CAPITOLUL
X
Focul naşte foc!
Oamenii rugăciunii trebuie să
fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca
să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.
Rugăciunea care este un fel de
petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui
conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea
poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu
poate înlocui rugăciunea. În strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, „Arma
Rugăciunii", E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să
meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată." Şi
continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în
continuarea lucrării Domnului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva
talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sunt
oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă."
Desigur, trezirea lipseşte
fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de
oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să trăieşti lung. Un
bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută de ani în înţelepciune.
Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor de safir către câmpiile
înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva zile. Şi totuşi nici
o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea platoşelor ei. La fel şi
în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale sufletului se ţes pe suveica
rugăciunii şi sunt colorate în durerile care împlinesc suferinţele lui Cristos.
Colegii misionari l-au invidiat
pe Henry Martyn pentru evlavia sa. Unul din ei scria: „O, dacă am putea să-l ajungem
în excelenţa gândirii, în înălţimea evlaviei, în ascultare, în iubirea pentru
alţii, în dorinţa sa aprinsă de a face bine altora, în înţelegerea sa asupra
voiei lui Dumnezeu şi în câştigarea unui temperament ceresc!" Iată
secretul vieţii lui în India. Martyn scrie el însuşi: „Căile înţelepciunii îmi
apar încântător de frumoase, iar traiul lumesc mi se pare fără gust şi
neplăcut." El adaugă: „Un lucru deplâng: slăbiciunea mea şi lipsa de zel în
rugăciunile mele când mijlocesc pentru cei nemântuiţi. Iar căldura sufletului
meu nu se măreşte în proporţia luminii pe care am primit-o." E cineva care
ar fi gata să arunce prima piatră împotriva lui Henry Martyn? N-ar trebui să
mărturisim cu toţii că în rugăciunile noastre de mijlocire ne lipseşte căldura?
Prin natura sa, focul naşte
foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte domeniul. „Iată
un foc mic ce pădure mare aprinde!" Ghiaţa nu produce foc; diavolul nu
naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot naşte
credincioşi care să lupte în rugăciune. Şi totuşi, o singură scânteie care
sare de pe nicovală aprinde un oraş. Dintr-o singură lumânare, alte zece mii îşi
aprind lumina! Din rugăciunea fără seamăn a lui David Brainerd şi-au început
strălucirea stele mari pe firmamentul câştigătorilor de suflete (ca Payson,
Carey şi alţii).
William Carey a citit istoria
vieţii lui Brainerd, şi un dinam a început să se mişte în sufletul lui de tânăr,
şi n-a mai avut astâmpăr până ce n-a plecat spre stâncile de corali ale Indiei.
La făclia sufletului topit al lui Brainerd, s-a aprins luminarea inimii lui
Edward Payson. Astfel, din jurnalul de călătorie al acelui apostol sărac şi
bolnăvicios al Indienilor nord-americani, Payson şi-a găsit la vârsta de
douăzeci de ani inspiraţia destinului său într-o viaţă de rugăciune care
aproape a eclipsat-o pe cea a lui Brainerd. Ca să mai adaug un fiu născut din
scânteia vieţii lui Brainerd, un alt cavaler al rugăciunii, care s-a stins din
viaţă la numai douăzeci şi nouă de ani, Robert Murray McCheyne. Acest gigant al
rugăciunii a citit viaţa lui Brainerd şi a fost inspirat la rugăciune, a fost
magnetizat de „forţa aceasta unică şi magnifică pe care o poate exercita
sufletul omenesc."
Apoi încă unul, marele Jonathan
Edwards, l-a privit pe Brainerd (în timp ce fiica lui, Jerusha, plângea), când
valurile suferinţelor creşteau tot mai mari în trupul firav al lui Brainerd. Cu
milă, Edwards scrie: „Slăvesc pe Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca
Brainerd să moară în casa mea, ca astfel să-i aud rugăciunile, ca
să-i văd consacrarea, ca să fiu inspirat de exemplul lui." În timp ce
Brainerd se stingea, Wesley era în floarea cuceririlor sale. Ascultaţi-l pe
Wesley vorbind la congresul metodist de atunci în Anglia. (Şi, vă rog, faceţi
comparaţie cu ce spunea Dr. Sangster la Conferinţa Metodistă Anuală în 1958,
citat în capitolul anterior). Wesley spunea: „Ce putem face ca să reînviem
lucrarea Domnului acolo unde lâncezeşte?" Şi răspunsul îl dă tot el, acest
neobosit evanghelist care a scuturat trei imperii cu propovăduirea
Evangheliei: „Fiecare predicator să citească cu atenţie viaţa lui David
Brainerd!"
Să facem totalul. Să-i punem la
rând: Payson, McCheyne, Carey, Edwards, Wesley - oameni de renume, şi toţi
aprinşi de o singură scânteie, şi toţi datori unui Brainerd cuprins de
slăbiciune şi de foc în rugăciune.
Conflictul veacurilor a venit
peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare de rătăcire de
nedescris de la învăţăturile biblice şi în cuscrenie cu lumea, biserica de azi
e mai degrabă o fraudă, fiindcă Îl dezonorează pe Domnul. Adevărata Biserică e
născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara ei nu există sfinţi.
Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în „registrele" ei, şi
nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din ele. Această Biserică, din
care - binecuvântat să fie Numele Domnului - mai există o rămăşiţă, trăieşte şi
se mişcă şi există prin rugăciune. Rugăciunea e dorinţa sinceră a sufletului
omenesc.
După cum prima bombă atomică a
scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura inimile oamenilor
de azi. La porţile noastre zace un păgânism culturalizat, dar cu temple şi
idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi întorşi la
Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin rugăciune
oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap şi înfrânt.
El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii cu uşa
ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie reale,
fie imaginare, care iau proporţii colosale. În cazul acesta, lupta noastră de
apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile care ne
sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau cel puţin
în şoaptă.
Avansând astfel, câştigând
teren asupra diavolului, următorul izvor de putere îl găsim în „făgăduinţele
Domnului nespus de mari şi scumpe." Aici stăm pe o temelie de granit. Aici
suntem la punctul de schimb şi tranzacţii cu cerul. Aici Dumnezeu Şi-a spus cuvântul
făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-I onorăm oferta. Dar aici noi avem de
luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i
place să fie înfrânt. Sufletele oamenilor sunt comoara după care umblă el.
Suflete cuprinse de îndoială, de beţie, de neascultare, suflete bolnave,
suflete tinere sau bătrâne, orice suflete în afara puterii renăscătoare a
Duhului Sfânt, toate acestea sunt sub puterea sa, deşi gradul de stăpânire e
diferit de la caz la caz. Suntem ţinta săgeţilor arzătoare ale diavolului, şi
numai „scutul credinţei" ne poate apăra de ele; cu ea, slavă Domnului,
scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare. Scutul credinţei e pentru
aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat
că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost
scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?).
Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Cristos l-a biruit acum două mii de ani.
Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă şi suflă şi ameninţă, iar
noi îl luăm în serios şi uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!"
Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor
acestor lucruri!" Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la
rugăciune.
Rugăciunea ia timp. În fazele
elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se
obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face
sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi
vorbim de rău, şi niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm!
Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Cristos ne
spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de
condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri
curăţitoare.
Satana uneori ne lasă să ne
mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem de rugăciune,
care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite din Sfinta
Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de cunoştinţe, când
inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea noastră în ochii
oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun ar fi o igienă
impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul murdar? La ce
ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot lumesc? Şi ce
ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce ne-ar folosi
bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea mângăia cu gândul
popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e cunoscut şi de temut în
iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri spirituale.
Sufletul care vrea să fie liber
de falsele aparenţe ale acestei vremuri are nevoie să se oţelească într-o
umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de pace a gândirii
cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor divine va ajunge însă,
mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să mănânce din „pâinea întristării."
Piedici din partea familiei sau a societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la
fel de bine, s-ar putea să le aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte
spirituale şi tăceri adânci (adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de
unii dintre cei mai dragi, de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le
place să rămână singuri, şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în
singurătate. Iar poetul spune:
Am auzit chemarea,
Cu duioşie şi har:
„Vino după Mine!"
Atâta doar...
Şi bucuriile lumii
Au dispărut uitate,
Iar eu am pornit
Pe căi neumblate.
M-a chemat Isus.
Cu duioşie şi har
Şi-am mers după El,
Atâta doar...
Dar tu ce crezi?
Tu nu L-ai urma
Dacă şi pe tine
Isus te-ar chema?
„Poate un marinar sta nepăsător
când aude strigătul de „Ajutor!" Aţi văzut vreun medic că stă nepăsător când
pacientul său moare? Poate un pompier să vadă oameni într-o casă ce arde şi să
nu sară în ajutor? Atunci cum de noi stăm fără grijă în Sion în timp ce o lume
întreagă zace în osândă în jurul nostru?”
Leonhard Ravenhill
Dă-mi iubirea călăuză pe
cărare,
Credinţa, cu forţă arzătoare,
Nădejdea, să nu dau înapoi,
Râvna să ard, să nu fiu sloi;
Să nu cad ca un bulgăre de
tină,
Fă-mă ulei de candelă,
O, Flacără divină!
Amy Wilson Carmichael
„...În care străluciţi ca nişte
lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii".
Filipeni 2:15,16
„Voi sunteţi lumina lumii"
Matei 5:14