Trezirea în Germania
Elemenetele
pregătite. - În Germania, şi într-un mod general în ţările de limbă germană,
Trezirea găsea elemente pregătite de Duhul lui Dumnezeu, în mijlocul
rigorismului legal sufocant. În grupările pietiste, oficiale şi altele, multe
suflete sufereau şi se rugau pentru o înviorare. Numeroasele comunităţi mici
morave trebuiau să facă tot ce se putea ca să se apere să nu fie înghiţite de
bisericile lutherane, apoi contra misticilor catolici (în Bavaria) şi
protestanţi şi contra filozofiei universităţilor; ele dădeau deseori o mărturie
simplă şi evlavioasă. În sfârşit, o anumită mişcare îndrepta spiritele spre un
spiritualism creştin, care îşi căuta hrana în Biblie, cum a fost cu un gânditor
Herdar (1744-1803), în care se poate vedea un înaintaş al Trezirii.
Reînnoirea
pietismului. - Trezirea aceasta nu a avut în totul aceleaşi trăsături ca în
Elveţia romană. Ea s-a arătat printr-o reînnoire a pietismului, care şi-a
regăsit entuziasmul şi încă mai mult, printr-un interes deosebit pentru
cercetarea Scripturii.
Prima
tendinţă, reprezentată de Frederic Schleiermacher (1768-1834), întors la
Dumnezeu printre moravi, pastor la Berlin şi predicator al Curţii, ajunge din
nefericire într-un sentimentalism care se depărtează de descoperirea şi
credinţa creştină. „Religia mea este în întregime a inimii, spunea Schleiermacher,
ea este simţul şi plăcerea infinitului." Vai! ce este inima omenească
(Ieremia 17:9) şi cum să cunoşti lucrurile lui Dumnezeu, în afara Duhului lui
Dumnezeu şi a Cuvântului Său (1 Corinteni 2:11; 1 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:23)?
Studiile
biblice. - A doua tendinţă a dat o mare dezvoltare exegezei (adică studiului
textelor Scripturii pentru a le restabili, a le traduce şi a le interpreta cât
mai exact posibil) printre intelectuali. Ea a fost reînnoită între alţii de
Guillaume de Wette (1780-1849). Dar exegeza dă prea repede loc raţionalismului
şi ea ajunge mai mult ca altădată critica Scripturilor în lumina sărmanei
raţiuni omeneşti, în loc ca ea să se supună acestora. Şcoala din Tubingue, unde
era Baur (1792-1860), săpa creştinismul, pretinzând că îl apară împotriva
marelui tăgăduitor David Strauss. În faţa lor, este adevărat, se ridicau
savanţi evlavioşi care au apărat inspiraţia Scripturilor: Claus Harms la
începutul secolului şi după el oameni ca profesorul Frederic Tholuck
(1790-1877) care a combătut pe Strauss, apoi Neander (1789-1859), un iudeu
convertit, în acelaşi timp smerit şi vioi.
Este
şi mai plăcut să constaţi că citirea Bibliei a făcut progrese în masele
populare, datorită întemeierii societăţilor biblice, la Basle (1804), Berlin
(1805), Stuttgart (1812). Lucrarea acesta s-a accentuat mai târziu, când
datorită lui Wichern s-a organizat în 1849 Misiunea interioară în Prusia pentru
distribuirea Bibliei şi a tractatelor evanghelice, însoţite de predicarea
vestei bune.
Piedici
în calea evanghelizării. - Vestirea liberă a Evangheliei n-a mers totuşi fără
să întâmpine piedici din partea bisericilor naţionale, îndeosebi lutherane,
integrate statului mai mult ca în Elveţia calvinistă, în diferite principate
ale Germaniei din epoca aceasta. Au trebuit să rezulte încercări de dizidenţă,
dar în general au fost împiedicate, prin acţiunea uneori energică, uneori
binevoitoare a statului. În Prusia, regele Frederic-Guillaume al III-lea (care
a domnit din 1797 până în 1840) şi urmaşul lui, Frederic-Guillaume al IV-lea,
credincios sincer, preocupat să reformeze biserica „lui" (a fost
supranumit Ezechia prusac), s-a silit să unească pe calvinişti cu lutherani
într-o biserică naţională evanghelică; cel de-al doilea s-a gândit să restaureze
credinţa evanghelică printr-o reglementare religioasă care nu era o tăgăduire
a credinţei. Aceasta a fost desigur în zadar. El a trebuit să recunoască o
biserică autonomă în Silezia şi a întemeiat altele în diferite părţi ale
Germaniei, bazându-se pe organizarea unor mari biserici libere.