Extinderea în Elveţia romană
Dar
mişcările pe care le-am rezumat s-au întins mai întâi în cantoanele de Vaud şi
Neuchatel. O anumită lucrare începuse deja înainte de 1820, fără vreo legătură
directă cu cea din Geneva. Se remarca activitatea unei credincioase engleze,
doamna Greaves, care avea reuniuni biblice acasă la ea în 1815 şi care a fost
expulzată din Lausanne. Dar impulsul iniţial a venit din predica decanului
Curtat şi din lecţiile sale date studenţilor în teologie, după 1810. De
asemenea unii tineri care intenţionau să devină pastori, şi-au găsit plăcerea
în a aprofunda pentru ei înşişi şi pentru cei din jur studiul Scripturii şi au
ţinut reuniuni de evanghelizare şi de zidire în afara orelor de cult ale
bisericii naţionale; ei au continuat lucrul acesta şi după ce au fost
consacraţi, şi aceasta în diferite locuri din Ţara de Vaud. Atunci au venit şi
evanghelişti de la Geneva, printre care era şi Ami Bost, care a predicat la
Yverdon, apoi la Sainte-Croix; un frate, Conlin, din Geneva, avusese deja
reuniuni de 300 şi 400 de persoane. Henri Pyt (născut la Saint-Croix), A.
Porchat, E. Guers au trecut prin cantonul de Vaud în 1818-1819, la fel şi Felix
Neff care scrie din Lausanne în 1820: „Se pare că Domnul deschide o uşă mare
predicării Evangheliei Sale în cantonul acesta şi ea nu se va închide îndată,
pentru că oamenii se poartă cu prudenţă."
Autoritatea
ecleziastică a arătat la început interes pentru entuziasmul acesta nou, şi
chiar a mărturisit dezaprobarea ei faţă de atitudinea companiei pastorale din
Geneva care se împotrivise predicatorilor evangheliei. Dar ea s-a schimbat la
rândul ei, în frunte cu decanul Curtat. S-a pronunţat împotriva acestor reuniuni
şi a refuzat să consacre sau a destituit şi slujitorii care continuau să-i
susţină. Populaţia a fost foarte repede îndreptată împotriva „momâilor",
„sectanţilor" şi a „rătăciţilor", în numele unităţii naţionale care
pretindea că este ameninţată, dar de fapt lumea era iritată cum este totdeauna
de roadele predicării Evangheliei. Situaţia a condus la persecuţie. La Aubonne
a avut loc o adevărată răscoală, cu lovituri de ciomag, aruncări de pietre,
strigăte insultătoare şi murdare, placarde pe care era scris: „Dacă aceste
adunări ale momâilor vor contiuna, focul va fi pus în cele patru colţuri ale
oraşului." La fel a fost şi la Orbe, urmare întoarcerilor la Dumnezeu
produse prin tânărul Marc Fivaz. Ar fi prea mult să enumerăm toate locurile din
Elveţia romană vizitate de ploaia binefăcătoare şi în care împotrivirea se
arăta mai vie. În parohia Isle şi Montricher a avut loc o trezire prin Henri
Juvet, un pastor de mare valoare înlăturat din funcţie; iar o mulţime care urla
la ieşirea din adunare, a aruncat cu pietre în cei care fuseseră prezenţi. Unul
dintre ei scria după aceea: „Când mi-am îndreptat rugăciunile spre Dumnezeul
meu să mă scape, ei m-au scuipat în faţă şi, trăgându-mă de păr, m-au lovit cu
capul de pământ şi îmi ziceau: „Roagă-te acum Mântuitorului tău, El nu va veni
să te scape." Juvet, bătut, aruncat în închisoare, a ajuns bolnav de piept
şi a murit la Nimes în 1825.
Dizidenţa.
- În faţa acestei situaţii, mulţi pastori evlavioşi au făcut cunoscut
autorităţilor cantonale imposibilitatea pentru ei de a rămâne în biserica
statului: „După cum ştim, scriau ei, că predicăm adevărul aşa cum este el în
Biblie şi facem lucrul acesta cu sinceritate din partea lui Dumnezeu, înaintea
lui Dumnezeu şi în Cristos, oricare ar fi felul cum suntem văzuti, noi n-am
încetat să vestim Evanghelia toturor celor care au voit s-o audă şi nu putem
înceta să facem lucrul acesta, pentru că vai de noi dacă nu evanghelizăm... Un
număr destul de mare de persoane, atât la Lausanne cât şi în diferite locuri
din ţara noastră, au recunoscut că noi predicăm Cuvântul mântuirii, l-au primit
cu bucurie prin credinţă şi au primit ca şi noi, din Cuvântul însuşi al lui
Dumnezeu, ordinul de a nu participa la necredinţa altuia, de a se despărţi de
adunările care nu sunt dirijate, nici pentru învăţătură nici pentru disciplină,
după Sfânta Scriptură, şi să se formeze ca o congregaţie independentă, aşa cum
au făcut unii fraţi din alte ţări şi îndeosebi într-unul din cantoanele
vecine."
Declaraţia
aceasta a scos din fire pasiunile deja dezlănţuite. Apărătorii curajoşi ai
adevărului socoteau că biserica stabilită făcea parte din lume şi, odată ce ei
nu-i recunoşteau caracterele Bisericii lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu le
poruncea să se retragă din ea. Ei susţineau în felul acesta principiul
separării creştinilor care doreau să se arate credincioşi, de un sistem
religios lumesc şi decăzut în credinţa şi în faptele lui.
Printre
tinerii păstori care afirmau în felul acesta dizidenta se găsea Charles Rochat,
care aparţinea de episcopia din Vevey, unde el fusese pe deplin eliberat în
sufletul lui. Demisia lui, în ianuarie 1824, a făcut să verse peste margini
paharul pentru conducătorii religioşi şi politici. Patru zile după aceea,
consiliul de stat vaudez a dat o decizie care interzicea adunările religioase
în afara bisericii naţionale, decizie arbitrară care a ridicat proteste
numeroase în Elveţia şi în străinătate, chiar şi în ziare catolice. Rezultatele
aşteptate de vrăjmaşii Evangheliei nu au fost atinse. Văzându-şi eforturile
inutile, ei s-au încăpăţânat şi au făcut să se voteze de Marele Consiliu o lege
care pedepsea cu amenzi mari, cu închisoare, cu domiciliu forţat sau cu exilare
pe cei care continuau să se adune (legea din 20 mai 1824).
Aceasta
a inaugurat era persecuţiilor legale, cu rezultatul lor obişnuit: înflăcărarea
celor persecutaţi. Strângerile laolaltă s-au înmulţit, violenţa populară s-a
reaprins împotriva „momâilor" (la Mondon, Vevey, Bex, Yverdon etc; o
adevărată răscoală a avut loc la Lausanne, în 22 august 1822), în urma cărora
victimele au fost urmărite şi condamnate. La Vevey, Charles Rochat a fost
condamnat la exil, împreună cu alţii, printre care fraţii H. şi F. Olivier.
Dar
aceasta însemna, pe de altă parte, să se facă o separare şi mai netă şi să se
organizeze adunări neoficiale şi congregaţii independente. Cea dintâi biserică
dizidentă vaudeză s-a constituit la Vevey în septembrie 1824, cu Marc Fivaz şi
A. Henriquet. În 1828 se numărau cincisprezece în cantonul Vaud şi s-au mai
format altele în anii următori. Aceste „adunări" care îşi făceau
regulamente sau „discipline" specifice fiecăreia, se numeau când
„biserici disciplinate", când „biserici ale celor aleşi", când
„biserici ale lui Dumnezeu", fiecare având pastorul ei şi bătrânii ei.
Slujitorii rămaşi în biserica oficială, au părăsit-o, după legea din mai 1824.
Cel mai remarcabil a fost August Rochat (mort în 1847), pe atunci pastor la
Biere; el fusese unul dintre primii şi dintre cei mai zeloşi iniţiatori ai
Trezirii şi a participat între altele la o companie în favoarea misiunilor în
ţările străine, din care a luat fiinţă Societatea misionară, cea dintâi la
Yverdon în 1821; demisionat în 1824, el a părăsit ţara pentru o scurtă şedere
la Nice, a revenit în 1825 şi s-a stabilit la Rolle, unde avea să rămână până
la moartea sa, în fruntea unei turme prospere. Amintirea lui şi scrierile lui
sunt şi astăzi o binecuvântare. El a fost în anii 1830 doctrinarul cel mai
hotărât al dizidenţei.
Legea
din 1824, aplicată în mod ilegal potrivit situaţiilor, a fost abrogată zece ani
mai târziu. Dar în diverse rânduri, în 1833, la Romainmotier, Epaliges, Vevey,
mai târziu (1845, 1859) în diferite locuri, unele bătăi violente au avut loc ca
să împiedice strâgerile laolaltă.
Alexandre
Vinet. - Nu se poate trece sub tăcere cel care s-a împotrivit cel mai mult
legii acesteia dată cu privire la lipsa de libertate a cultului, renumitul
Alexandre Vinet (1797-1847), pastor şi profesor la facultatea de teologie din
Lausanne. El a fost adus la cunoaşterea Evangheliei prin Trezire. El n-a
încetat până la moarte să lupte prin scris în favoarea libertăţii acesteia şi a
separării celor spirituale de cele temporare. Dar el însuşi, deşi a renunţat în
1840 la calitatea sa de pastor, n-a părăsit biserica naţională, lucrând la
eliberarea ei de subjugarea de către stat. El a contribuit astfel la formarea
unei biserici independente, care s-a realizat după moartea lui, în 1847,
biserica liberă din Vaud.
Influenţa
Trezirii asupra bisericii de stat. - Este drept să spunem că duhul evanghelic
al Trezirii pătrunsese puţin în biserica de stat după 1825, pentru a deschide
ochii asupra faptului nepotrivit de a supune pe cei care poartă Numele Domnului,
unei puteri politice. Şi mai ales pastori naţionali „treziţi" au
contribuit la formarea de societăţi evanghelice în diferite oraşe, pentru
evanghelizarea şi distribuirea Bibliei. Aşa a fost la Morges, Vevey, Yverdon,
între 1826 şi 1829.
Neuchatel.
- O lucrare asemănătoare avea loc în acelaşi timp în cantonul Neuchatel. Erau
acolo mici grupe morave, între altele la Locle. Influenţe venite de la Geneva
şi din cantonul de Vaud au pătruns acolo de timpuriu. În 1823, un învăţător din
Neuchatel, aproape de Orbe, a fost înlăturat pentru că aderase Trezirii; el a
adunat la el un grup de persoane trezite cu ajutorul lui. De aici, conflict cu
pastorul, apoi cu autoritatea civilă şi după câteva peripeţii a fost izgonit
din ţară pentru zece ani. Dar alţi evanghelişti, slujitori consacraţi sau nu,
au răspândit Cuvântul, au strâns laolaltă pe creştini, datorită celor din Geneva;
aşa a fost cu F. Neff, apoi Lhuillier, A. Bost, ceva mai târziu A. Jaquet, apoi
Francois F. Vernier. Biserica naţională a primit ceva de la Trezire, prin creştini
evlavioşi cum era pastorul F. Clottu.