PARTEA
A DOUA
BISERICA
ÎN SECOLELE XIX ŞI XX
Înaintea strigătului de la miezul
nopţii
Istoria
Bisericii responsabile ne-a arătat că ea s-a îndepărtat încetul cu încetul de
Domnul şi de ascultarea de Cuvântul Său. Biserica lui Dumnezeu nu aparţine
pământului, dar ea este lăsată aici un timp, pentru ca în locul întunecos unde
Domnul ei a fost dat morţii, ea să facă să strălucească lumina, aşteptându-L pe
El din ceruri, „ca Mântuitor" (Filipeni 3:20). Dar ea n-a fost
credincioasă misiunii sale, încât a devenit „casa cea mare" în care
mărturia generală a creştinismului cuprinde atât credincioşi adevăraţi,
născuţi din nou, deşi mersul lor poate fi numai în parte cu credincioşie, cât
şi mulţimi care poartă numele de creştini, fără a avea viaţa cea nouă. Ei sunt
deseori atât de amestecaţi, încât numai „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai
Săi" (2 Timotei 2:19-21; 3:5).
Dar
am constatat de asemenea credincioşia lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa şi am
văzut cum în harul Său El i-a adresat chemări tot mai stăruitoare, prin
diferite mijloace. Credinciosul adevărat care studiază istoria aceasta atât de
întunecată, găseşte totdeauna răcorire pentru sufletul său să urmărească ceea
ce s-a numit firul de argint al harului şi să observe lucrările Duhului lui
Dumnezeu în cei care au dat mărturie despre Domnul în timpul lipsei Sale de pe
pământ. Aşa a fost privilegiul unui mic număr de credincioşi asupriţi şi
persecutaţi, în timpul Evului Mediu. Apoi lucrarea aceasta a Duhului Sfânt s-a
afirmat cu putere în Reformă, când Cuvântul lui Dumnezeu, pus iar în valoarea
lui, a devenit singurul îndrumar al credinţei, având singura autoritate pentru
tot ce priveşte mântuirea şi umblarea celor credincioşi. În faţa adevărului
simplu al îndreptăţirii prin credinţă, piatra unghiulară a lucrării
reformatorilor, tirania apăsătoare a papalităţii s-a prăbuşit într-o mare parte
a Occidentului.