CAPITOLUL
XI
De ce atâta nepăsare?
America nu poate să cadă...
fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate
fi înrobită... fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale
pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni
cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt
oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resping
lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.
Un val imens, fără precedent,
de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în
distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti.
Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă
sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni.... care să se
trezească şi să se alipească de Tine" (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi
ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine
le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?
Sub directivele diavolului,
lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din
urmă" este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi
pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile
lumii. E nevrednic de luat în seamă argumentul că subvenţiile guvernamentale
date ca ajutor companiilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru
oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează
traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de
ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire
spirituală va scoate acest pom din rădăcini.
Apoi, milioane de oameni îşi
aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul
sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi
deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de
„viaţă" în tensiunea plăcerii - argumentează ei - face mai mult decât să
dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la
„veşnicie."
Uitaţi-vă o singură clipă, şi
vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o
seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în
timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese,
amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din
peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali,
sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei
nelegiuiri!
Plini cu desfrâu, avizi după
jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar
imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:
Acolo unde era foc acum e
cenuşă, delir.
E mort sufletul, dragostea,
dorul.
Ce ’nainte iubeam, acum nu mai
admir,
Iar inima-i rece, căruntă ca
părul!
Dacă Biserica ar avea ceva
vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua
cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar
putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.
Din moment ce în liberatea lor
oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă
unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului,
de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim
despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori
legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu
sufletul înrobit?
Rămânem cu gura căscată când
vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de
religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu
gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca
o zi", i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu
boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.
Dar dacă admitem că ştiinţa are
o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km
adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e
necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător.
De exemplu, lobotomizarea.
Lobotomizarea e o
operaţie chirurgicală inumană, inspirată de Satana, promovată de ştiinţă. De
ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna
dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se
zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această
operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil
nebună.
Pacientul e legat de masa de
operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple,
şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, destul ca
să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă
anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele)
şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin
golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul
creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).
Cincisprezece zombi din aceştia
pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute... Când oameni luminaţi îi
dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim,
să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din
partea oamenilor.
Având în gând aceste milioane
de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui
lucrare, „Principiile Logicii" l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze,
omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte
bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos.
Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos
mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit
cum să stăpânesc... obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi
bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire."
Ar fi greu să vă conving că
acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell
nu poate accepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj
de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?
Ceasul acesta are nevoie de
inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece
la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare
duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi
cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.
Dacă am fi plâns atât cât au plâns
evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi
curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică - să aşteptăm
de la Domnul puterea apostolică - am fi în stare să pornim în lucrarea
apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii
fericiţi?" Scopul lui Dumnezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă
e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar
apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii
creştine!
Ar trebui să mai urcăm odată
dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi
adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica
trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de
plânsul pocăinţei.
În culmea puterii sale, William
James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o
boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi
depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi
răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi
răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.
Disperarea i-a cuprins fiinţa.
Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi
în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America,
în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un
om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin
credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de
marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa intelectuală nu-l lăsau să încerce
aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală,
om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta
spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie,
şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram
vindcat!"
Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare
ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei" şi „Parparul Politicii" sunt
mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi
mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca
William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din
ea.
„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi
nu duc lipsă de nimic..."
Biserica din Laodicea
„Era îngâmfată, trăia în belşug
şi într-o linişte nepăsătoare."
Ezechiel 16:49
„Este Domnul atât de grabnic la
mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?"
Mica 2:7
„Biserica în care lucrarea e
administrată omeneşte, în loc să fie guvernată dumnezeieşte, e sortită
pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi
de Duhul Sfânt nu produce minuni”.
Samuel Chadwick
„Omul a cărui predică scurtă e
„Pocăiţi-vă!" se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără
milă de veacul a cărui păcate le vestejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât
un singur sfârşit: „Să i se taie capul!" Nu îndrăzni să predici pocăinţa
dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.
Joseph Parker