8.
Este creştinismul greu sau uşor?
În capitolul precedent, am luat în
discuţie ideea creştină a „punerii în postura de Cristos", adică „să-ţi
închipui" la început că eşti fiu al lui Dumnezeu, pentru ca în final să
devii un fiu adevărat. Un lucru pe care vreau să-l clarific este că acesta nu
este unul dintre multele lucruri pe care trebuie să le facă un creştin şi nu este
un fel de exerciţiu special pentru cei mai buni din clasă. Acesta este tot
creştinismul. Creştinismul nu oferă nimic altceva. Aş vrea să arăt prin ce se
deosebeşte el de ideile obişnuite de „moralitate" sau de „a fi bun".
Ideea obişnuită pe care o avem noi toţi
înainte de a deveni creştini este următoarea: Noi luăm ca punct de pornire eul
nostru obişnuit, cu diferitele lui dorinţe şi interese. După aceea recunoaştem
că altceva - numiţi-o „moralitate" sau „conduită decentă" sau „binele
societăţii"- are nişte pretenţii de la acest eu: pretenţii care se
interferează cu propriile lui dorinţe. Ceea ce numim noi „a fi bun"
echivalează cu cedarea în faţa acelor pretenţii. Unele dintre lucrurile pe care
vrea să le facă eul nostru obişnuit se dovedesc a fi ceea ce noi numim
„rău": ei bine, trebuie să renunţăm la ele. Alte lucruri, pe care eul nu a
vrut să le facă, s-au dovedit a fi ceea ce numim „bine": iar pe acestea
trebuie să le facem. Dar noi sperăm tot timpul că atunci când vor fi împlinite
toate cerinţele, sărmanul eu natural va mai avea şansa şi prilejul să-şi
trăiască propria viaţă şi să facă ce îi place. De fapt, noi suntem ca şi un om
cinstit care îşi plăteşte impozitele. El le plăteşte cinstit, dar speră că-i va
mai rămâne suficient încât să trăiască şi el. Lucrurile stau aşa pentru că noi
continuăm să luăm ca punct de plecare eul nostru natural.
Câtă vreme gândim în felul acesta, este
probabil să obţinem unul dintre următoarele două rezultate: Fie că vom renunţa
să mai fim buni, fie că vom deveni foarte nefericiţi. Şi aceasta pentru că,
fără îndoială, dacă vei încerca într-adevăr să satisfaci toate pretenţiile
adresate eului natural, nu-ţi va mai rămâne cu ce să trăieşti. Cu cât asculţi
mai mult de conştiinţa ta, cu atât ea va pretinde mai mult de la tine. Şi eul
tău natural, care în felul acesta este înfometat, stânjenit şi îngrijorat la
fiecare pas, va deveni tot mai furios. În final, fie că vei înceta să mai
încerci să fii bun, fie că vei deveni unul dintre acei oameni care, aşa cum
spun ei, „trăiesc pentru alţii", dar sunt întotdeauna nemulţumiţi şi
cârtitori - întrebându-se întotdeauna de ce ceilalţi nu iau seama la ce fac ei,
şi astfel se fac singuri martiri. Şi odată ce devii un astfel de om, vei fi o
pacoste mult mai mare pentru oricine care trebuie să trăiască cu tine, decât ai
fi fost dacă ai fi rămas un egoist neprefăcut.
Calea creştină este diferită: mai grea
şi mai uşoară. Cristos spune: „Dă-mi Totul. Nu vreau o anumită parte din timpul
tău, din banii tăi sau din lucrul tău: Eu te vreau pe Tine. Eu nu am venit ca
să chinui eul tău natural, ci am venit să-l omor. Jumătăţile de măsură nu sunt
de nici un folos. Nu vreau să tai o ramură de aici şi una de colo; Eu vreau să
tai tot pomul. Nu vreau să sap un canal în dinte, să-l îmbrac sau să-l plombez,
ci vreau să-l scot afară. Predă-mi eul natural în întregime, toate dorinţele pe
care le consideri nevinovate şi pe cele pe care le consideri rele - tot ce ai.
Îţi voi da în schimb un eu nou. De fapt, Mă voi da pe Mine Însumi ţie: voinţa
Mea va deveni voinţa ta".
Este şi mai greu şi mai uşor decât ce
încercăm noi toţi să facem. Sper că aţi observat că uneori Cristos Însuşi
descrie calea creştină ca fiind foarte grea, alteori ca fiind foarte uşoară. El
spune: „Ia-ţi crucea" - cu alte cuvinte, este ca şi cum ar urma să fi
bătut de moarte într-un lagăr de concentrare. În clipa următoare El spune:
„Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară". El ia în serios ambele
afirmaţii şi putem vedea de ce amândouă sunt adevărate.
Profesorii spun că cel mai leneş elev
din clasă va trebui să muncească cel mai din greu la sfârşit. Ei fac afirmaţia
aceasta cu toată seriozitatea. Dacă le dai la doi elevi să rezolve, să zicem, o
teoremă din geometrie, cel care este pregătit să facă efortul va încerca să o
înţeleagă. Elevul leneş va încerca să o înveţe pe dinafară deoarece, pentru
moment, cere mai puţin efort. Dar peste şase luni, când ei se pregătesc pentru
un examen, elevul leneş se chinuie ore în şir cu lucruri pe care celălalt elev
le înţelege şi cu care se delectează în câteva minute. Lenea cere mai mult
efort în perspectivă. Putem privi şi din alt unghi la această problemă. În
luptă, la ascensiunea pe munte, este deseori câte un lucru care cere un efort
considerabil; dar, privit în perspectivă, este cel mai bun lucru care poate fi
făcut. Dacă îl dai peste cap, peste câteva ceasuri te vei trezi într-un pericol
mult mai mare. Soluţia laşă este de asemenea soluţia cea mai periculoasă.
Lucrurile stau la fel aici. Lucrul
teribil, lucrul aproape imposibil este să-ţi predai eul lui Cristos - să-I
predai toate dorinţele şi toate precauţiile tale. Dar este mult mai uşor decât
toate lucrurile pe care încercăm să le facem în schimb. Ceea ce încercăm noi să
facem este să rămânem „noi înşine", să menţinem fericirea personală ca
scop suprem în viaţă şi în acelaşi timp să fim „buni". Noi încercăm să
permitem minţii şi inimii să meargă pe calea lor - concentrate asupra banilor,
plăcerilor sau ambiţiilor - şi sperând, în ciuda acestui fapt, să ne comportăm
cinstit, curat şi umil. Tocmai acesta este lucrul despre care ne-a avertizat
Cristos că nu-l putem face. Aşa cum a spus El, mărăcinele nu poate face
smochine. Dacă eu sunt un câmp care nu conţine nimic altceva decât sămânţă de
iarbă, eu nu pot produce grâu. Orice aş face, eu nu produc decât iarbă şi nu
grâu. Dacă vreau să produc grâu, schimbarea trebuie să meargă mai adânc decât
suprafaţa. Trebuie să fiu arat şi semănat din nou.
Acesta este motivul pentru care problema
reală a vieţii creştine apare acolo unde oamenii nu se aşteaptă. Ea apare în
clipa când ne trezim în fiecare dimineaţă. Toate dorinţele tale şi toate
nădejdile tale pentru ziua aceea aleargă ca nişte animale sălbatice. Primul
lucru care trebuie făcut în fiecare dimineaţă este să le faci să se retragă;
ascultând de cealaltă voce, acceptând celălalt punct de vedere, să-i permiţi
vieţii mai mari, mai puternice şi mai liniştite să te invadeze. Şi aşa trebuie
să continui toată ziua, dându-te înapoi de la tot zbuciumul şi frământarea,
ieşind la lumină.
La început, nu putem face lucrul acesta
decât pentru câteva clipe. Dar de la acele clipe noua viaţă se va răspândi
pretutindeni în sistemul nostru: deoarece acum noi îi permitem să lucreze în
partea care trebuie din noi. Este diferenţa dintre vopsea, care este aplicată
doar la suprafaţă, şi un colorant care pătrunde în toată masa. El nu a vorbit
niciodată în termeni vagi, idealişti. Când El a spus: „Fiţi desăvârşiţi",
El a avut în gând tocmai aceasta. El a vrut să spună că noi trebuie să facem
tratamentul complet. E greu; dar genul de compromis după care tânjim noi toţi
este mai greu de atins - de fapt, este imposibil. Este greu ca un ou să se
transforme în pasăre; ar fi mult mai greu să înveţe să zboare dacă ar rămâne
tot ou. În prezent noi suntem ca ouăle. Nu putem continua la nesfârşit să fim
doar ouă obişnuite. Trebuie să scoatem pui sau să ne stricăm.
Îmi permiteţi să revin la ce am spus mai
înainte? Acesta este miezul creştinismului. Nu mai este nimic altceva. Este
uşor să ne încâlcim gândurile în privinţa aceasta. Este uşor să credem că
Biserica are o mulţime de obiective diferite - educaţie, construcţie, misiune,
ţinerea de servicii, la fel cum este uşor să crezi că statul are o mulţime de
obiective diferite - militare, politice, economice. Dar, într-un sens,
lucrurile sunt mult mai simple. Statul există doar pentru a promova şi pentru a
ocroti în viaţa aceasta fericirea obişnuită a oamenilor. Soţul şi soţia
discutând la gura sobei, nişte prieteni care joacă biliard, un om care citeşte
o carte în camera sa sau sapă în grădină - iată pentru ce există statul. Şi
dacă statul nu ajută la prelungirea şi ocrotirea unor asemenea momente, toate
legile, toate parlamentele, toate armatele, toate tribunalele, toate politicile
economice etc, nu sunt decât o pierdere de vreme. La fel, Biserica nu există
pentru nimic altceva decât pentru a atrage oameni la Cristos, pentru a-i face
Cristoşi mici. Dacă ea nu face aceasta, toate catedralele, toţi clericii, toate
misiunile, toate predicile şi chiar Biblia însăşi, sunt o pierdere de vreme.
Acesta este scopul pentru care Dumnezeu
a devenit Om. Probabil că întregul univers a fost creat pentru scopul acesta.
În Biblie se spune că întregul univers a fost creat pentru Cristos şi că totul
trebuie să se unească în El. Eu nu cred că vreunul dintre noi poate înţelege
cum se va întâmpla lucrul acesta cu întregul univers. Noi nu ştim ce trăieşte
(dacă într-adevăr trăieşte ceva) în părţile universului care sunt la milioane
de kilometri de pământ. Nici măcar pe pământ noi nu ştim cum se aplică această
afirmaţie la alte creaturi în afară de oameni. La urma urmei, ne aşteptăm la
aceasta. Nouă ni s-a arătat numai planul care ne priveşte pe noi înşine.
Uneori îmi place să-mi imaginez că pot
vedea cum se aplică planul acela la celelalte lucruri. Îmi închipui că pot vedea
cum animalele superioare se apropie, într-un sens, de Om atunci când el le
iubeşte şi le face mult mai aproape umane decât ar fi altfel. Pot vedea un sens
în care lucrurile neînsufleţite şi plantele se apropie de Om atunci când el le
studiază, când le foloseşte şi le apreciază. Şi dacă ar exista creaturi
inteligente în alte lumi, ele ar putea face acelaşi lucru cu lumile lor. S-ar
putea că atunci când creaturile inteligente intră în Cristos, ele aduc în felul
acesta toate celelalte lucruri împreună cu ele. Dar toate acestea nu sunt decât
presupuneri.
Ceea ce ni s-a spus este modul în care
noi, oamenii, putem fi asimilaţi în .Cristos - cum putem devenio parte din
darul acela minunat pe care tânărul Prinţ al universului vrea să-l ofere
Tatălui Său - darul care este El Însuşi şi deci noi în El. Este singurul lucru
pentru care am fost creaţi. În Biblie sunt indicii ciudate şi înălţătoare că
atunci când noi vom fi asimilaţi în Cristos, o mulţime de lucruri din natură
vor începe să devină aşa cum au fost rânduite. Coşmarul se va sfârşi: va fi
dimineaţă.