citiţi cu lacrimi rândurile ce
urmează: „Un Protestantism slăbănog ascultă azi cum urmaşii Inchiziţiei laudă
evanghelişti protestanţi." Vi i-aţi închipui pe aceiaşi oameni ai
sutanelor lăudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspiră-ne la
predici profetice care să cerceteze şi să mistuie! Trimite-ne o generaţie de
predicatori-martiri - oameni gata să poarte poveri, să se aplece, să se îndoaie
şi să se frângă sub copleşirea viziunii unei judecăţi iminente şi a unei osânde
sub spectrul iadului necruţător şi veşnic pentru toţi cei nepocăiţi!
Predicatorii îşi aduc renume
amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacă ne-ar trimite Dumnezeu proroci
-oameni extraordinari, care plâng în hohote şi nu cruţă, care stropesc naţiuni
cu furtuna vaiurilor lor - oameni prea fierbinţi ca să-i atingi, prea tari ca
să-i asculţi, prea drastici ca să-i cruţi. Am obosit cu cei care se îmbracă în
haine moi şi au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguriţă de
ulei sfânt. Acestora le pasă mai mult de concureţă decât de reverenţă, mai mult
de promovare decât de consacrare. Aceştia folosesc propaganda în locul
propagării, şi ţin mai mult la bunăstarea membrilor decât la starea sfinţeniei
lor.
Oh, comparându-ne cu Biserica
apostolică suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru
„doctrine adânci" i-a pus pe mulţi din membrii bisericilor într-un somn adânc;
căci „slova" nu e de ajuns. Trebuie aprinsă! Numai slova împreună cu Duhul
dau viaţă. O predică în legătură cu o doctrină sănătoasă, prezentată într-un
limbaj impecabil, cu o interpretare fără nici o eroare, poate fi la fel de fără
gust ca o gură de nisip. Ca să luptăm împotriva rătăcirilor de la credinţă avem
nevoie de o Biserică botezată cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o
Biserică aprinsă îi va atrage pe oamenii de azi să audă în mijlocul ei glasul
Dumnezeului cel viu!
„Oh, de-ar fi să mă mistui
pentru Dumnezeu! Însă orice mi-ar cere Dumnezeu să fac, n-aş putea face fără
rugăciune. Oh, fă-mă, Doamne, om al rugăciunii!”
Henry Martyn
„Iubirea arde ca un foc, şi
făclia acestui foc este entuziasmul. Flacăra e aerul pe care îl trăieşte orice
experienţă creştină cu Domnul. Creşte odată cu focul. Se asfixiază când focul
se stinge. Când mediul e rece, de ghiaţă, flacăra moare, sugrumată, gâtuită.
Adevărata viaţă de rugăciune trebuie să fie înflăcărată!”
E. M. Bounds
„Unde e pasiunea câştigării de
suflete? Unde e mila ce tânjeşte să dea ajutor? Unde e dragostea ce iubeşte până
la moarte? Unde e focul nestins, arzător? Unde e rugăciunea care nu se lasă?
Unde e mijlocirea şi veghea aleasă? Unde e lupta victorioasă? Unde sunt Rusaliile?”
Amy Wilson Carmichael