Secolul al XVIII-lea
Avantgarda
a ceea ce s-a numit de atunci „gândirea liberă" a fost Anglia, ţară
protestantă al cărei suveran era capul oficial al religiei. Marii raţionalişti
ai acestei ţări, tăgăduitori ai creştinismului, pe care pretindeau că îl
apară, de la deistul Locke (care a murit în 1702) la ateul deghizat Collins
(1799) şi la scepticul D. Hume (1776), au făcut un ecou gălăgios în Franţa
catolică, unde Voltaire (care venise să se inspire la Londra) şi după el
„filosofii" s-au declarat atei, apoi toată Europa a fost câştigată de „luminile"
lor mincinoase.
Formele
religioase rămâneau ca dorinţe ale societăţii şi a puterii politice. Dacă
statele catolice suportau supunerea faţă de Roma, fiecare stat protestant se
mândrea cu biserica lui care era în legătură cu prinţul (şi când te gândeşti la
numărul de mici suverani care formau Germania, înţelegi cât de mare era împărţirea
ecleziastică!). De asemenea minorităţile religioase, catolice şi neconformiste
în Marea Britanie şi în Irlanda, protestante în Franţa, erau asuprite şi uneori
crud persecutate.
Înapoia
aparenţelor era un gol spiritual înspăimântător. În ţările catolice, ignoranţa
şi superstiţiile erau generale în popor, iar în cler viaţa lumească şi gândirea
liberă. („Ar fi trebuit cel puţin - ar fi spus Ludovic al XVI-lea - ca
arhiepiscopul Parisului să creadă în Dumnezeu.") În bisericile
protestante, adevărurile fundamentale erau cel mai adesea înlocuite cu un deism
profund raţionalist şi cu o morală întemeiată pe „religia naturală" care
înlătura credinţa. Se putea spune într-adevăr: „Ai numele că trăieşti, dar eşti
mort" (Apocalipsa 3:1).
Martorii
de atunci. - Desigur, erau în mijlocul tuturor acestora, cum au fost
totdeauna, prin harul lui Dumnezeu, suflete credincioase, născute din nou şi
evlavioase, cunoscute de Domnul, scăpând de rutină şi de scepticismul care
năpădise totul, ele însele în cea mai mare parte foarte puţin luminate.
Ştim
de asemenea că Dumnezeu nu rămânea fără martori ai lucrării permanente a
Duhului Său, nu numai pentru a mântui în numele lui Isus, dar şi pentru a aduna
pe cei credincioşi în acest nume.
S-a
putut vedea în capitolele dinainte cum în Franţa o „biserică sub cruce" a
supravieţuit în mod clandestin, deşi fără conducători oficiali, situaţiei
deosebit de aspre care a fost înainte şi după revocarea edictului de la Nantes;
dar trebuie spus, ea s-a slăbit şi a ajuns în declin îndată ce situaţia aspră
s-a domolit, începând din 1764, apoi s-a sfârşit cu edictul de tolerenţă din
1787, aşteptând egalitatea de drepturi recunoscută în 1791, sub Revoluţie.
S-a
văzut de asemenea cum în Germania „pietiştii", începând din secolul al
XVII-lea, au reacţionat puternic împotriva somnolenţei spirituale; deşi duşi
apoi de curente raţionaliste, ei formau mici comunităţi independente, în
secolul al XVIII-lea, în Suabia; mai ales „fraţii moravi" care, ne
amintim, alipiţi de husiţii despărţiţi de Roma chiar înaintea Reformei, şi pe
care contele Zinzendorf i-a ajutat atât de practic, răspândeau în toată lumea
sămânţa misionară şi a trezirii. Ei înşişi şi-au luat acest nume caracteristic
de „fraţi ai unităţii creştine" şi au avut aproape peste tot comunităţi
modeste dar vioaie.
În
Anglia, „dizidenţii" sau „neconformiştii" s-au arătat mereu. Lucrarea
„prietenilor" (sau a quaquerilor), din mijlocul secolului al XVII-lea, în
concurenţă cu cea a baptiştilor, ieşită şi ea dintre independenţi, a fost
înaintea marei mişcări al cărei suflet a fost John Wesley, după 1730. Toată
lumea anglo-saxonă a fost zguduită în felul acesta.
În
ţările de limbă franceză, spiritul general rămânea destul de străin de aceste
mişcări spirituale, deşi o pătrundere limitată de evanghelişti metodişti a avut
loc în Normandia, care avea să fie reluată sub Imperiu, cu toate acele câteva
contacte stabilite între fraţii moravi şi pastorul Rabaut, care a reorganizat
cultul protestant în Franţa. Dacă excesele filozofilor atei cedează, cu puţin
înainte de Revoluţie, sub influenţa lui J. J. Rousseau, spre un sentimentalism
religios, acesta de fapt nu are nimic din Cristos.
Oricum,
nu lipsesc semnele firului de argint al harului. Dar oricât de mare trebuie făcut
locul lucrării lui Wesley şi a altor martori ai adevăratei credinţe, nicăieri
adevărurile proprii Bisericii potrivit Cuvântului lui Dumnezeu nu erau clar
înţelese. Ele aveau să fie readuse în lumină în mijlocul unei mişcări
spirituale de ansamblu care distinge creştinătatea în Occident în cea dintâi
jumătate a secolului al XIX-lea şi care a fost numită Trezirea.