9. Socotirea costului
Am întâlnit mulţi oameni care au fost
deranjaţi de ceea ce am spus în ultimul capitol cu privire la cuvintele
Domnului nostru: „Fiţi desăvârşiţi". Unii oameni par să creadă că aceste
cuvinte înseamnă: „Dacă nu sunteţi perfecţi, nu vă voi ajuta"; şi întrucât
noi nu putem fi perfecţi, urmează că, dacă acest lucru a intenţionat El să-l
spună, poziţia noastră este deznădăjduită. Dar eu nu cred că a intenţionat să
spună aceasta. Eu cred că El a vrut să spună: „Singurul ajutor pe care vi-l voi
da este ajutorul să deveniţi perfecţi. S-ar putea ca voi să vreţi ceva mai
puţin decât aceasta, dar Eu nu vă voi da nimic mai puţin".
Permiteţi-mi să explic. Când eram copil,
aveam deseori dureri de dinţi şi ştiam că dacă mă duc la mama, ea îmi dă ceva
să-mi ia durerea în noaptea aceea şi să mă lase să dorm. Dar eu nu mă duceam la
mama decât atunci când durerea era foarte mare. Motivul pentru care nu mă
duceam era că ştiam că mama îmi va da aspirină, dar mai ştiam încă ceva: ştiam
că a doua zi dimineaţa avea să mă ducă la dentist. Nu puteam obţine de la ea ce
vroiam decât dacă obţineam ceva mai mult, ceva ce nu doream. Eu voiam scăpare
imediată de durere: dar nu o puteam obţine fără ca dinţii mei să fie trataţi în
mod corespunzător. Eu ştiam cum sunt dentiştii; ştiam că ei încep să lucreze la
toţi ceilalţi dinţi care încă nu începuseră să mă doară. Ei nu voiau să lase să
doarmă câinii care dormitează; dacă le dai un deget, ei îţi iau toată mâna.
Ei bine, Domnul nostru este ca şi
dentiştii, dacă-mi permiteţi să spun aşa. Dacă-i dai un deget, El îţi va lua
toată mâna. Zeci de oameni merg la El ca să fie vindecaţi de un anumit păcat de
care le este ruşine (păcate cum sunt masturbaţia sau laşitatea fizică) sau care
le ruinează viaţa de fiecare zi (cum sunt lipsa de control sau beţia). Ei bine,
El îi va vindeca: dar nu se va opri acolo. Se poate ca ei să fi cerut doar
atât: dar odată ce L-ai chemat, El îţi va da tratamentul complet.
Acesta este motivul pentru care El i-a
avertizat pe oameni „să socotească costul" înainte de a deveni creştini.
„S-o ştii hotărât," spune El, „că dacă îmi dai voie, Eu te voi face
perfect. În momentul în care te laşi în mâinile Mele, intri în procesul acesta.
Nimic mai puţin şi nimic altceva. Tu ai voinţă liberă şi dacă vrei Mă poţi da
la o parte. Dar dacă nu Mă respingi, să ştii că Eu voi duce până la capăt
lucrarea aceasta. Oricât ai avea de suferit în viaţa ta pământească, orice
purificare de neconceput ar trebui să suferi după moarte, oricât M-ar costa pe
Mine, Eu nu Mă voi odihni şi nu te voi lăsa nici pe tine să te odihneşti până
când nu vei fi literalmente perfect - până când Tatăl Meu nu va putea spune
fără rezerve că îşi găseşte plăcerea în tine, aşa cum a spus că îşi găseşte plăcerea
în Mine. Lucrul acesta îl pot face şi îl voi face. Dar nu Mă voi mulţumi cu
nimic mai puţin decât aceasta!"
Şi totuşi - şi acesta este un aspect la
fel de important - acest Ajutor care, privind în perspectivă, nu se va mulţumi
cu nimic mai prejos de perfecţiunea absolută, va fi delectat cu primele
eforturi slabe şi şovăielnice pe care le vei face mâine pentru a face lucrul
cel mai simplu. Un mare scriitor creştin (George MacDonald) a spus că orice
tată este încântat de primele încercări de a umbla ale copilului său, dar în
cazul unui fiu matur, un tată nu este satisfăcut decât cu un umblet bărbătesc,
hotărât şi liber. În acelaşi fel, a spus El, „este uşor să faci pe placul lui
Dumnezeu, dar este greu să-L satisfaci".
Consecinţa practică este următoarea: Pe
de-o parte, cerinţa de perfecţiune din partea lui Dumnezeu nu trebuie să te
descurajeze în încercările tale actuale de a face binele şi nu trebuie să te
descurajeze nici chiar în eşecurile tale prezente. De fiecare dată când cazi,
El te va ridica iarăşi. El ştie perfect de bine că eforturile tale nu te vor
duce nicicând aproape de perfecţiune. Pe de altă parte, trebuie să-ţi dai seama
de la bun început că ţinta spre care începe El să te direcţioneze este
perfecţiunea absolută şi nici o forţă din univers, cu excepţia ta, nu-L poate
împiedica să te ducă la acea ţintă. Acesta este procesul în care eşti angajat
şi este foarte important să-ţi dai seama de lucrul acesta. Dacă nu ne dăm
seama, este foarte probabil că vom începe să ne tragem înapoi şi să ne împotrivim
Lui după un anumit punct. Eu cred că mulţi dintre noi, când Cristos ne-a dat
puterea să înfrângem unul sau două păcate care erau un chin evident, suntem
înclinaţi să simţim (deşi nu o spunem cu glas tare) că acum suntem suficient de
buni. El a făcut tot ce I-am cerut să facă şi I-am fi îndatoraţi dacă acum
ne-ar lăsa în pace. Noi obişnuim să spunem: „Nu m-am aşteptat niciodată să fiu
un sfânt; am vrut doar să fiu un om de rând cumsecade". Şi când spunem
aceasta, noi ne închipuim că suntem umili.
Dar aceasta este o greşeală fatală.
Bineînţeles că noi nu am vrut niciodată şi nici nu am cerut să fim schimbaţi în
făpturile în care urmează să ne transforme El. Dar problema nu este ce am
intenţionat noi să fim, ci ce ne-a destinat El să fim atunci când ne-a creat.
El este inventatorul, noi suntem doar maşinăria. El este pictorul, noi suntem
doar tabloul. Cum am putea noi şti cum vrea El să fim? Vedeţi, El ne-a făcut
deja să fim ceva foarte diferit de ce am fost. Cu multă vreme înainte, mai
înainte ca să ne fi născut, când eram înăuntrul trupurilor mamelor noastre, am
trecut prin diferite stadii. Am fost cândva ca nişte vegetale şi apoi ca nişte
peşti; abia într-un stadiu ulterior am devenit asemănători cu copiii umani. Şi
dacă am fi fost conştienţi în acele stadii primare, îndrăznesc să spun că noi
am fi fost mulţumiţi să rămânem ca nişte vegetale sau ca nişte peşti - dacă nu
am fi vrut să fim transformaţi în copii umani. Dar tot timpul El a cunoscut
planul Lui pentru noi şi era decis să-l ducă la îndeplinire. Ceva de felul
acesta se petrece acum, dar la un nivel mai înalt. Se poate ca noi să ne
mulţumim să rămânem „oameni obişnuiţi": dar El este hotărât să ducă la
îndeplinire un plan cu totul diferit. A ne trage înapoi de la împlinirea acelui
plan nu este umilinţă: este lene şi laşitate. A ne supune nu este înfumurare
sau megalomanie; este ascultare.
Iată un alt mod de a prezenta cele două
laturi ale adevărului. Pe de-o parte, nu trebuie să ne imaginăm nicidecum că ne
putem baza numai pe eforturile noastre pentru a trăi măcar în următoarele
douăzeci şi patru de ore ca oameni „decenţi". Dacă El nu ne susţine, nici
unul dintre noi nu este ferit de vreun păcat murdar. Pe de altă parte, nici un
grad posibil de sfinţenie sau de eroism care a fost atins vreodată de vreunul
dintre cei mai mari sfinţi nu este dincolo de ce a hotărât El să producă în
final în fiecare dintre noi. Lucrarea nu va fi încheiată în viaţa aceasta: dar
El vrea să ne ducă la un stadiu cât mai avansat înainte de moarte.
Acesta este motivul pentru care nu
trebuie să fim surprinşi dacă avem greutăţi. Când un om se întoarce la Cristos
şi pare că îi merge destul de bine (în sensul că unele obiceiuri rele sunt
corectate acum), el are deseori sentimentul că ar fi normal ca lucrurile să
meargă acum fără probleme. Când vin necazuri - boli, probleme financiare, noi
ispite - el este dezamăgit. El are sentimentul că aceste lucruri poate că ar fi
fost necesare să-l trezească şi să-l facă să se pocăiască în zilele lui rele de
demult; dar de ce acum? Deoarece Dumnezeu îl îmboldeşte acum spre un nivel mai
înalt; îl pune în situaţii în care va trebui să fie mult mai curajos sau mai
răbdător sau mai iubitor decât a visat vreodată că poate fi. Nouă ni se pare că
nu este necesar: dar lucrurile se petrec aşa pentru că noi încă nu avem nici
cea mai vagă idee despre lucrul extraordinar pe care vrea El să-l facă din noi.
Văd că trebuie să mai împrumut încă o parabolă de la George MacDonald.
Imaginează-ţi că eşti o casă vie. Dumnezeu vine să reconstruiască acea casă. La
început poate că nu înţelegi ce face. Îndreaptă jgheaburile, repară acoperişul
ca să nu mai picure şi aşa mai departe: ştiai că acele lucrări trebuiau făcute
şi de aceea nu eşti surprins. Dar în prezent El începe să lucreze în casă
într-un mod care doare îngrozitor şi care nu are nici un sens. Oare ce are de
gând să facă? Explicaţia este că El construieşte o casă cu totul diferită de
cea la care te gândeai tu - el construieşte o nouă aripă de clădire aici, pune
parchet dincolo, înalţă nişte turnuri, lărgeşte curţile. Tu ai crezut că el va
face din tine o colibă obişnuită: dar El construieşte un palat. El Însuşi
intenţionează să vină şi să locuiască acolo.
Porunca „Fiţi desăvârşiţi!” nu este o
lozincă idealistă şi nici nu este o poruncă de a face imposibilul. El ne va
transforma în creaturi care pot asculta acea poruncă. El a spus (în Biblie) că
noi suntem „dumnezei" şi că El va face să se împlinească cuvintele Sale.
Dacă Îi dăm voie - noi putem să-L şi împiedicăm, dacă vrem - El îi va face pe
cei mai slabi şi mai murdari dintre noi dumnezei, strălucitori, fiinţe
nemuritoare, vibrând de o energie şi bucurie, de o înţelepciune şi dragoste pe
care nu ni le putem imagina acum, o oglindă fără pată, strălucitoare, care
reflectă în mod perfect spre Dumnezeu (deşi, bineînţeles, la o scară mai mică)
puterea, desfătarea şi bunătatea Lui nemărginită. Procesul va fi îndelungat şi,
în anumite părţi, foarte dureros: dar acesta este scopul pentru care suntem
cuprinşi în el. Nimic mai puţin. El vrea să împlinească ce a spus.