10. Oameni buni sau oameni noi
Domnul Isus vrea să împlinească ce a
spus. Cei care se încredinţează în mâinile Lui vor deveni desăvârşiţi, aşa cum
El este desăvârşit - desăvârşit în dragoste, în înţelepciune, în bucurie, în
frumuseţe şi în nemurire. Schimbarea nu va fi terminată în viaţa aceasta,
pentru că moartea este o parte importantă a tratamentului. Cât de departe merge
schimbarea înainte de moarte într-unul sau altul dintre creştini este incert.
Cred că este momentul potrivit să luăm
în discuţie o întrebare care a fost pusă deseori: Dacă creştinismul este
adevărat, de ce nu sunt toţi creştinii în mod vizibil mai buni decât toţi
necreştinii? Îndărătul acestei întrebări este ceva care este în parte rezonabil
şi în parte complet nerezonabil. Partea rezonabilă este aceasta: Dacă
convertirea la creştinism nu îmbunătăţeşte acţiunile exterioare ale omului -
dacă el continuă să fie la fel de snob, de dispreţuitor, de invidios sau la fel
de ambiţios ca şi înainte - atunci eu cred că „convertirea" lui a fost în
mare măsură imaginară; dacă după convertirea iniţială cineva vrea să vadă dacă
a făcut vreun progres, acesta este testul pe care trebuie să-l aplice.
Sentimente mai nobile, gânduri noi, un interes mai mare pentru „religie"
nu înseamnă nimic decât dacă comportarea noastră este mai bună; tot aşa, în
timpul unei boli, faptul că „te simţi mai bine" nu este de mare folos dacă
termometrul continuă să arate că temperatura ta creşte. În sensul acesta, lumea
din afară are dreptate să judece creştinismul prin rezultatele lui. Cristos
ne-a spus să judecăm după rezultate. Pomul se cunoaşte după roade sau, cum
spunem noi, dovada că prăjitura este bună stă în faptul că o mănânci. Când noi,
creştinii, ne purtăm în mod nepotrivit sau nu ne comportăm bine, noi facem creştinismul
neverosimil pentru lumea din afară. O lozincă din timpul războiului ne avertiza
că „Vorbirea neatentă duce la pierderea de vieţi". Este la fel de adevărat
că „trăirea neatentă duce la vorbe". Vieţile noastre trăite neglijent fac
lumea să vorbească, şi noi îi dăm prilej să vorbească într-un fel care aruncă
îndoieli asupra adevărului creştinismului însuşi.
Mai este încă un mod în care este
nelogic pentru lumea din afară să ceară să vadă rezultate. S-ar putea ca ei să
ceară nu numai ca viaţa fiecărui om să se îmbunătăţească atunci când devine
creştin; s-ar putea ca ei să ceară ca, înainte de a crede în creştinism, să
vadă întreaga lume împărţită clar în două tabere - creştini şi necreştini - şi
ca toţi oamenii din prima tabără să fie, în orice moment, în mod vizibil mai
buni decât toţi oamenii din tabăra a doua. Cererea aceasta este nerezonabilă
pentru mai multe motive.
(1) În primul rând, situaţia din lumea
reală este mult mai complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi necreştini
100%. Sunt oameni (şi încă mulţi) care încetează treptat să mai fie creştini,
dar cu toate acestea îşi atribuie acest nume: unii dintre ei sunt clerici. Sunt
alţi oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se considere deja
creştini. Sunt oameni care nu acceptă toată învăţătura creştină despre Cristos,
dar care sunt atât de puternic atraşi de El încât ei sunt ai Lui într-un sens
mult mai profund decât pot ei înţelege. Sunt oameni de alte religii care sunt
călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca să se concentreze asupra
acelor părţi din religia lor care sunt în armonie cu creştinismul şi care
astfel aparţin lui Cristos fără să o ştie. De exemplu, un budist de
bună-credinţă poate fi călăuzit să se concentreze tot mai mult asupra
învăţăturii budiste despre milă şi să lase pe plan secundar (deşi el poate
continua să spună că crede) învăţătura budistă despre alte lucruri. S-ar putea
ca mulţi păgâni buni care au trăit cu mult înainte de naşterea lui Cristos să
fi fost în această situaţie. Desigur, întotdeauna au existat mulţi oameni care
sunt confuzi în gândire şi au o mulţime de crezuri amestecate de-a valma. În
consecinţă, nu are rost să încerci să emiţi judecăţi în masă despre creştini
sau necreştini. Poţi să compari în masă câinii şi pisicile sau bărbaţii şi femeile,
deoarece în cazul lor se ştie fiecare din ce categorie face parte. De asemenea,
un animal nu se transformă (treptat sau brusc) din câine în pisică. Dar când
comparăm creştinii, în general, cu necreştinii, în general, de obicei noi nu ne
gândim la oameni reali pe care-i cunoaştem, ci numai la două idei vagi pe care
ni le formăm din romane sau din ziare. Dacă vrei să compari pe un creştin rău
cu un ateu bun, trebuie să te gândeşti la două persoane reale pe care le-ai
cunoscut. Dacă nu venim la un caz concret, nu facem decât să ne irosim timpul.
(2) Să presupunem că am luat un caz
concret şi că acum nu vorbim despre un creştin imaginar şi despre un necreştin
imaginar, ci despre doi oameni reali din cartierul nostru. Chiar şi în cazul
acesta trebuie să fim atenţi să punem întrebarea corectă. Dacă creştinismul
este adevărat, atunci ar trebui să fie adevărate şi următoarele: (a) Orice
creştin ar trebui să fie mai bun decât dacă aceeaşi persoană nu ar fi creştină,
(b) Orice om care devine creştin va fi mai bun decât a fost înainte. Aplicând
acelaşi raţionament, dacă reclama pentru pasta de dinţi „Super cristal"
este adevărată, ar trebui: (a) Ca oricine care o foloseşte să aibă dinţi mai
buni decât dacă nu ar folosi-o. (b) Calitatea dinţilor oricărei persoane care o
foloseşte să se îmbunătăţească. Dar să spui că eu, care folosesc pastă de dinţi
„Super cristal" (şi care am moştenit dinţi răi de la amândoi părinţii mei)
nu am dinţi la fel de buni ca un tânăr negru sănătos care nu a folosit
niciodată pastă de dinţi, afirmaţia în sine nu dovedeşte că reclamele sunt
neadevărate.
S-ar putea ca domnişoara Petrescu, care
este credincioasă, să aibă o limbă mai ascuţită decât necredinciosul Radu
Ionescu. Dar lucrul acesta, în sine, nu ne spune dacă creştinismul este eficient
sau nu. Problema este: Cum ar fi fost limba domnişoarei Petrescu dacă ea nu ar
fi credincioasă şi cum ar fi limba lui Radu Ionescu dacă el ar deveni
credincios. Domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu, ca rezultat al unor cauze
naturale şi al educaţiei, au anumite temperamente: creştinismul afirmă că va
pune amândouă temperamentele sub o nouă conducere, dacă persoanele respective
îi vor permite să o facă. Întrebarea pe care poţi să o pui este dacă acea nouă
conducere, dacă i se permite să preia controlul, îmbunătăţeşte starea. Oricine
ştie că ceea ce este coordonat în cazul lui Radu Ionescu este un material „mai
bun" decât ceea ce este coordonat în cazul domnişoarei Petrescu. Nu
aceasta este ideea. Pentru a evalua conducerea unei fabrici nu trebuie să iei în
considerare doar produsul fabricii. Dacă ţinem seamă de condiţiile din Fabrica
A, ar fi de mirare dacă ar produce ceva; pe de altă parte, ţinând seamă de
dotarea de primă clasă a Fabricii B, deşi producţia ei este ridicată, s-ar
putea să fie mult mai scăzută decât ar trebui să fie. Nu încape îndoială că
directorul Fabricii A va pune maşini noi cât mai curând posibil, dar este
nevoie de timp. Între timp, producţia scăzută nu dovedeşte că el a eşuat.
(3) Şi acum, să mergem puţin mai adânc.
Directorul va instala maşini noi: mai înainte ca Cristos să termine lucrarea cu
domnişoara Petrescu, ea va fi într-adevăr foarte „bună". Dar dacă am
rămâne la nivelul acesta, s-ar părea că singurul scop al lui Cristos a fost să
o ridice pe domnişoara Petrescu la acelaşi nivel la care s-a aflat Radu tot
timpul. Noi am vorbit, de fapt, ca şi cum Radu ar fi fost într-o stare bună; ca
şi cum creştinismul ar fi ceva de care au nevoie oamenii răi, dar de care cei
buni se pot lipsi; şi ca şi cum singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este
să fim „oameni buni". Dar aceasta ar fi o greşeală fatală. Adevărul este
că înaintea lui Dumnezeu, Radu Ionescu are la fel de multă nevoie de
„mântuire" ca şi domnişoara Petrescu. Într-un sens (pe care-l voi explica
peste o clipă), faptul de a fi om de treabă abia dacă intră în discuţie.
Nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să
privească temperamentul liniştit şi firea prietenoasă a lui Radu exact aşa cum
le privim noi. Ele rezultă din cauze naturale pe care le creează Dumnezeu
Însuşi. Fiind doar trăsături de ordin temperamental, ele vor dispare cu totul
dacă se modifică digestia lui Radu. În realitate, bunătatea este un dar pe care
Dumnezeu i l-a dat lui Radu şi nu un dar al lui Radu pentru Dumnezeu. Dumnezeu
a permis unor cauze naturale, acţionând într-o lume pervertită de secole de
păcat, să producă în domnişoara Petrescu gândirea îngustă şi nervii întinşi la
maximum care explică în mare parte răutatea ei. Dumnezeu a intenţionat, la
timpul potrivit, să corecteze acea parte a ei. Dar, pentru Dumnezeu, nu aceasta
este partea esenţială a procesului. Ea nu prezintă nici o dificultate. Nu
acesta este lucrul care-L îngrijorează. Lucrul pe care-l urmăreşte, pe care-l
aşteaptă şi la care lucrează este ceva ce nu este uşor nici chiar pentru
Dumnezeu, deoarece, prin însăşi natura cazului, El nu-l poate produce printr-un
simplu act al puterii Sale. El aşteaptă să-l vadă petrecându-se atât în
domnişoara Petrescu cât şi în Radu Ionescu. Este ceva ce ei îi vor da de
bunăvoie Lui sau ceva ce vor refuza să-I dea. Oare se vor îndrepta ei spre El
şi vor împlini astfel singurul scop pentru care au fost creaţi? Voinţa lor
trepidează înăuntrul lor, ca şi acul unei busole. Dar acesta este un ac care
poate alege. El poate indica spre nordul adevărat; dar nu este obligat să o
facă. Oare se va roti acul, se va stabiliza şi va arăta spre Dumnezeu?
El îl poate ajuta să o facă. Dar nu îl
poate forţa. El nu poate, dacă putem spune aşa, să-Şi întindă mâna şi să-l pună
în poziţia corectă, pentru că atunci nu ar mai fi voinţă liberă. Va indica el
nordul? Aceasta este întrebarea de care depinde totul. Oare îşi vor preda
domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu naturile lor lui Dumnezeu? Dacă naturile pe
care le predau sau le reţin sunt, în momentul de faţă, agreabile sau
dezagreabile, este de importanţă secundară. Dumnezeu se poate îngriji de
această parte a problemei.
Să nu mă înţelegeţi greşit. Este cert că
Dumnezeu priveşte o fire dezagreabilă ca pe un lucru rău şi deplorabil. Şi,
desigur, El priveşte o fire agreabilă ca pe un lucru bun - bun ca pâinea, ca
lumina sau ca apa. Dar acestea sunt lucruri bune pe care El le dăruieşte, iar
noi le primim. El a creat nervii sănătoşi ai lui Radu şi digestia lui bună, şi
Dumnezeu are disponibile multe asemenea calităţi. Din câte ştim noi, pe Dumnezeu
nu-L costă nimic să creeze lucruri bune: dar ca să convertească voinţele
răzvrătite, Îl costă răstignirea, pentru că sunt voinţe care pot refuza cererea
Lui - în oamenii buni la fel ca şi în cei răi. În afară de aceasta, pentru că
bunătatea lui Radu era doar o parte a naturii sale, ea se va destrăma la
sfârşit. Natura însăşi se va destrăma. Cauzele naturale se îmbină în Radu
pentru a forma un profil psihologic plăcut, la fel cum ele se îmbină într-un
apus de soare pentru a forma o îmbinare plăcută de culori. Peste puţină vreme
(pentru că natura lucrează în felul acesta), ele se vor despărţi, şi îmbinarea
pe care au creat-o în ambele cazuri va dispare. Radu a avut ocazia să
transforme (sau mai degrabă, să-I permită lui Dumnezeu să transforme) profilul
acela trecător în frumuseţea unui spirit etern: şi el nu a folosit ocazia.
Avem un paradox aici. Câtă vreme Radu nu
se întoarce spre Dumnezeu, el crede că bunătatea este a lui, şi câtă vreme
crede aşa, ea nu este a lui. Abia când Radu îşi dă seama că bunătatea aceasta
nu este a lui, ci este un dar de la Dumnezeu, şi când I-o oferă din nou lui
Dumnezeu, abia atunci începe aceasta să fie cu adevărat a lui. De acum încolo,
Radu începe să fie părtaş la propria lui creaţie. Singurele lucruri pe care le
putem păstra sunt lucrurile pe care I le dăruim Lui Dumnezeu de bunăvoie. Ceea
ce încercăm să păstrăm pentru noi este doar ceea ce vom pierde cu siguranţă.
De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă
întâlnim între credincioşi oameni care încă sunt dezagreabili. Dacă te gândeşti
bine, există un motiv pentru care ne putem aştepta ca oamenii dezagreabili să
se întoarcă la Cristos în număr mai mare decât ceilalţi. Aceasta a fost
obiecţia oamenilor cu privire la Cristos în timpul vieţii Lui pământeşti: El
părea să atragă asemenea oameni mizerabili. Aceasta continuă să fie obiecţia
oamenilor şi va continua să fie întotdeauna. Nu înţelegeţi de ce? Cristos a
spus: „Ferice de cei săraci" şi „Greu este pentru cei bogaţi să intre în
Împărăţie", şi nu încape îndoială că El sa referit în primul rând la cei
bogaţi sau săraci din punct de vedere economic. Dar oare nu se aplică cuvintele
Lui şi la un alt fel de bogăţie sau de sărăcie? Unul dintre pericolele de a
avea o mulţime de bani este că te poţi mulţumi cu genul de fericire pe care ţi-l
pot da banii şi nu îţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu. Dacă totul în viaţă
pare să se realizeze prin semnarea de cecuri, s-ar putea să uiţi că în fiecare
clipă depinzi cu totul de Dumnezeu.
Este foarte adevărat că înzestrările
naturale sunt însoţite de un pericol asemănător. Dacă ai nervi sănătoşi, dacă
ai sănătate, popularitate şi dacă ai p educaţie bună, probabil că vei fi
mulţumit cu caracterul tău aşa cum este. „La ce-mi mai trebuie Dumnezeu?"
s-ar putea să spui. Ţie îţi vine uşor să ai o anumită conduită bună. Tu nu eşti
unul dintre acei oameni care sunt obsedaţi de sex, care sunt alcoolici, nervoşi
sau nestăpâniţi. Toată lumea spune că eşti un om de treabă şi (între noi fie
vorba) tu eşti de acord cu ei. Este foarte posibil ca tu să crezi că toată
această bunătate este rodul eforturilor tale: şi se poate să nu simţi nevoia
pentru o bunătate superioară, deseori oamenii care au această bunătate naturală
nu pot fi aduşi deloc la punctul să recunoască nevoia lor de Cristos până când,
într-o zi, bunătatea naturală îi lasă baltă şi automulţumirea lor este
spulberată. Cu alte cuvinte, este greu pentru cei care sunt „bogaţi" în
sensul acesta să intre în Împărăţie.
Lucrurile sunt complet diferite pentru
oamenii dezagreabili - oameni mărunţi, modeşti, timizi, depravaţi, fără vlagă,
singuratici, pătimaşi, senzuali sau dezechilibraţi. Dacă ei fac vreo încercare
să fie buni, ei descoperă îndată că au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de
Cristos pentru că altfel nu pot face nimic. Ei trebuie să-şi ia crucea şi să-L
urmeze – altfel ajung disperaţi. Ei sunt (într-un sens foarte real şi teribil)
„săracii": pe ei i-a fericit El. Ei sunt „păcătoşii" cu care umblă El
- şi bineînţeles că fariseii continuă să spună, la fel cum au spus atunci:
„Dacă ar fi ceva de capul creştinismului, oamenii aceia nu ar fi
creştini".
Pentru fiecare dintre noi este aici un
avertisment sau o încurajare. Dacă eşti o persoană agreabilă - dacă virtutea
este un lucru normal pentru tine - fii atent! Se aşteaptă mult de la cei cărora
li s-a dat mult. Dacă tu crezi că sunt meritele tale cele care în realitate
sunt daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin firea ta, şi dacă te mulţumeşti
să fii doar om de treabă, tu continui să fii un rebel: şi toate acele daruri
vor face doar ca să fie mai îngrozitoare căderea ta, vor face corupţia ta mai
complicată şi exemplul tău rău mai dezastruos. Diavolul a fost cândva un
arhanghel; înzestrările lui naturale au fost atât de superioare în comparaţie
cu ale tale, cum sunt ale tale în comparaţie cu ale unui cimpanzeu.
Dar dacă tu eşti o făptură sărmană -
otrăvită de o educaţie proastă într-o casă plină de gelozii vulgare şi de
certuri fără sens - stăpânit, fără voia ta, de vreo perversiune sexuală
dezgustătoare - chinuit zi de zi de un complex de inferioritate care te face să
te răsteşti la cei mai buni prieteni ai tăi - nu dispera. El ştie totul. Tu
eşti unul dintre săracii pe care i-a binecuvântat El. El ştie cât de hârbuită
este maşina pe care încerci să o conduci. Perseverează. Fă tot ce poţi. Într-o
zi (poate într-o altă lume, dar poate mai curând), el o va arunca la fier vechi
şi îţi va da o maşină nouă. Şi atunci s-ar putea să ne uimeşti pe toţi - şi pe
tine însuţi: pentru că tu ai învăţat să conduci într-o şcoală severă. (Unii
dintre cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi unii dintre cei dintâi vor fi cei de
pe urmă.)
„Bunătatea" - o personalitate
sănătoasă, completă - este un lucru excelent. Prin toate mijloacele medicale,
educaţionale, economice şi politice care ne stau în putere, noi ar trebui să
încercăm să producem o lume în care cât mai mulţi oameni cu putinţă să crească
„buni"; la fel cum trebuie să încercăm să producem o lume în care toţi să
aibă mâncare din belşug. Dar nici măcar atunci când am reuşit să-i facem pe
toţi buni, noi nu trebuie să presupunem că sufletele lor nu au nevoie de
mântuire. O lume de oameni buni, mulţumiţi în bunătatea lor, care nu mai doresc
altceva, care se îndepărtează de Dumnezeu, ar fi o lume care are nevoie la fel
de disperată de mântuire ca şi o lume nefericită - şi poate că este o lume mai
greu de mântuit.
Simpla îmbunătăţire nu este mântuire,
deşi mântuirea îmbunătăţeşte întotdeauna viaţa oamenilor, chiar şi aici şi
acum, iar în final o va îmbunătăţi într-o măsură pe care încă nu ne-o putem
imagina. Dumnezeu a devenit om ca să transforme creaturile Sale în fii: nu doar
ca să producă oameni vechi mai buni, ci ca să producă un nou fel de oameni. Nu
este ca şi cum l-ai învăţa pe un cal să sară tot mai bine, ci ca şi cum l-ai
transforma într-o făptură înaripată. Desigur, când va avea aripi, va sări peste
garduri care nu ar fi putut fi sărite şi astfel îl va învinge pe calul natural
tocmai acolo unde acesta excela. Dar se poate să fie o perioadă când aripile
abia încep să crească, când el nu poate zbura: şi în stadiul acela umflăturile
de pe umerii lui - nimeni n-ar putea spune doar privindu-le că vor deveni aripi
- s-ar putea să-i dea chiar o înfăţişare penibilă.
Dar poate că am petrecut deja prea mult
timp cu această problemă. Dacă ceea ce vrei este un argument împotriva creştinismului
(şi eu îmi aduc bine aminte cu câtă ardoare am căutat un asemenea argument când
am început să mă tem că creştinismul este adevărat), poţi să găseşti cu
uşurinţă vreun creştin stupid şi nesatisfăcător şi să spui: „Iată omul nou cu
care te-ai lăudat atâta! Dă-mi-l mie pe cel vechi!" Dar dacă ai început să
îţi dai seama că creştinismul este probabil adevărat, vei şti în inima ta că de
fapt încerci să eviţi problema. Ce poţi tu cunoaşte de fapt cu privire la
sufletele celorlalţi oameni - cu privire la ispitirile, la oportunităţile şi la
luptele lor? Este un singur suflet din toată creaţia pe care-l cunoşti: şi este
singurul a cărui soartă este pusă în mâinile tale. Dacă există un Dumnezeu, tu
eşti, într-un sens, singur cu El. Nu-L poţi amâna cu speculaţii despre vecinul
tău de vizavi sau cu amintiri din ce ai citit în cărţi. La ce va folosi toată
vorbăria şi toate presupunerile (oare ţi le vei mai aminti?), când ceaţa
anestezică pe care o numim „natură" sau „lumea reală" se va mistui şi
Prezenţa lângă care te-ai aflat întotdeauna va deveni palpabilă, imediată şi
inevitabilă?