7. Hai să ne închipuim
Permiteţi-mi să încep din nou prin a
readuce în minţile voastre două imagini sau două povestiri. Una este povestea
pe care aţi citit-o cu toţii şi care este intitulată Frumoasa şi bestia.
Vă aduceţi aminte că tânăra frumoasă a trebuit să se mărite, pentru un motiv
oarecare, cu un monstru. Şi apoi, spre uşurarea ei, monstrul s-a transformat
într-un om şi totul s-a sfârşit cu bine. Cealaltă poveste este despre cineva
care a trebuit să poarte o mască: o mască care îl făcea să arate mai frumos
decât era în realitate. A trebuit să poarte masca ani de zile. Când şi-a dat
jos masca, el a descoperit că faţa lui s-a modelat ca să se potrivească în
mască. Acum el era cu adevărat frumos la faţă. Ceea ce a început ca o deghizare
a ajuns să devină realitate. Cred că amândouă aceste povestiri mă pot ajuta
(prin puterea imaginaţiei, desigur) să ilustrez ce vreau să spun în acest
capitol. Până acum eu am încercat să descriu realităţi - ce este Dumnezeu şi ce
a făcut El. Acum vreau să vorbesc despre aspecte practice: Ce facem noi în
continuare? Ce importanţă are această teologie? Ce schimbare poate ea să
producă? Ea poate să producă o schimbare chiar acum. Dacă aţi fost suficient de
interesaţi ca să citiţi până aici, probabil că sunteţi suficient de interesaţi
ca să încercaţi să vă rostiţi rugăciunile; şi orice altceva aţi spune, probabil
că veţi rosti şi rugăciunea „Tatăl nostru".
Primele cuvinte sunt Tatăl nostru.
Înţelegi acum ce înseamnă aceste cuvinte? Ele afirmă foarte răspicat că tu te
pui în postura de fiu al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, tu te pui în postura de
Cristos. Sau, cu alte cuvinte, te prefaci că eşti Cristos, deoarece, desigur,
în momentul în care îţi dai seama ce înseamnă cuvintele acestea, devii
conştient că tu nu eşti un fiu al lui Dumnezeu. Tu nu eşti ca şi Fiul lui
Dumnezeu, a cărui voinţă şi ale cărui interese sunt una cu ale Tatălui: tu eşti
un pachet de temeri egocentrice, de nădejdi egoiste, de lăcomie, de invidie şi
de autoînşelare, sortit în totalitate morţii. De aceea, într-un fel, această
deghizare în Cristos este o farsă dezgustătoare. Dar lucrul ciudat este că
tocmai El ne-a poruncit să facem lucrul acesta.
De ce? Ce rost are să îţi închipui că
eşti ceea ce nu eşti? Ei bine, chiar şi la nivel uman sunt două feluri de
închipuire. Este un fel rău, când închipuirea ţine locul lucrului real; de
pildă, când un om pretinde că te va ajuta, în loc să te ajute în realitate. Dar
există şi un fel bun de închipuire, când aceasta duce la lucrul real. Când nu
te simţi deosebit de prietenos, dar ştii că ar trebui să fii prietenos, cel mai
bun lucru pe care-l poţi face, foarte adeseori, este să adopţi nişte maniere
prietenoase şi să te porţi ca şi cum ai fi o persoană mai prietenoasă decât
eşti în realitate. După câteva minute, aşa cum am observat cu toţii, vei deveni
în realitate mai prietenos decât ai fost. Foarte adesea, singurul mod în care
poţi dobândi o calitate în realitate este să începi să te porţi ca şi cum ai
avea-o deja. Acesta este motivul pentru care jocurile copiilor sunt atât de
importante. Ei îşi închipuie întotdeauna că sunt adulţi - se joacă de-a
soldaţii, se joacă de-a vânzătorii. Dar în tot timpul ei îşi întăresc muşchii
şi îşi ascut judecata, aşa încât faptul că îşi închipuie că sunt adulţi îi
ajută să se maturizeze.
Acum, în momentul când îţi dai seama:
„Iată că eu îmi închipui că sunt Cristos", este extrem de probabil că vei
descoperi pe loc un mod în care pretenţia aceasta poate fi făcută să fie mai
puţin o închipuire şi mai mult o realitate. Vei descoperi câteva lucruri care
se petrec în mintea ta şi care ştii că nu ar fi acolo dacă tu ai fi cu adevărat
un fiu al lui Dumnezeu. Ei bine, opreşte-le. Sau poate că îţi dai seama că, în
loc să-ţi rosteşti rugăciunile, ar trebui să fii în birou, scriind o scrisoare,
sau în bucătărie, ajutând-o pe soţie la spălatul vaselor. Ei bine, du-te şi fă
lucrul acela.
Înţelegi ce se întâmplă? Cristos Însuşi,
Fiul lui Dumnezeu, care este om (la fel ca şi tine) şi Dumnezeu (ca şi Tatăl
Său), este de fapt alături de tine şi începe deja în momentul acesta să
transforme închipuirea ta în realitate. Acesta nu este doar un mod fantezist de
a spune că conştiinţa îţi dictează ce să faci. Dacă îţi întrebi conştiinţa ce
să faci, vei obţine un răspuns; dacă îţi aduci aminte că tu îţi închipui că
eşti Cristos, vei obţine un răspuns diferit. Există o mulţime de lucruri pe
care conştiinţa ta s-ar putea să nu le considere de-a dreptul rele (mai ales
lucruri care se petrec în mintea ta), dar pe care vei vedea imediat că nu poţi
continua să le faci dacă încerci cu seriozitate să fii ca şi Cristos. Tu nu te
mai gândeşti doar la ce este bine şi rău; tu încerci să te molipseşti de
infecţia bună de la o Persoană. Lucrul acesta seamănă mai mult cu pictarea unui
portret decât cu respectarea unui set de reguli. Lucrul ciudat este că în timp
ce într-un sens este mult mai greu decât respectarea unui set de reguli,
într-un alt sens este mult mai uşor.
Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu este
alături de tine. El începe să te transforme în ceva asemănător cu El Însuşi. El
începe, dacă putem spune aşa, să „injecteze" viaţa şi felul lui de
gândire, Zoe a Lui, în tine; începe să transforme soldatul de plumb într-un om
viu. Partea aceea din tine căreia nu-i place transformarea este partea care
încă este de plumb.
Unii dintre voi ar putea crede că
această experienţă este foarte diferită de a voastră. Aţi putea spune: „Eu nu
am avut niciodată sentimentul că aş fi ajutat de un Cristos nevăzut, dar am
fost ajutat adesea de alţi oameni".
Lucrul acesta ar fi ca şi povestea cu
femeia din primul război mondial care a spus că dacă va fi criză de pâine ea nu
ar fi afectată deoarece ei mănâncă acasă numai pâine prăjită. Dar dacă nu este
pâine nu va fi nici pâine prăjită. Dacă nu ar exista ajutor din partea lui
Cristos, nu ar exista nici ajutor din partea altor oameni. El acţionează asupra
noastră pe tot felul de căi: nu numai prin ceea ce noi considerăm „viaţa
noastră religioasă". El lucrează prin natură, prin trupurile noastre, prin
cărţi, uneori prin experienţe care par (în momentul acela) anticreştine. Când
un tânăr care a mers la biserică din obişnuinţă îşi dă seama că el nu crede în
creştinism şi încetează să mai meargă la biserică - presupunând că el face
lucrul acesta pentru că este sincer şi nu doar ca să-i necăjească pe părinţi -
probabil că Duhul lui Cristos este mai aproape de el decât oricând înainte. Dar
mai presus de toate, Cristos lucrează în noi prin alţi oameni.
Oamenii sunt oglinzi sau
„purtători" ai lui Cristos la alţi oameni. Uneori sunt purtători
inconştienţi. Această „infecţie bună" poate fi purtată de aceia care nu o
au ei înşişi. Oameni care nu au fost creştini ei înşişi m-au ajutat pe mine să
devin creştin. De obicei însă cei care Îl cunosc sunt cei care Îl duc pe El
altora. Acesta este motivul pentru care Biserica, totalitatea credincioşilor
care şi-L arată unii altora pe Cristos, este atât de importantă. Aţi putea
spune că atunci când doi creştini Îl urmează împreună pe Cristos nu este de
două ori mai mult creştinism decât când ei sunt separaţi, ci de şaisprezece ori
mai mult.
Dar să nu uităm un lucru. La început
este firesc pentru un copil nou-născut să bea laptele mamei sale fără să-şi
cunoască mama. Este la fel de firesc să-l vedem pe omul care ne ajută, fără
să-L vedem pe Cristos care este în spatele lui. Dar noi nu trebuie să rămânem
copii. Noi trebuie să ajungem să-L recunoaştem pe adevăratul Dătător. Este o
nebunie să nu o facem, deoarece dacă nu-L recunoaştem, noi ne vom baza pe
oameni, şi lucrul acesta ne va ruina. Cei mai buni dintre ei vor face greşeli;
toţi vor muri. Noi trebuie să fim recunoscători faţă de toţi oamenii care ne-au
ajutat, trebuie să-i cinstim şi să-i iubim. Dar niciodată, niciodată nu trebuie
să ne bazăm întreaga credinţă pe un om: nici chiar dacă este cel mai bun şi cel
mai înţelept om din toată lumea. Sunt o mulţime de lucruri frumoase pe care le
poţi face din nisip; dar nu încerca să construieşti o casă pe el.
Începem să înţelegem acum despre ce
vorbeşte mereu Noul Testament. El vorbeşte despre faptul că toţi creştinii sunt
„născuţi din nou"; el vorbeşte despre “îmbrăcarea cu Cristos"; despre
faptul că Cristos „ia chip în noi"; despre faptul că trebuie să ajungem să
avem „felul de gândire al lui Cristos".
Scoateţi-vă din cap ideea că acestea
sunt doar moduri extravagante de a spune că toţi creştinii trebuie să citească
ce a spus Cristos şi să încerce să pună în practică - aşa cum cineva citeşte ce
a spus Platon sau Marx şi încearcă să pună în practică. Expresiile acestea
înseamnă că o Persoană reală, Cristos, este aici şi acum, chiar în camera în
care îţi rosteşti rugăciunile, şi această Persoană acţionează asupra ta. Nu
este vorba de un om bun care a murit în urmă cu două mii de ani. Este un Om
viu, om ca şi tine şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşa cum a fost El când a creat
lumea, Unul care vine şi intervine în viaţa ta, omorând eul vechi şi înlocuindu-l
cu un eu ca şi al Său. La început, numai pentru câteva clipe. Apoi pentru
perioade mai lungi; în fine, dacă totul decurge bine, te transformă permanent
în ceva diferit, într-un Cristos mic, o fiinţă care, în felul ei, are acelaşi
fel de viaţă ca şi Dumnezeu, care este părtaşă la puterea, la bucuria, la
cunoaşterea şi la eternitatea Lui. Curând după aceasta, mai facem alte două
descoperiri.
(1) Începem să observăm, în afară de
acţiunile noastre păcătoase, păcătoşenia noastră; începem să ne alarmăm nu numai
cu privire la ceea ce facem, ci şi cu privire la ceea ce suntem. Lucrul acesta
poate să pară dificil şi de aceea voi încerca să-l clarific folosind cazul meu.
Când ajung la rugăciunea de seară şi încerc să-mi amintesc păcatele făcute în
ziua aceea. În nouă cazuri din zece cel mai evident păcat este un păcat
împotriva dragostei: m-am îmbufnat, m-am răstit, mi-am băut joc de cineva, m-am
purtat dispreţuitor cu cineva, am asaltat pe cineva. Scuza care îmi vine
imediat în gând este că provocarea aceea a fost atât de neaşteptată, încât am
fost luat pe nepregătite şi nu am avut timp să mă reculeg. Se poate ca aceasta
să fie circumstanţa mea atenuantă cu privire la acele fapte: este evident că ar
fi mai rău dacă ele ar fi fost deliberate şi premeditate. Pe de altă parte,
ceea ce face un om când este luat pe nepregătite este cea mai bună dovadă cu
privire la felul de om care este el în realitate. Ceea ce iese din om înainte
ca să aibă timp să-şi pună masca este adevărul. Dacă într-o pivniţă sunt
şobolani, este mai probabil să-i vezi dacă intri pe neaşteptate. Dar
surprinderea nu creează şobolani: ea îi împiedică doar să se ascundă. În
acelaşi fel, faptul că o provocare este neaşteptată nu mă face pe mine să fiu
un om impulsiv: ea îmi arată doar cât de impulsiv sunt. Şobolanii sunt
întotdeauna în pivniţă, dar dacă intri în pivniţă făcând gălăgie, ei se vor
ascunde mai înainte ca să aprinzi lumina.
Se pare că şobolanii resentimentelor şi
ai spiritului de răzbunare sunt tot timpul în pivniţa sufletului meu. Pivniţa
aceea nu este sub controlul voinţei mele conştiente. Eu pot să-mi controlez
într-o oarecare măsură faptele, dar nu am control direct asupra temperamentului
meu. Şi dacă (aşa cum am spus anterior) ceea ce suntem contează mai mult decât
ceea ce facem - dacă, într-adevăr, ceea ce facem este în principal o dovadă
despre ceea ce suntem - atunci urmează că schimbarea de care am cea mai mare
nevoie este o schimbare pe care nu o pot produce eforturile mele voluntare
directe. Principiul acesta se aplică şi acţiunilor mele. Câte dintre ele au
fost făcute din motive corecte? Câte au fost făcute din teamă de opinia publică
sau din dorinţa de a mă expune? Câte dintre ele au fost făcute dintr-un fel de
încăpăţânare sau dintr-un sentiment de superioritate care, în circumstanţe
diferite, ar fi putut să ducă la fel de bine la o acţiune foarte rea? Prin
efort moral direct eu nu pot să-mi dau mie însumi motive noi. După primii paşi
în viaţa creştină, noi ne dăm seama că singurul lucru care trebuie făcut cu
sufletele noastre poate fi făcut numai de Dumnezeu. Ajungem astfel la ceva ce a
fost foarte neclar în limbajul meu de până acum.
(2) Eu am vorbit ca şi cum noi am fi cei
care facem totul. În realitate, desigur, Dumnezeu este cel care face totul.
Noi, în cel mai bun caz, acceptăm ca Dumnezeu să lucreze în noi. Într-un sens,
am putea spune că Dumnezeu este Cel care simulează. Dumnezeul tri-Personal, am
putea spune, vede înaintea Sa un animal uman egocentric, lacom, nemulţumit şi
răzvrătit. Dar El spune: „Hai să ne închipuim că aceasta nu este o creatură
oarecare, ci Fiul nostru. Este ca şi Cristos, în măsura în care El este Om,
deoarece El a devenit Om. Să ne închipuim că seamănă cu El în Spirit. Să-l
tratăm ca şi cum ar fi ceea ce nu este în realitate. Să ne închipuim pentru a transforma
închipuirea în realitate". Dumnezeu te priveşte ca şi cum ai fi un mic
Cristos: Cristos este alături de tine ca să te transforme într-un Cristos.
Îndrăznesc să spun că ideea aceasta a unei închipuiri divine pare ciudată la
început. Dar este oare chiar aşa de ciudată? Oare nu este acesta modul în care
întotdeauna un lucru superior îl înalţă pe cel inferior? O mamă îl învaţă pe
copilul ei să vorbească prin faptul că îi vorbeşte ca şi cum el ar înţelege, cu
mult timp înainte ca el să înţeleagă de fapt ceva. Noi îi tratăm pe câinii
noştri ca şi cum ar fi „aproape umani": acesta este motivul pentru care în
final ei devin „aproape umani".