Ce a rămas necunoscut de reformatori
Totuşi
conducătorii acestei mişcări puternice de trezire din secolul al XVI-lea, rod
al unei lucrări a harului lui Dumnezeu care ne umple de recunoştinţă şi de
admiraţie, nu cunoşteau multe adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu cu privire
la chemarea, formarea, mărturia şi nădejdea Adunării.
Scriptura
învaţă în adevăr că toţi cei credincioşi sunt mădulare ale acestui „singur
trup" format de Duhul Sfânt şi al cărui cap, Cristos Cel glorificat, este
în cer. Tocmai această unire dă Bisericii un caracter cu totul ceresc (1 Corinteni
12:12,27; Efeseni 1:22-23). Aici pe pământ, singurul centru de strângere
laolaltă a celor credincioşi, mădulare ale trupului lui Cristos, este Domnul
Însuşi, prezent în mijlocul alor Săi adunaţi pentru Numele Său (Matei 18:20). În
sfârşit, Capul Adunării asigură acesteia „darurile" necesare formării şi
funcţionării ei, şi El i-a dat îndrumări cu privire la administrarea ei, ca să
fie o mărturie în timpul absenţei Lui de pe pământ.
Piatra
de care s-au împiedicat reformatorii a fost lipsa lor de înţelegere a
adevărurilor acestora referitoare la Adunarea lui Dumnezeu. De fapt, din timpul
apostolilor până în secolul al XIX-lea, nici un teolog nu le-a prezentat
într-un mod clar. În secolul XVI-lea, principiul vital al mântuirii prin
credinţa în Cristos şi în jertfa Lui a părut atât de minunat oamenilor crescuţi
în greşelile romanismului, încât ei n-au săpat mai adânc în comoara gândurilor
divine. Ei au rămas acolo şi s-au format sisteme ecleziastice omeneşti - se
vorbeşte uneori în sensul simplu de „sisteme" - fără să se vadă cum
principiile sistemelor acestora erau contrare chiar faţă de ce vestiseră acei
slujitori ridicaţi de Domnul pentru a aduce în mod individual sufletele la
cunoştinţa mântuirii.
Unul
dintre cele mai neplăcute rezultate a fost dezvoltarea multor biserici de stat,
izolate unele faţă de altele.
Temeiul
acestor sisteme este în adevăr de a admite, în biserici particulare, pe toţi
locuitorii unei ţări la o anumită vârstă, după o instrucţie religioasă care nu
înseamnă nicidecum naşterea din nou; nu se putea imagina în epoca aceea ca
cetăţenii aceluiaşi stat să nu poată avea toţi aceeaşi formă de cult.
Bisericile acestea, puse mai mult sau mai puţin sub tutelele puterii politice,
uneori fiind chiar una cu ea, nu făceau decât să continuie starea de lucruri
începută sub Constantin şi pe care Domnul o judecă prin aceste cuvinte, când
vorbeşte adunării din Pergam: „Ştiu unde locuieşti, acolo unde este scaunul de
domnie al Satanei" (Apocalipsa 2:13).
Puţin
câte puţin, însăşi adevărurile privitoare la mântuire şi la mersul individual
al creştinilor şi-au pierdut preţul pentru suflete, au trecut la starea de
doctrine reci, fără viaţă, religia a devenit morală şi reîntoarcerea la
Sfintele Scripturi s-a schimbat în cercetarea liberă în numele raţiunii
proclamate suverană. Lucrarea Satanei, în afară ca şi înăuntru, s-a continuat
într-un aşa fel încât, două secole după Reformă, se părea că creştinismul avea
să se năruie. Spiritul anticreştin s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea până la
un astfel de punct încât, dacă Biserica n-ar fi fost decât o lucrare omenească,
în mod sigur ar fi dispărut.