TREZIREA
I.
- INTOARCEREA LA CREDINŢA EVANGHELIEI
În ţările anglo-saxone
Trezirea
a avut, în insulele Britanice şi în America, un preludiu deosebit de însemnat
prin lucrarea lui Wesley şi a prietenilor lui. A luat fiinţă metodismul,
dezlipit apoi de biserica anglicană şi împărţit, după moartea întemeietorului
în 1791, în diferite biserici mici. Dar acesta nu era decât un preludiu. O
mişcare cu totul deosebită, deşi ieşită din impulsul dat de Wesley, şi-a
dezvoltat acţiunea morală într-o Anglie foarte mult schimbată după independenţa
Americii, Revoluţia Franceză, luptele epuizante contra lui Napoleon şi
trecerea de la vechea viaţă agricolă la viaţa industrială. Este vorba de
„evanghelism". Evanghelicii aveau o doctrină mai curată decât cea a lui
Wesley; ei prezentau, în acelaşi timp cu autoritatea Scripturii şi a mântuirii
prin har, prin credinţă, starea de ruină completă a firii omeneşti nenăscute
din nou şi siguranţa unei mântuiţi desăvârşite în Cristos. Printre ei, un
oarecare număr de slujitori anglicani, treziţi duhovniceşte, s-au silit să
aducă adevărul unei credinţe vii, scoasă direct din Scriptură, în sânul
bisericii oficiale, îngheţate. În timp ce Wesley a atins îndeosebi masele
populare, aceştia au câştigat mai mult pe cei din clasele înstărite, atât din
aristocraţia veche, cât şi din straturile noi conducătoare.
Influenţa
lor a fost foarte însemnată. A apărut o înflorire de activităţi, evanghelişti,
misionari şi oameni care făceau bine celor din jur, fără a mai vorbi de luarea
de opinii, ca cea a lui Wilberforce, evanghelic bine cunoscut, pentru abolirea
sclaviei. Nu este partea noastră să facem deosebire între ceea ce în eforturile
acestea avea în ochii lui Dumnezeu caracterul de „fapte bune" şi ce era de
la om, dar fără îndoială că punctul de plecare era Evanghelia. S-au deschis
şcoli de duminică, s-au format societăţi biblice, societăţi misionare, altele
pentru vizitarea bolnavilor, s-au organizat adunări prin case pentru citirea
Bibliei; predicile libere, din care multe în aer liber, se înmulţeau. Erau atât
laici cât şi pastori care căutau să facă lucrarea de evanghelizare. Au
răspândit Cuvântul în toată Anglia, „mergând din loc în loc" (Faptele Apostolilor
8:4), traversând mările pentru a se duce la păgâni sau străbătând Europa în
lung şi în lat. O activitate asemănătoare s-a dezvoltat în Scoţia, unde „grupul
evanghelic" a înfiinţat Misiunea interioară pentru evanghelizare;
iniţiativa venea de la un vechi ofiţer de marină întors la Dumnezeu, James
Haldane, pe al cărui frate îl vom întâlni în lucrarea de pe continent, Robert
(1764-1842), care şi el abandonase pentru Cristos cariera navală.
În
America se urmărea o lucrare asemănătoare. Era epoca celor care au făcut
„trezirea", oameni energici şi evlavioşi, amestecaţi printre pionierii
care se îndreptau spre vest, neciopliţi ca şi ei, uneori ciudaţi, dar plini de
dragoste pentru suflete. Ei strângeau în „adunări de câmp" sute şi mii de
persoane şi le ţineau ore întregi sub vocile lor puternice şi stăruitoare. Nume
ca ale lui Axley, Burke, Cartwright au rămas în amintirea multora, alături de
cei şi mai cunoscuţi, al lui Finley, al lui C. G. Finney (1792-1875), a căror
acţiune era în oraşele din est şi care aveau mai târziu să lucreze în Anglia.
Adevărate
flăcări ale trezirii, cu întoarceri la Dumnezeu în număr foarte mare, uneori cu
manifestări spirituale surprinzătoare şi mişcătoare s-au produs la începutul
secolului, cele mai cunoscute fiind în Ţara Galilor şi în regiunile înalte din
Cumberland şi Statele Unite.
Biserica
stabilită nu accepta cu uşurinţă aceste noutăţi, mai ales Biserica de Sus, care
păstra, împreună cu o ortodoxie formalistă, un duh autoritar şi lumesc care
aducea multe nemulţumiri. Biserica de Jos era mai deschisă faţă de adierea
trezirii şi în orice caz, sub influenţa unora ca Sydney Smith, Wilberforce şi
alţi „evanghelici", ea înlătura puţin câte puţin deismul şi raţionalismul
care stăpâniseră în ea.
Trebuie
menţionat de asemenea că, sub impulsul schimbărilor făcute în gândirea publică,
a fost abolit în 1828 aşa numitul Test Hill, care din 1673 excludea din orice
funcţie publică pe toţi care nu făceau parte din biserica stabilită, adică pe
catolici şi pe diferiţi neconformişti. De atunci ei au avut drepturi egale. De
la această libertate religioasă şi unii şi alţii au avut mult de profitat în
secolul al XIX-lea. Vom spune mai departe un cuvânt despre progresul
catolicismului, obligând de fapt Biserica de Sus să se trezească. În ce îi
priveşte pe neconformişti, bisericile lor, sistemele lor şi denominaţiile
diverse, fiecare cu organizarea sa şi cu faptele ei, aveau să crească în număr.
De aici a urmat o mare activitate religioasă. Anglia, sub domnia lungă a
reginei Victoria (1837-1901) avea să reprezinte chiar modelul naţiunii creştinizate,
dar Dumnezeu ştia măsura în care putea să i se spună cuvintele Domnului către
Sardes: „Ai numele că trăieşti, dar eşti mort." Numai El cunoaşte pe cei
ai Săi.
Dar
să revenim la Trezirea propriu-zisă, pentru a sublinia partea ei însemnată în
această extraordinară împărţire în tot felul de grupări ecleziastice.
Independenţilor, quaqerilor, baptiştilor, metodiştilor, li s-au adăugat o
mulţime de mici congregaţii formate în măsura în care unii credincioşi se
grupau în jurul Bibliei, experimentau împreună lucrarea Duhului şi puterea
Domnului şi ieşeau de fapt din Biserica oficială.
În
această atmosferă de suflete trezite şi răzleţe avea să se manifeste, în anii
1825 până în 1830, o putere proprie să adune în jurul singurului Păstor,
înainte de a ne opri la acest fapt important, să vedem ceva în legătură cu
Trezirea pe continent.