Trezirea în Elveţia
La Geneva - Prietenii - Dizidenţii
Trezirea
şi-a avut începutul la Geneva, pentru a se răspândi apoi în toate ţările de
limbă franceză şi mai departe. Totuşi somnul spiritual era mare la începutul
secolului al XIX-lea în oraşul lui Calvin. „Biblia era necunoscută printre
studenţi", avea să spună un student al academiei unde se formau pastori.
Şi tocmai prin câţiva studenţi în teologie, nemulţumiţi de învăţătura raţionalistă
pe care o primeau şi preocupaţi de starea lipsită de vlagă a Bisericii, în
timpul ocupaţiei franceze (1798-1814) au apărut primele semne ale reînnoirii.
Aceşti studenţi se aflau în mod providenţial în legătură cu nişte fraţi moravi,
care aveau câteva mici grupe de credincioşi în oraş, începând din mijlocul
secolului precedent. Au fost luminaţi de ei cu privire la mântuirea prin
credinţa în Isus Cristos şi la preţul pe care îl are Scriptura. Unul dintre
aceşti tineri, E. Guers, scria mai târziu: „Îmi place şi acum să-mi amintesc în
ce fel bunul Mettetal căuta să-mi prezinte mântuirea în dar. Fără a intra în
multe raţionamente, fără a folosi multe cuvinte, el a deschis cartea lui
Dumnezeu şi a citit în Evanghelia după Ioan, aceste numeroase versete în care
Isus spune clar că cel care crede în El nu va pieri, ci va avea viaţa veşnică.
Apoi el m-a întrebat, fără vreo altă introducere, dacă primeam cuvântul
Domnului cu o supunere deplină. Pentru că am răspuns că da, atunci a adăugat:
De ce să vă îndoiţi de mântuirea dumneavoastră şi să nu vă bucuraţi de ea chiar
din această clipă?"
Aveau
loc adunări de zidire şi de rugăciune, fără vreo idee de separare de biserica
oficială. Dar studenţii, cu râvna celor de curând întorşi la Dumnezeu, repede
şi-au arătat dorinţa de a acţiona în afară şi cu intenţia aceasta au format, în
1810, o „Societate a prietenilor": ea grupa pe Ami Bost, Henri Empaytaz,
Guillaume Gonthier, Lhuillier, Louis Gaussen, Emile Guers, Henry Pyt. Pastorii
au devenit bănuitori şi societatea a trebuit să se dizolve în 1814. Tocmai
atunci nişte vizitatori evlavioşi au întărit sentimentele şi principiile
apărute în grupul acesta.
Doamna
Krudener. - O doamnă din aristocraţia rusă, care s-a întors la Dumnezeu la Vienne
printr-un modest credincios morav, după o viaţă de risipă, entuziasta dar
foarte mistica baroană de Krudener - care avea după aceea să exercite o mare
influenţă asupra ţarului Alexandru I şi, pe cât se pare, să-l aducă la Domnul -
s-a stabilit pentru un timp la Geneva între 1813 şi 1815. A organizat întâlniri
în care ea se ruga şi vorbea; mulţi au găsit în felul acesta binecuvântare,
între alţii Empaytaz, care după ce a fost interogat de o comisie consistorială
şi îndemnat zadarnic să nu mai participe la aceste adunări neautorizate, s-a
văzut că i s-a interzis consacrarea pastorală pe care o dorea. El a însoţit-o
pe doamna Krudener în Germania, a urmat-o la Paris, unde, ca şi la Geneva, ea a
organizat la ea acasă adunări religioase vizitate de persoane de neam mare.
Acolo Empaytaz a făcut să apară în 1816 o broşură care a făcut mare zgomot la
Geneva, cu numele „Consideraţii asupra divinităţii lui Isus Cristos"; în
ea, el acuza colectivul pastoral din Geneva că a abandonat adevărul acesta şi
că nu respectă Biblia. Spunea că în nici una din cele 197 predici imprimate la
Geneva începând din 1774, el nu găsise nici măcar o singură menţionare despre
divinitatea lui Isus.
Robert
Haldane. - În acelaşi timp sosea la Geneva - după un metodist englez, Wilcox,
care predicase adevărul în timpul anului 1816 - calvinistul scoţian evlavios şi
devotat Robert Haldane. El a început să dea cursuri particulare pentru
studenţii în teologie şi a expus cu măiestrie epistola către Romani. Foştii
„prieteni" erau acolo, împreună cu mulţi alţi tineri, dintre care unii,
care mai înainte îl nesocotiseră pe Empaytaz, au fost convinşi de Haldane, cum
era cazul cu Frederic Monod şi Henri Merle d’Aubigne. Era pepiniera
predicatorilor Trezirii, deşi Haldane învăţa în engleză şi trebuia să fie
tradus. Colectivul pastorilor a reacţionat, a cerut candidaţilor la pastorat angajamentul
de a nu predica nici asupra divinităţii lui Isus Cristos, nici asupra păcatului
original, nici asupra felului în care lucrează harul, nici asupra
predestinării. Mulţi au refuzat, unii ca Pyt şi Guers s-au dus să fie
consacraţi în Anglia, alţii s-au dedat evanghelizării fără nici o consacrare
oficială.
Biserica
din Bourg de Four. - Împotrivirea crescândă a bisericii naţionale faţă de tinerii
predicatori formaţi de Duhul lui Dumnezeu a adus o ruptură totală. Pentru că
Haldane a părăsit Geneva, a fost înlocuit cu Henry Drummond, un bancher din
Londra devotat Evangheliei, care i-a încurajat foarte mult. Astfel s-a format,
la 17 mai 1817, o „societate" a creştinilor separaţi, care s-au adunat
începând cu luna august în cartierul Bourg de Four sau „mica biserică din
Geneva", cu „fraţii ei păstori" independenţi. Nu erau primiţi printre
ei decât copii ai lui Dumnezeu, recunoscuţi. Ei susţineau că credinţa în Cristos
este de ajuns pentru a avea mântuirea, dar că credinţa adevărată este însoţită
neapărat de naşterea din nou lucrată de Duhul Sfânt şi de Cuvântul lui
Dumnezeu. Din mijlocul lor au plecat evanghelişti şi predicatori pentru restul
Elveţiei, Franţa, misiunile îndepărtate, cei mai mulţi susţinuţi de „societatea
continentală pentru difuzarea cunoştinţei creştine", întemeiată datorită
lui Drummond.
Cei
dintâi paşi ai noii comunităţi au fost dificili. Ea intra pe o cale necunoscută
şi avea să hotărească un mers ecleziastic încă fără exemplu pe continentul
european. Împotrivirea a fost foarte vie. Fraţii au fost luaţi în râs în ziare
şi au fost chiar şi acte de violenţă: la 2 iulie 1818, cu ocazia unei schimbări
a sălii, fraţii dizidenţi au fost asaltaţi de o populaţie iritată. Dar râvna
lor potrivită voii lui Dumnezeu a făcut faţă pornirilor împotriva Trezirii şi a
avut roade. Mulţi s-au întors la Dumnezeu. Un ofiţer de artilerie care fusese
trimis să înlăture tulburările care s-ar fi putut stârni cu ocazia uneia din
aceste adunări, a ascultat şi a înţeles predica; el se numea Felix Neff... Tot
acolo, Adolf Monod, pe atunci student, a primit impresii puternice de la un
creştin scoţian, Thomas Erskine.
Cezar
Malan şi biserica mărturiei. - În aceeaşi epocă s-a ridicat la Geneva un alt
crainic al Trezirii, pastorul Cezar Malan (1787-1864). Era deja consacrat de
şase ani când a înţeles siguranţa mântuirii lui şi s-a ataşat lui Haldane. În
ziua de Paşti 1817, el a rostit o predică renumită cu privire la „mântuirea
prin credinţa în Isus Cristos." Iritată, compania pastorilor l-a exclus
din scaunul lui din Geneva. Puţin timp după aceea, el a început să ţină adunări
de rugăciune frecventate de mulţi credincioşi şi în care explicarea
Scripturilor se făcea între rugăciuni şi cântări. Mărturia aceasta care se
năştea nu a fost ferită, ca peste tot, de o împotrivire neînduplecată. Malan a
văzut într-o zi o mulţime înflăcărată de defăimări neruşinate îndreptată
împotriva lui şi a adunărilor lui, trecând peste gardul grădinii lui şi
invadându-i casa. Se pare că lui i-a fost dată pentru prima oară în 1819, în
periferia Genevei, numele de insultă „momâie", extins apoi la toţi cei
care făceau parte din Trezire şi atât de răspândit de atunci peste tot pe unde
Dumnezeu a ridicat o mărturie.
Malan,
calvinist convins, mai dogmatic decât grupul pietist al „prietenilor" cu
care începuse să meargă, şi-a continuat lucrarea aparte. A întemeiat o capelă
pe proprietatea sa şi a numit-o „Biserica mărturiei", care s-a menţinut
aproape 50 de ani. Spirit înflăcărat, curajos, el conducea singur turma mică
adunată lângă el. El a ţinut până la capăt, cu o credinţă de neclintit,
drapelul pe care l-a ridicat în ziua Trezirii. Era un poet delicat, ale cărui
„Cântări ale Sionului" au înviorat şi au mângâiat pe mulţi credincioşi. El
a refuzat în 1849 să unifice mica sa congregaţie cu biserica liberă care se
năştea şi lucrarea lui s-a sfârşit odată cu el. O binecuvântare reală pentru
multe suflete, ea primise prea mult amprenta unei singure personalităţi, ca
să-i poată supravieţui. Trebuie ca slujitorul să lase pe Stăpân să ia tot locul
în inimi şi Cuvântul să aibă autoritatea lui suverană, altfel lucrarea lui se
resimte şi cei pe care i-a obişnuit să nu poată fi fără el se împrăştie când el
nu mai este prezent.
Capela
Oratoriului. - În sfârşit, o a treia dizidentă s-a produs cu unul din
începătorii Trezirii, pastorul Louis Gaussen (1790-1863). El a rămas atât cât a
putut în sânul bisericii naţionale, dar în final a fost destituit în 1834, după
ce întemeiase în 1831 o societate evanghelică şi o şcoală de teologie la care a
venit să înveţe, între alţii, H. Merle d’Aubigne. Societatea aceasta a luat,
după destituirea aceasta, numele de Capela Oratoriului, construită în 1834.
Perioada frumoasă de la început a Trezirii a dus astfel, la Geneva, ca şi în
Anglia, la o dezmembrare ecleziastică.