6. Două observaţii
Pentru a evita înţelegerea greşită a
celor spuse, adaug aici câteva observaţii cu privire la două aspecte din
capitolul anterior.
(1) Un critic perspicace mi-a scris
întrebându-mă: Dacă Dumnezeu a vrut fii şi nu „soldaţi de jucărie", de ce
nu a născut mulţi fii de la bun început, în loc să facă mai întâi soldaţi de
jucărie pe care apoi să-i aducă la viaţă printr-un proces atât de dificil şi de
dureros? O parte a răspunsului la această întrebare este destul de simplă;
cealaltă parte probabil că depăşeşte cunoaşterea umană. Partea simplă este
aceasta: Procesul de transformare din creatură în fiu nu ar fi fost atât de
dificil şi de dureros dacă rasa umană nu s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu în urmă
cu multe veacuri. Oamenii au putut să se îndepărteze de Dumnezeu deoarece El
le-a dat voinţă liberă: El le-a dat voinţă liberă pentru că o lume de simpli
roboţi nu ar fi putut niciodată să iubească şi nu ar fi putut cunoaşte
niciodată fericirea infinită. Partea dificilă este următoarea: Toţi creştinii
sunt de acord că există numai un singur „Fiu al lui Dumnezeu", în sensul
originar deplin al cuvântului. Dacă insistăm să punem întrebarea: „Ar fi putut
exista mai mulţi?", ne trezim în nişte ape foarte adânci. Cuvintele „Ar fi
putut exista", au oare vreun sens când îi sunt aplicate lui Dumnezeu?
Despre un anumit lucru mărginit poţi spune că „ar fi putut fi" altceva
decât este, deoarece ar fi fost diferit dacă altceva ar fi fost diferit, şi
acel altceva ar fi fost diferit dacă un al treilea lucru ar fi fost diferit, şi
aşa mai departe. (Literele de pe această pagină ar fi fost roşii dacă
tipograful ar fi folosit cerneală roşie, şi el ar fi folosit cerneală roşie
dacă i s-ar fi cerut s-o facă, şi aşa mai departe.) Dar când vorbim despre
Dumnezeu - adică despre Realitatea fundamentală, ireductibilă de care depind
toate celelalte realităţi - este absurd să ne întrebăm dacă ar fi putut fi
altfel. Dumnezeu este ceea ce este şi discuţia se încheie aici.
Dar în afară de problema aceasta, eu
găsesc o altă dificultate în însăşi ideea ca Tatăl să fi născut mulţi fii din
veşnicie. Pentru ca să fie mulţi, ei ar fi trebuit să fie oarecum diferiţi unul
de altul. Două monede de un leu au aceeaşi formă. De ce sunt totuşi două?
Pentru că ocupă locuri diferite în spaţiu şi conţin atomi diferiţi. Cu alte
cuvinte, pentru a le concepe ca două lucruri diferite, a trebuit să aducem în
discuţie spaţiul şi materia; de fapt, a trebuit să aducem în discuţie
„natura" sau universul creat. Eu pot înţelege deosebirea dintre Tatăl şi
Fiul, fără să aduc în discuţie spaţiul şi materia, deoarece unul este Cel ce
naşte, iar celălalt este născut. Raportul dintre Tatăl şi Fiul nu este acelaşi
cu raportul dintre Fiul şi Tatăl. Dar dacă ar exista mai mulţi fii, raportul
dintre ei şi raportul lor cu Tatăl ar trebui să fie acelaşi. Prin ce s-ar
deosebi unul de altul? Desigur, această dificultate nu este observată de la bun
început. Noi putem crede că putem formula ideea mai multor „fii". Dar când
mă gândesc mai atent, descopăr că ideea pare plauzibilă numai pentru că eu
mi-am imaginat în mod vag aceşti „fii" ca fiinţe umane care stau laolaltă
într-un gen oarecare de spaţiu. Cu alte cuvinte, deşi eu am pretins că mă
gândesc la ceva ce a existat înainte de a fi fost creat universul, eu am
strecurat pe uşa din dos universul şi am pus ceva înăuntrul lui. Când încetez
să fac lucrul acesta şi continui să mă gândesc la Tatăl ca născând mulţi fii
“înainte de a fi lumea", descopăr că de fapt nu mă gândesc la nimic. Ideea
se mistuie în vorbe goale. (Oare a fost creată Natura - spaţiul şi timpul şi
materia - tocmai pentru ca să fie posibilă multiplicitatea? Oare nu există nici
un alt mod de a obţine mai multe spirite eterne decât dacă sunt făcute mai
întâi multe creaturi naturale, într-un univers, care apoi să fie
spiritualizate? Desigur, toate acestea sunt presupuneri.)
(2) Ideea că întreaga rasă umană este,
într-un sens, un singur lucru - un organism uriaş, ca un pom - nu trebuie
confundată cu ideea că diferenţele individuale nu au importanţă sau că oamenii
reali, Ion, Maria şi Petru, sunt oarecum mai puţin importanţi decât personajele
colective cum sunt clasele sociale, rasele şi aşa mai departe. Cele două idei
sunt de fapt în opoziţie. Lucrurile care sunt părţi ale unui organism unitar
pot fi foarte diferite unele de altele: lucrurile care nu fac parte din acelaşi
organism pot fi foarte asemănătoare. Şase monede de un leu sunt lucruri
individuale bine separate şi foarte asemănătoare; nasul meu şi plămânii mei
sunt lucruri foarte diferite, dar au viaţă deoarece fac parte din trupul meu şi
împărtăşesc aceeaşi viaţă comună. Creştinismul consideră că oamenii nu sunt
doar membri ai unui grup sau articole de pe o listă, ci sunt organe ale unui
trup - ei sunt diferiţi unul de altul, dar fiecare contribuie cu ceva ce nu ar
putea fi adus de nimeni altul. Când descoperi că doreşti să-i transformi pe
copiii tăi, pe elevii tăi sau pe aproapele tău în oameni exact ca şi tine,
adu-ţi aminte că probabil Dumnezeu nu a intenţionat ca să fie aşa. Tu şi ei
sunteţi organe diferite, sunteţi destinaţi să faceţi lucruri diferite. Pe de
altă parte, când eşti ispitit să nu-ţi pese de necazurile altcuiva pentru că
„nu te privesc", adu-ţi aminte că deşi el este diferit de tine, el face parte
din acelaşi organism. Dacă uiţi că el aparţine aceluiaşi organism cu tine, vei
deveni un individualist. Dacă uiţi că el este un organ diferit de tine, dacă
vrei să suprimi diferenţele şi să-i faci pe toţi oamenii asemănători, vei
deveni un totalitarist. Creştinul nu trebuie să fie nici totalitarist şi nici
individualist....
Simt o dorinţă puternică să vă spun - şi
cred că şi voi simţiţi o dorinţa puternică să-mi spuneţi - care dintre aceste
două erori este mai rea. Aşa ne atacă diavolul. El trimite întotdeauna erorile
în perechi - perechi de lucruri opuse. Şi el ne îndeamnă întotdeauna să
petrecem mult timp gândindu-ne care dintre ele este mai rea. Înţelegeţi de ce,
nu-i aşa? El se bazează pe faptul că îţi displace una dintre erori şi astfel te
atrage treptat în cea opusă ei. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Trebuie să ne ţinem
privirile aţintite asupra ţintei şi să mergem drept printre cele două erori. Pe
noi nu ne preocupă nici una dintre ele.