11. Oamenii noi
În capitolul precedent am comparat
lucrarea lui Cristos de facere a oamenilor noi cu procesul de transformare a
unui cal într-o făptură înaripată. Am folosit exemplul acela extrem pentru a
sublinia ideea că nu este vorba de o simplă îmbunătăţire, ci de o Transformare.
Cea mai apropiată paralelă din lumea naturală este întâlnită în cazul
transformărilor remarcabile pe care le putem produce în unele insecte dacă le
tratăm cu anumite radiaţii. Unii oameni cred că acesta este modul în care a
operat evoluţia. Modificările din creaturi, modificări de care depinde totul,
s-ar putea să fi fost produse de radiaţii venite din spaţiul cosmic. (Desigur,
odată ce au apărut aceste modificări, a început să acţioneze asupra lor ceea ce
ei numesc „selecţie naturală", adică modificările favorabile
supravieţuiesc, iar celelalte se sting.)
Poate că omul modern înţelege ideea
creştină mai bine dacă face legătura cu evoluţia. Toată lumea ştie despre
evoluţie (deşi, desigur, unii oameni educaţi nu o cred): tuturor ni s-a spus că
omul a evoluat din forme inferioare de viaţă. De aceea, oamenii se întreabă
deseori: „Care este pasul următor? Ce va apare după om?" Unii scriitori cu
imaginaţie încearcă uneori să descrie acest pas - „Supraomul", cum îl
numesc ei; dar de obicei ei nu reuşesc decât să zugrăvească o fiinţă mult mai
rea decât omul, aşa cum îl cunoaştem noi, şi după aceea încearcă să compenseze
aceasta prin faptul că îl înzestrează cu picioare sau cu mâini foarte lungi.
Dar să presupunem că pasul următor ar fi ceva mult mai diferit de stadiile
anterioare decât îşi poate imagina cineva. Nu este oare foarte probabil să fie
aşa? În urmă cu sute de mii de ani, au apărut creaturi foarte bine protejate,
cu o armură groasă. Dacă cineva ar fi urmărit atunci cursul evoluţiei, probabil
că s-ar fi aşteptat ca aceste „armuri" să devină tot mai solide. Dar ar fi
greşit. Viitorul rezerva ceva la care nu se aştepta nimeni atunci. El avea să
producă animale mici, neprotejate, fără blană, dar care aveau o minte mai bună:
şi cu mintea aceea ei aveau să stăpânească întreaga planetă. Ei nu aveau să
aibă doar mai multă putere decât monştrii preistorici, ci aveau să aibă un nou
gen de putere. Pasul următor nu numai că avea să fie diferit, ci avea să fie un
nou gen de diferenţă. Râul evoluţiei nu avea să curgă în direcţia în care l-a
văzut observatorul acela: de fapt, avea să facă o cotitură bruscă.
Mi se pare că cele mai larg acceptate
presupuneri cu privire la stadiul următor fac acelaşi gen de greşeală. Oamenii
văd (sau cel puţin cred că văd) cum fiinţa umană îşi dezvoltă un creier mai
mare şi dobândeşte o stăpânire mai mare asupra naturii. Deoarece ei cred că
râul curge în direcţia aceea, ei îşi închipuie că va continua să curgă în acea
direcţie. Dar eu nu pot să nu cred că stadiul următor va fi realmente nou; el
va merge într-o direcţie pe care nu am fi putut-o visa niciodată. Dacă nu ar fi
aşa, nici nu ar merita să fie numit un Stadiu Nou. Ar trebui să ne aşteptăm nu
numai la diferenţă, ci la un nou gen de diferenţă. Ar trebui să ne aşteptăm nu
numai la o simplă schimbare, ci la o nouă metodă de a produce schimbarea. De
fapt, ar trebui să ne aşteptăm ca stadiul următor al evoluţiei să nu fie un
stadiu al evoluţiei: ar trebui să ne aşteptăm ca însăşi evoluţia, ca metodă de
producere a schimbării, să fie înlocuită. În fine, nu ar trebui să fim
surprinşi dacă, atunci când se va petrece lucrul acesta, foarte puţini oameni
vor observa ce se întâmplă.
Ei bine, dacă vrei să vorbeşti în aceşti
termeni, concepţia creştină este tocmai că Stadiul Următor a apărut deja şi
este cu adevărat nou. Nu este o schimbare de la oameni inteligenţi la oameni
mai inteligenţi: este o schimbare care merge într-o direcţie cu totul diferită -
o schimbare de la a fi creaturi ale lui Dumnezeu la a fi copii ai lui Dumnezeu.
Primul caz a apărut în Palestina în urmă cu două mii de ani. Într-un sens,
această schimbare nu este nicidecum „evoluţie", deoarece nu este ceva ce
rezultă dintr-o desfăşurare naturală a evenimentelor, ci este ceva ce vine în
natură din afara ei. Dar tocmai la aşa ceva trebuie să ne aşteptăm. Noi am
ajuns la ideile noastre despre „evoluţie" prin studierea trecutului. Dacă
există noutăţi pregătite în viitor, atunci ideea noastră, bazată pe trecut, nu
le va cuprinde. De fapt, acest Stadiu Nou se deosebeşte de toate celelalte nu
numai prin faptul că vine din afara naturii, ci şi prin alte câteva trăsături.
(1) Nu este realizat prin reproducere
sexuală. Ar trebui oare să fim surprinşi de acest lucru? A existat un timp când
nu a existat sexul; dezvoltarea a avut loc prin metode diferite. În consecinţă,
ne putem aştepta să vină o vreme când sexul va dispare sau (şi aceasta se
petrece în realitate) un timp când sexul, deşi continuă să existe, încetează să
mai fie principalul canal de dezvoltare.
(2) În stadiile primare de dezvoltare
ale organismelor vii, ele nu au avut de ales, sau au avut prea puţin de ales,
în ce priveşte pasul nou. Progresul a fost, în principal, ceva ce s-a petrecut
cu ele, nu ceva ce au făcut ele. Dar noul stadiu, trecerea de la a fi creaturi
la a fi copii, este voluntar, cel puţin într-un sens. Nu este voluntar în
sensul că noi înşine am fi putut alege sau l-am fi putut imagina, dar este
voluntar în sensul că atunci când ne este oferit îl putem refuza. Dacă vrem, ne
putem retrage, putem să rămânem în pătrăţica noastră şi să lăsăm noua Omenire
să înainteze fără noi.
(3) Am spus că „primul caz" a fost
cel al lui Cristos. El este mult mai mult decât atât. El nu este doar un om
nou, un specimen dintr-o specie, ci El este Omul nou. El este originea, centrul
şi viaţa tuturor oamenilor noi. El a venit în universul creat, a venit de
bunăvoie, aducând cu Sine Zoe, viaţa nouă. (Vreau să spun, desigur, că Zoe a
existat dintotdeauna în sferele ei.) El transmite această viaţă nouă nu prin
ereditate, ci prin ceea ce am numit „infecţia bună". Oricine care o
primeşte, o primeşte prin contact personal cu El. Alţi oameni pot deveni
„noi" prin faptul că sunt “în El".
(4) Acest pas este făcut mult mai repede
decât cei precedenţi. În comparaţie cu dezvoltarea omului pe această planetă,
răspândirea creştinismului în rasa umană pare să fie ca un fulger - două mii de
ani nu sunt aproape nimic în istoria universului. (Să nu uităm niciodată că noi
suntem încă „primii creştini". Dezbinările actuale dintre noi, rele şi
nefolositoare, sunt, sperăm, o boală a copilăriei: abia acum ne ies dinţii.
Lumea din afară, fără îndoială, crede tocmai contrariul. Ea crede că noi murim
de bătrâneţe. Dar ea a mai crezut de multe ori lucrul acesta! Mereu, mereu a
crezut că creştinismul este pe moarte, din pricina persecuţiei din afară sau a
corupţiei dinăuntru, din pricina ridicării mahomedanismului, din pricina
progresului ştiinţelor naturii, din pricina ridicării marilor mişcări
revoluţionare anticreştine. Prima dezamăgire a fost legată de răstignire. Omul
Cristos a înviat. Într-un sens - şi îmi dau seama cât de îngrozitor de nedrept
trebuie să li se pară - lucrul acesta s-a repetat mereu de atunci încoace. Ei
continuă să ucidă lucrul pe care l-a început El: şi de fiecare dată, tocmai
când ei bătătoresc pământul pe groapa creştinismului, aud dintr-o dată că este
viu şi că a izbucnit în vreun loc nou. Nu este de mirare că ei ne urăsc.)
(5) Miza este mare. Dacă ar fi eşuat la
unul dintre stadiile anterioare, creatura ar fi pierdut, în cel mai rău caz,
puţinii ani de viaţă pe acest pământ: dar foarte adesea nu a pierdut nici măcar
atât. Dar dacă eşuăm la acest pas, pierdem un premiu care este infinit (în cel
mai strict sens al cuvântului). Acum a sosit momentul critic. În cursul
secolelor, Dumnezeu a călăuzit natura până la punctul în care a produs făpturi
care (dacă vor) pot fi luate direct din natură şi pot fi transformate în
„dumnezei". Oare vor accepta ele să fie transformate? Într-un fel, este ca
şi criza naşterii. Până când ne decidem să-L urmăm pe Cristos, noi încă suntem
părţi din natură, suntem încă în pântecele marii noastre mame. Sarcina ei a
fost purtată mult, cu durere şi teamă, dar acum a ajuns la punctul culminant. A
sosit momentul cel mare. Totul este pregătit. Doctorul a sosit. Oare se va
desfăşura naşterea „fără probleme"? Bineînţeles că se deosebeşte de o
naştere obişnuită printr-un aspect important. Într-o naştere obişnuită, copilul
nu are de ales: în cazul acesta, copilul poate alege. Mă întreb ce ar face un
copil obişnuit dacă ar putea alege. S-ar putea să prefere să rămână în locul
întunecos, cald şi sigur din pântece, pentru că ar crede că pântecele înseamnă
siguranţă. Dar alegerea ar fi cât se poate de greşită, pentru că dacă ar rămâne
acolo ar muri.
În concepţia creştină, naşterea deja a
avut loc: pasul nou a fost întreprins şi continuă să fie întreprins. Oameni noi
sunt presăraţi deja ici şi colo pe tot pământul. Unii dintre ei, aşa cum am admis,
sunt greu de recunoscut, dar alţii pot fi recunoscuţi. Îi întâlneşti din când
în când. Vocile şi feţele lor sunt diferite de ale noastre: mai puternice, mai
liniştite, mai fericite, mai radioase. Ei încep calea acolo unde au abandonat-o
cei mai mulţi dintre noi. Ei pot fi recunoscuţi, după părerea mea, dar trebuie
să ştii ce să cauţi. Ei nu se vor asemăna cu ideea pe care ne-am format-o noi
din lecturi despre „oamenii religioşi". Ei nu atrag atenţia asupra lor
înşile. Ai tendinţa să crezi că tu te porţi frumos cu ei, când de fapt ei se
poartă frumos cu tine. Ei te iubesc mai mult decât alţi oameni, dar au mai
puţină nevoie de tine. (Trebuie să depăşeşti stadiul când doreşti ca alţii să
aibă nevoie de tine: pentru unii oameni buni, mai ales pentru femei, aceasta
este ispita la care rezistă cel mai greu.) De obicei va părea că ei au foarte
mult timp disponibil: te miri de unde au atâta timp. Când l-ai recunoscut pe
unul dintre ei, pe următorul îl vei recunoaşte mult mai uşor. Părerea mea (dar
de unde aş putea şti?) este că ei se recunosc unul pe altul imediat şi fără
greş, trecând peste orice barieră de culoare, sex, clasă socială, vârstă sau
chiar crez. În sensul acesta, a deveni sfânt poate fi comparat cu a deveni
membru al unei societăţi secrete. Exprimându-ne în termeni foarte modeşti,
trebuie să fie foarte amuzant.
Nu trebuie să vă imaginaţi însă că
oamenii noi sunt, în sensul obişnuit, toţi la fel. Multe dintre lucrurile pe
care vi le-am spus în această ultimă carte v-ar putea determina să credeţi acest
lucru. A deveni om nou înseamnă să pierzi ceea ce noi numim „eul tău".
Trebuie să ieşim din noi înşine şi să intrăm în Cristos. Voinţa Lui va deveni
voinţa noastră şi trebuie să gândim gândurile Lui, să avem „gândirea lui
Cristos", cum spune Biblia. Dacă Cristos este unul şi dacă El trebuie să
fie “în" noi toţi, oare nu ar trebui să fim exact la fel? S-ar părea să
fie aşa, dar în realitate nu este aşa.
Este dificil să găsim aici o ilustraţie
potrivită deoarece, desigur, nu există două lucruri în natură care să fie
legate între ele prin aceeaşi relaţie ca şi Creatorul şi creaturile Sale. Voi
încerca totuşi să vă dau două ilustraţii imperfecte, care să vă ajute să vă
formaţi o idee despre adevăr. Închipuiţi-vă o mulţime de oameni care au trăit
întotdeauna în întuneric. Ajungeţi între ei şi încercaţi să le descrieţi cum
este lumina. Aţi putea să le spuneţi că dacă vor ieşi la lumină, acea lumină va
cădea asupra lor şi ei o vor reflecta şi vor deveni astfel vizibili. Nu este
oare posibil ca ei să-şi imagineze că, întrucât ei vor primi aceeaşi lumină şi
toţi vor reacţiona faţă de ea în acelaşi fel (adică o vor reflecta), toţi vor
arăta la fel? Cu toate acestea, noi ştim că lumina va scoate la iveală
diferenţele dintre noi. Şi iarăşi, să presupunem că un om nu ar şti nimic
despre sare. Îi dai puţină sare şi el simte un gust aparte, foarte puternic.
După aceea îi spui că oamenii din ţara aceea folosesc sare în toate mâncărurile
lor. Ar fi posibil ca el să răspundă: „În cazul acesta, cred că toate
mâncărurile voastre au exact acelaşi gust, pentru că gustul acelei substanţe pe
care mi-ai dat-o s-o gust este atât de puternic încât va anihila gustul
oricărui alt ingredient". Dar noi ştim că efectul sării este tocmai opus -
departe de a anihila gustul oului, al cărnii şi al verzei, sarea scoate la
iveală gustul lor. Ele nu îşi dezvăluie adevăratul gust decât după ce ai
adăugat sarea. (V-am avertizat că aceasta nu este o ilustraţie foarte bună,
deoarece poţi anihila gustul celorlalte ingrediente dacă pui prea multă sare,
în timp ce nu poţi anihila gustul personalităţii umane dacă pui prea mult
Cristos. V-am spus că este doar o încercare de a ilustra adevărul.)
Cam aşa ceva se petrece când Cristos
este în noi. Cu cât dăm la o parte mai mult ceea ce numim „eul nostru" şi
Îi permitem lui Cristos să preia controlul, cu atât devenim mai mult cu
adevărat noi înşine. Cristos este atât de mare, încât milioane şi milioane de
„Cristoşi mici", care se deosebesc unii de alţii, nu sunt destui ca să-L
prezinte pe El deplin. El i-a făcut pe toţi. El a inventat - aşa cum un autor
inventează personajele dintr-un roman - ceea ce suntem destinaţi să fim tu şi
eu, oameni noi diferiţi. În sensul acesta, adevăratul nostru eu ne aşteaptă în
El. Nu are rost să încerc să fiu „eu însumi" fără El. Cu cât mă
împotrivesc Lui mai mult şi cu cât încerc mai mult să trăiesc pe cont propriu,
cu atât voi fi mai dominat de ereditatea mea, de educaţia mea, de mediul în
care trăiesc şi de dorinţele mele naturale. De fapt, ceea ce numesc cu atâta
mândrie „Eul meu" devine doar un loc de întâlnire pentru şiruri de
evenimente pe care eu nu le-am pornit şi nici nu le pot opri. Ceea ce numesc
„dorinţele mele" sunt de fapt doar dorinţele stârnite în mine de
organismul meu fizic, pompate în mine de gândurile altor oameni sau chiar
sugerate de demoni. O omletă, nişte alcool şi un somn bun vor fi adevăratele
origini ale deciziei cu care mă laud că am luat-o eu însumi, cu discernământ,
de a mă culca cu tânăra care stă pe cealaltă banchetă în vagonul de tren.
Propaganda va fi adevărata origine a idealurilor mele politice personale. În
starea mea naturală, eu nu sunt o persoană atât de completă cum îmi place să
cred: cea mai mare parte din ceea ce numesc „eul meu" poate fi explicată
foarte uşor. Când vin la Cristos, când mă dăruiesc Personalităţii Lui, abia
atunci încep să am cu adevărat o personalitate proprie.
La început am spus că au existat
Personalităţi în Dumnezeu. Acum vreau să merg mai departe. Nicăieri altundeva,
în afară de Dumnezeu, nu există adevărate personalităţi. Până când nu te vei
dărui pe tine însuţi Lui, tu nu vei avea un eu real. Identitatea personalităţii
este de aşteptat să fie întâlnită mai mult între cei mai „naturali"
oameni, nu între aceia care s-au predat lui Cristos. Ce asemănare monotonă este
între toţi tiranii şi cuceritorii; ce diferenţă glorioasă este între toţi
sfinţii.
Trebuie să fie o predare reală a eului.
Trebuie să-l lepezi „orbeşte", dacă pot spune aşa. Cristos îţi va da cu
adevărat o personalitate reală, dar nu trebuie să mergi la El doar de dragul
acestui lucru. Câtă vreme ceea ce te interesează este personalitatea ta, tu nu
te apropii deloc de El. Primul pas este să încerci să uiţi cu totul de eul tău.
Eul tău real şi nou (care este al lui Cristos şi al tău, care este al tău
tocmai pentru că este al Lui) nu va apare câtă vreme tu îl cauţi. Va apare
atunci când Îl vei căuta pe Cristos. Ţi se pare ciudat? Tu ştii că acelaşi
principiu este valabil în multe probleme cotidiene. Chiar şi în viaţa socială,
tu nu vei face o impresie bună asupra oamenilor decât atunci când vei înceta să
te gândeşti la impresia pe care o faci asupra lor. În literatură şi în artă,
nici un autor care caută cu orice preţ originalitatea nu va fi original, în
timp ce dacă nu încerci decât să povesteşti adevărul (fără să-ţi pese câtuşi de
puţin de câte ori a fost povestit în trecut), în 90% din cazuri vei deveni
original fără să-ţi fi dat seama. Principiul se aplică în toate aspectele
vieţii. Dăruieşte-te pe tine însuţi şi atunci vei găsi adevăratul tău eu.
Pierde-ţi viaţa şi o vei salva. Supune-te la moarte - moartea ambiţiilor şi a
dorinţelor tale favorite în fiecare zi şi, în final, moartea întregului tău
trup: supune-te cu fiecare fibră din fiinţa ta, şi atunci vei găsi viaţa
veşnică. Nu reţine nimic pentru tine. Nimic din ce păstrezi nu va rămâne cu
adevărat al tău. Nimic din tine care nu a murit nu va fi înviat din morţi.
Priveşte la tine însuţi şi vei descoperi în viitor numai ură, singurătate,
disperare, mânie, ruină şi descompunere. Priveşte însă la Cristos şi Îl vei
găsi pe El, iar împreună cu El vei primi toate celelalte lucruri.