Biserica sau Adunarea > Înaintea strigătului de la miezul nopţii


PARTEA A DOUA
BISERICA ÎN SECOLELE XIX ŞI XX
Înaintea strigătului de la miezul nopţii

Istoria Bisericii responsabile ne-a arătat că ea s-a îndepărtat încetul cu încetul de Domnul şi de ascultarea de Cuvântul Său. Biserica lui Dumnezeu nu aparţine pământului, dar ea este lăsată aici un timp, pentru ca în locul întunecos unde Domnul ei a fost dat morţii, ea să facă să strălucească lumina, aşteptându-L pe El din ceruri, „ca Mântuitor" (Filipeni 3:20). Dar ea n-a fost credincioasă misiunii sale, încât a devenit „casa cea mare" în care mărturia generală a creştinismului cuprinde atât credin­cioşi adevăraţi, născuţi din nou, deşi mersul lor poate fi numai în parte cu credincioşie, cât şi mulţimi care poartă numele de creştini, fără a avea viaţa cea nouă. Ei sunt deseori atât de amestecaţi, încât numai „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi" (2 Timotei 2:19-21; 3:5).

Dar am constatat de asemenea credincioşia lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa şi am văzut cum în harul Său El i-a adresat chemări tot mai stăruitoare, prin diferite mijloace. Credinciosul adevărat care studiază istoria aceasta atât de întunecată, găseşte totdeauna răcorire pentru sufletul său să urmărească ceea ce s-a numit firul de argint al harului şi să observe lucrările Duhului lui Dumnezeu în cei care au dat mărturie despre Domnul în timpul lipsei Sale de pe pământ. Aşa a fost privilegiul unui mic număr de credincioşi asupriţi şi persecutaţi, în timpul Evului Mediu. Apoi lucrarea aceasta a Duhului Sfânt s-a afirmat cu putere în Reformă, când Cuvântul lui Dumnezeu, pus iar în valoarea lui, a devenit singurul îndrumar al credinţei, având singura autoritate pentru tot ce priveşte mântuirea şi umblarea celor credincioşi. În faţa adevărului simplu al îndreptăţirii prin credinţă, piatra unghiulară a lucrării reformatorilor, tirania apăsătoare a papalităţii s-a prăbuşit într-o mare parte a Occiden­tului.



Persoane interesate