STATELE
DIN NORD
Ţările de Jos
Istoria
reformei în Spania ne duce în mod firesc la istoria din Ţările de Jos, care
depindeau de ea, atât Belgia cât şi Olanda de azi. De mult timp se putea
constata, în aceste ţinuturi, o tendinţă mare de a cerceta subiecte în legătură
cu învăţăturile evanghelice. Un grup de oameni evlavioşi, reprezentanţi prin
Thomas a Kempis (1379-1474), unul din presupuşii autori ai cărţii Imitatio
Christi, atraseră atenţia asupra abuzurilor „bisericii" şi asupra căutării
adevărului lui Dumnezeu. Mai târziu Jean Wessel a fost un adevărat precursor al
lui Luther. Puţin timp după inventarea tiparului, oraşul Anvers a devenit un
centru important a tot felul de publicaţii. În secolul al XVI-lea s-au editat
aici traduceri în diferite limbi, a principalelor lucrări ale reformatorilor
germani şi elveţieni. Principală piaţă comercială a Europei continentale, prin
acest oraş treceau negustorii din toate ţările civilizate. Mulţi dintre ei,
atraşi de noutatea subiectului, cumpărau astfel de cărţi pentru a le lua cu
ei, deseori ascunse în baloturi cu mărfuri, ca să scape de percheziţia poliţiei.
Astfel, localitatea Anvers a avut un rol însemnat în răspândirea scrierilor
evanghelice.
Când
Carol Quintul s-a urcat pe tron, arăta o deosebită favoare Ţărilor de Jos,
pământul unde se născuse. Datorită prosperităţii lor materiale, aceste ţinuturi
îi aduceau cele mai sigure venituri; era deci interesul lui direct să le
ocrotească pe cât era posibil. Totuşi, fiind vrăjmaş declarat faţă de ce se
numea erezie, el trebuia să nimicească aceste învăţături, chiar şi în acest
ţinut pe care îl îndrăgea mai mult. A publicat deci un edict, prin care era
oprit de a învăţa sau a practica noile învăţături; dar el recomanda în acelaşi
timp magistraţilor să nu se poarte cu mare asprime faţă de împotrivitori. Împăratul
îşi dădea seama că un factor esenţial al prosperităţii Ţărilor de Jos era
libertatea de care se bucuraseră sub înaintaşii lui. A limita libertatea cu prea
mare severitate, chiar în domeniul religios, însemna a împiedica dezvoltarea de
mai târziu a acestei provincii; însemna să rişte o revoluţie generală, pentru
că populaţia ţinea foarte mult la drepturile pe care le dobândise, deseori cu
preţul unor lupte sângeroase şi nu era deloc dispusă să renunţe la ele, chiar
şi la cele mai neînsemnate. Dar principiile Reformei îşi făcuseră mai mult drum
decât îşi închipuia suveranul. Câţiva istorici evaluează cam la o sută de mii,
numărul adepţilor „lutheranismului" în acel mic ţinut. Deşi contra
dorinţelor sale, Carol a trebuit să cedeze insistenţelor clerului şi a doua
jumătate din domnia lui s-a caracterizat printr-o mare persecuţie. Erasmus
condamna cu tărie aceste procedee; mai mulţi creştini suferind pedeapsa cu
focul, la Bruxelles, el scria: „Până la acest eveniment, oraşul era, în mod
practic, lipsit de erezie, în afară de câteva cazuri cu totul întâmplătoare,
îndată după executarea martirilor, numeroşi locuitori s-au îndreptat spre
Evanghelie." „Biserica" şi-a mărit cruzimea; orişice devenea motiv de
arestare, cel mai adesea de condamnare. Era interzis să citeşti chiar şi numai
o pagină din Sfânta Scriptură; sentinţa de moarte se dădea împotriva oricui ar
pune la îndoială un articol al credinţei, contra acelora la care s-ar fi găsit
scrieri de ale lui Luther sau Zwingli, contra acelora care îşi arătau cea mai
mică neîncredere în valoarea tainelor sau care în mod deschis contestau
autoritatea papală. Teroarea domnea.
Totuşi,
Carol Quintul persecuta pentru motive politice mai mult decât din convingere.
Dacă izgonea erezia din statele lui, aceasta o făcea numai pentru a realiza
unitatea religioasă; totuşi el nu se arăta mai puţin neînduplecat faţă de
„Sfântul Scaun", care pretindea să-şi stabilească supremaţia contra
puterii imperiale. Carol a ajuns chiar să prădeze Roma şi să ia prizonieri pe
papa şi câţiva cardinali. Fiul lui, Filip al II-lea, a persecutat din bigotism,
dintr-un spirit de răzbunare, din ură faţă de reformaţi. El a organizat o luptă
înverşunată contra copiilor lui Dumnezeu, folosind toată cruzimea diavolească,
sub comanda sângeroasă a odiosului duce de Alba. Aceste măsuri au provocat o
răscoală generală în Ţările de Jos, catolicii înşişi văzând surpate
privilegiile lor de veacuri. Conflictul a devenit astfel atât politic cât şi
religios.
Sub
regenţa Margaretei de Parma, mult timp guvernatoare a provinciilor,
protestanţii primiseră autorizaţia de a se aduna în văzul tuturor. Pentru că nu
aveau locuri de adunare, ei îşi ţineau adunările în câmp şi acolo evangheliştii
predicau cu toată îndrăzneala vestea harului lui Dumnezeu, unor mari mulţimi.
Unul dintre ei, dăruit în mod deosebit, se spune că vorbea deseori unei mulţimi
de cincisprezece mii de persoane. Dar, odată cu încoronarea lui Filip al II-lea,
nu se putea să nu se producă o schimbare. Astfel, într-o zi, un magistrat -
catolic bigot - căuta să împrăştie asistenţii cu lovituri de sabie, dar cum el
pretindea să oprească pe predicator, o ploaie de pietre l-a asaltat şi abia a
putut să scape cu viaţa. Se obişnuia, la aceste întâlniri, să se cânte psalmii
lui David şi cântecul acestor mii de persoane fiind foarte puternic, se auzea
până departe, de jur împrejur, încât atrăgea alţi ascultători. Aceasta întărea
râvna creştinilor şi totodată vrăjmăşia adversarilor. Pentru a se feri de
pericol, aceşti creştini au hotărât să construiască locuri de cult închise, din
lemn, pentru a nu face cheltuială mare şi în care riscau mai puţin să atragă
atenţia. Oamenii din toate clasele societăţii îşi ofereau serviciile pentru
această lucrare, în timp ce femeile îşi vindeau bijuteriile pentru a face faţă
cheltuielilor. Apoi, ei au adresat Margaretei de Parma o rugăminte, cerând să
se poată bucura, în libertate, de privilegiile care le-au fost acordate
odinioară, între altele dreptul de a se întruni. Margareta a cerut sfat lui
Filip al II-lea; acesta a opus cererii un veto categoric. Văzându-şi astfel
autoritatea surpată, regenta a demisionat. Acesta a fost semnalul dezlănţuirii
unor violenţe de nedescris, sub conducerea ducelui de Alba.
Semănând
cu stăpânul său în ce priveşte cruzimea sistematic organizată, ducele de Alba a
înfiinţat o justiţie deosebită contra protestanţilor, încredinţată unui
tribunal special, în curând numit „Consiliul sângelui". Competenţa lui se
întindea peste toate delictele făptuite contra autorităţii spaniole, civile sau
religioase. Nu se opreau la indivizi izolaţi; pentru a-şi aplica procedura se
făceau condamnări şi execuţii în masă. Două crime îndeosebi nu găseau nici un
pic de milă: erezia şi bogăţia! Ducele declarase că un fluviu de aur adânc de
trei picioare şi alimentat de bogăţia Ţărilor de Jos va coborî până la mare şi
de acolo în Spania, pentru a umple tezaurul regelui, suveranul său. Sângele
curgea în valuri: la Valenciennes au fost 48 execuţii într-o singură zi; la
Malines, 46; în alte oraşe din Flandra, 95 în timp de 24 ore. Pentru că, totuşi,
mulţi martori ai Domnului supravieţuiau, o hotărâre a Inchiziţiei a pronunţat o
sentinţă de moarte contra Ţărilor de Jos, considerându-le în întregime ca
eretice, fără să ţină seama de vârstă, de sex sau de alte condiţii. Această
hotărâre atingea trei milioane de oameni. Pentru că oamenii credincioşi
Domnului Cristos nu şovăiau să-şi mărturisească credinţa, până ajungeau la
eşafod, s-au gândit să le imobilizeze limba cu un inel de fier. Furia lui Filip
al II-lea s-a vărsat chiar şi asupra fiului său, don Carlos, pe care l-a dat
morţii în închisoare unde fusese dus, ca fiind complice cu reformaţii; papa
Pius al VI-lea a sărbătorit acest asasinat. De partea lui, ducele de Alba se
lăuda că a adus moartea a cel puţin 18.000 de persoane, la care trebuia adăugat
un număr poate şi mai mare de victime indirecte ale cruzimii lui. Alţi 30.000
au fost aduşi în stare de mizerie, datorită confiscării averilor lor. O sută de
mii au fugit în ţările din apropiere, în Anglia mai ales, unde aceşti oameni au
găsit o bună ospitalitate, pe care ei au răsplătit-o, introducând acolo tot
felul de metode noi şi ingenioase, în industria filaturii mai ales.
Puterea
răului se întorcea întotdeauna împotriva celor care îl foloseau. Strâns legate
unele de altele prin credinţa lor comună, provinciile dui nord s-au despărţit
de cele din sud, unde catolicismul a sfârşit prin a învinge şi, prin Uniunea
de la Utrecht (1579) s-au declarat independente. Aceasta a fost originea
Olandei de azi. În felul acesta, politica diavolească a lui Filip al II-lea a
făcut ca Spania să piardă partea cea mai bogată şi cea mai prosperă din statele
ei. Mai târziu, ieşind din limitele strâmte ale teritoriului lor, olandezii
s-au stabilit şi în Indiile Orientale.
Republica
Provinciile-Unite şi-a ales drept conducător pe Guillaume de Nassau, prinţ de
Orange, supranumit Taciturnul. În tinereţe, el atrăsese atenţia lui Carol
Quintul din cauza marilor lui talente şi împăratul l-a primit la curte. Îl
consulta în cazurile grave şi i-a încredinţat conducerea unei armate în
Flandra. Guillaume se găsea în luptă cu Coligny, ilustrul protestant francez
şi a avut chiar meritul să-i învingă trupele. Însă străin de Evanghelie, el nu
putea să prevadă că mai târziu va fi unul dintre cei mai dârji apărători ai
Reformei şi că se va căsători cu fiica amiralului. Când Carol a coborât de pe
tron pentru a se închide într-o mănăstire, el s-a arătat în public, sprijinit
pe braţul lui Guillaume şi l-a însărcinat să meargă să dea coroana imperială
lui Filip al II-lea. Noul monarh nutrea o mare duşmănie faţă de tânărul
curtean, îndată ce a pus capăt războiului dintre Franţa şi Spania, prin
tratatul de la Chateau-Cambresis, la care Guillaume fusese unul dintre
intermediari, acesta a înţeles că documentul conţinea o clauză secretă de care
el nu avusese cunoştinţă, prin care cei doi suverani se angajau să stârpească
erezia, prin fier şi foc, în statele lor. Prinţul de Orange, care avea numeroşi
prieteni printre reformatorii din Ţările de Jos, s-a grăbit să-i înştiinţeze.
Ura lui Filip contra lui a crescut în urma acestei intervenţii. În ce-l
priveşte pe Guillaume, acest fapt adăugat la multe altele la care fusese
martor, îi deschidea ochii în mod definitiv asupra religiei catolice. El s-a
depărtat de ea cu dezgust şi, puţin după aceea, s-a alăturat cu totul Reformei.
Se poate crede că a primit mântuirea, prin credinţa în Mântuitorul.
Guillaume
a luat o parte foarte activă la lupta „Provinciilor Unite" pentru
independenţă. Fiind condamnat la moarte, în lipsă, averile lui foarte mari din
Ţările de Jos au fost confiscate. El a vândut tot ce-i rămânea: bijuterii,
veselă de aur şi de argint, chiar şi mobila sa, pentru a contribui la lupta contra
duşmanului. A văzut pierind pe unul dintre fraţii săi şi pe un altul învins;
dar Guillaume a avut bucuria să vadă „Provinciile Unite" eliberate de sub
tirania spaniolă.
Filip
al II-lea a arătat de atunci faţă de Guillaume de Orange o ură neîmpăcată.
Prinţul era, în mâna lui Dumnezeu, un mijloc puternic de a rezista faţă de
tirania monarhului spaniol. Evlavia luminată a lui Guillaume prezenta şi un
contrast foarte grăitor cu tirania întunecată a lui Filip. Acesta a îndreptat
cinci încercări de ucidere contra evlaviosului său adversar. Domnul a făcut ca
nici una să nu reuşească. Atunci regele a anunţat că el va garanta oricui va
aduce pe prinţul de Orange, mort sau viu, o recompensă de 25.000 de coroane de
aur, iertarea de toate greşelile pe care le-a făcut şi un titlu de nobleţe.
Aceste promisiuni au găsit un ecou. Un iezuit, numit Gerard, care trecuse pe
lângă prinţ drept prieten al adevărului, l-a omorât cu o lovitură de pistol; cu
câteva zile mai înainte, el obţinuse chiar de la Guillaume banii necesari ca
să-şi cumpere arma. Guillaume s-a prăbuşit la pământ, atins mortal. Ultimele
lui cuvinte au fost: „Dumnezeu să aibă grijă de nenorocita mea ţară!" El
se căsătorise cu Madame Teligny, fiica amiralului Coligny. Tatăl ei şi soţul
ei fuseseră asasinaţi cu ocazia masacrului de la Sfântul Bartolomeu; al doilea
soţ a avut aceeaşi soartă. Toată Olanda, ca şi ţările din jur, s-au cutremurat
de groază şi de tristeţe la vestea omorârii nobilului prinţ. În mijlocul
acestei dureri generale, numai Filip al II-lea îşi arăta o bucurie răutăcioasă
şi a strigat: „Dacă lucrul acesta s-ar fi făcut doi ani mai devreme! Mi-ar fi
înlăturat multe neplăceri. Dar mai bine mai târziu decât niciodată!"
Ţările Scandinave
Sunt
puţine ţări în care catolicismul să-şi fi înfipt mai adânc rădăcinile, să fie
mai greu de înlăturat din punct de vedere omenesc, ca cele trei ţări
scandinave: Suedia, Norvegia, Danemarca, unite sub un singur suveran, Cristian
al II-lea, cumnatul lui Carol Quintul. Comunicaţiile anevoioase în regiunile de
munte, agravate de asprimea climatului, menţineau populaţia într-o stare morală
şi materială jalnică. Cea mai mare parte din aceşti oameni, afundaţi într-o
mizerie cumplită, nu ştiau nici să citească, nici să scrie. Superstiţiile
păgâne supravieţuiau nealterate şi biserica romană nici nu se gândea să le
înlăture; dimpotrivă, ea le întreţinea şi mai mult, pentru a-şi favoriza
influenţa asupra sufletelor. Şi chiar dacă ar fi ştiut să citească, Biblia ar
fi rămas o literă moartă pentru aceşti sărmani ţărani, pentru că nu exista nici
o traducere în limba lor. Ca peste tot, ba încă mai mult ca în alte părţi,
clerul exercita o oprimare sălbatică asupra lor, înăbuşind chiar şi cele mai
mici raze luminoase care s-ar fi lăsat să se întrevadă şi punând stăpânire pe
toate bogăţiile materiale. Episcopii aveau venituri mai mari decât ale
nobililor; fastul lor întrecea pe cel de la curte şi, locuind palate imense,
dar care erau adevărate fortăreţe, ţineau uneori la distanţă chiar şi pe regi.
Dar
tocmai problemele băneşti au favorizat ivirea Reformei. Cărţile lui Luther s-au
răspândit mai ales în Danemarca şi au trezit spiritele, atrăgându-le spre
lucrurile veşnice, care până atunci le fuseseră ascunse cu multă grijă. Fiind
mereu strâmtorat băneşte, Cristian al II-lea a văzut în această mişcare de
idei, un pretext de a combate clerul, mijloc pur politic. (Trebuie insistat
asupra acestui lucru, pentru că el nu avea nici cea mai mică simpatie, nici
vreun interes faţă de învăţătura mântuirii prin Domnul Cristos.) El a ajuns totuşi
până acolo, încât a invitat pe Karlstadth, ca profesor la Universitatea din
Stockholm şi a rugat pe Luther să vină să predice în Danemarca; din lipsă de
timp, reformatul n-a putut răspunde invitaţiei. Din această cauză, Evanghelia a
făcut mai puţine progrese în această ţară; dar în Suedia, atitudinea tiranică a
suveranului a provocat o revoluţie. Cristian a înăbuşit-o cu o cruzime barbară,
decapitând, între alţii, pe şaptezeci din nobilii cei mai cu renume.
Dar
tânărul Gustav Vasa, fiul unei victime a suveranului, a reuşit să scape de
soarta tatălui său şi s-a dus în Germania. Acolo s-a întors la Dumnezeu şi după
aceea s-a hotărât să revină în ţara sa, pentru a da la o parte pe tiran şi mai
ales pentru a vesti compatrioţilor săi ce învăţase despre harul lui Dumnezeu. În
1523, Suedia şi-a proclamat independenţa. Danezii s-au răsculat, la rândul
lor; Cristian al II-lea a trebuit să se refugieze în Ţările de Jos şi şi-a
lăsat tronul lui Frederic de Halstein, care s-a arătat foarte favorabil
Reformei; el şi-a guvernat regatul, care cuprindea şi Norvegia, cu dreptate şi
moderaţie.
În
ce-l priveşte pe Gustav Vasa, odată autoritatea sa fiind stabilită, el a
desfăşurat cea mai mare activitate pentru a răspândi învăţăturile Reformei,
aşa cum le expusese Luther. El a înţeles că nu trebuie să impună ideile noi, ci
să înveţe şi să convingă poporul, lăsând pe Dumnezeu să lucreze în inimi. Prima
lui grijă a fost să facă să fie tradusă Biblia în limba suedeză. Nu se temea
să-şi spună convingerile; mărturia lui personală a contribuit mult ca
Evanghelia să fie preţuită. El a suprimat toate avantajele de care
„biserica" romană se folosise atât de mult timp; catolicismul trebuia să
dispară cu totul din Suedia. A declarat în public că va renunţa la sceptrul său
şi va părăsi mai degrabă ţara părinţilor săi, decât să guverneze un popor supus
legilor Romei; că numai Evanghelia harului lui Dumnezeu va trebui să servească
drept regulă de purtare, pentru sine însuşi ca şi pentru cel mai neînsemnat
dintre supuşii săi.
În Danemarca,
Frederic s-a arătat mai puţin categoric, el a autorizat libera exercitare a
celor două culte. Dar protestantismul a învins; poporul era sătul de tirania
„Sfântului Scaun". Şi aici, Biblia a fost tradusă şi a găsit de îndată
locul în toate căminele. Danezii au primit de asemenea cu bucurie cântecele
Reformei; erau cântate peste tot, în casele particulare ca şi în aer liber,
însoţind munca câmpului. Un istoric subliniază schimbarea minunată care s-a
făcut în regat. „Parcă o lumină liniştită şi plăcută ar fi strălucit peste
această ţară" spune el. Şi mai adaugă, că danezii citeau cu foarte mare
stăruinţă Sfintele Scripturi, mai ales Psalmii lui David, pe care apoi îi
cântau în biserică. În afară de aceasta, ei erau foarte atenţi la învăţăturile
pe care le primeau de la numeroşi predicatori, veniţi din Germania mai întâi,
şi apoi predicatori formaţi chiar în ţară. O eră nouă se deschisese, era
harului, a păcii, a bucuriei!