ÎN
CELELALTE ŢĂRI ALE EUROPEI
Nu ne
ajunge timpul şi locul pentru a istorisi mişcarea Reformei în Ungaria, în
Transilvania, în Polonia. Ne vom mărgini deci la ţările mai mari şi la acelea
în care Reforma s-a stabilit definitiv.
STATELE DIN SUD
Italia
Italia,
ţara unde îşi avea reşedinţa papa, a fost una dintre primele ţări gata să
primească principiile Reformei. Ea era, într-adevăr, una dintre cele ce suferea
mai mult de pe urma nenumăratelor abuzuri ale bisericii romane. De asemenea,
acolo se vedeau mai de aproape viciile care degradau „Sfântul Scaun": corupţia
administraţiei, viaţa de desfrâu, ambiţia, domnia prefăcătoriei, a minciunii
şi a înşelătoriei. Şi cum avea mereu nevoie de resurse băneşti, asupra Italiei
mai întâi avea papa pretenţiile care au făcut, cu încetul, să ridice Europa
împotriva Romei. Mulţimea poporului suporta, fără să spună un cuvânt, această
neîncetată jefuire, dar erau şi oameni care cugetau şi care de mult timp gândeau
la mijlocul de a pune odată capăt acestei stări de lucruri. Spre sfârşitul
secolului alXV-lea, un dominican, Ieronim Savonarola, se ridicase la Florenţa
împotriva „Bisericii prostituate". Ascultat numai o clipă, a fost
excomunicat în 1497 şi a fost ars pe rug în anul următor.
La
doi ani abia de la protestul lui Luther contra indulgenţelor, scrisorile lui au
şi pătruns în Italia; ele au găsit acolo o primire călduroasă, atât de mult
răspundeau ele aspiraţiilor adesea inconştiente. Cu toată teama firească de o
intervenţie împotrivitoare a clerului, s-a lucrat ca să vină în Italia şi alte
scrieri ale lui Melanchton şi ale lui Zwingli. Au fost traduse. Pentru a scăpa
de orice percheziţie a poliţiei, ele apăreau sub diferite pseudonime. Tera
Negra pentru Melanchton; Cogelius, pentru Zwingli şi aşa mai departe. Comerţul
Veneţiei îi punea pe italieni în legături strânse cu Germania. Au ajuns să aibă
un depozit al scrierilor reformatorilor, asupra răspândirii cărora senatul închidea
ochii. Se istoriseşte că, atunci când papa publica o bulă, interzicând citirea
acestor cărţi, senatul avea grijă să fie adusă la cunoştinţă în biserici, după
ce mulţimea era plecată. Următoarele rânduri, scoase dintr-o scrisoare a unui
călugăr, arată în ce măsură se simţea setea după Evanghelie: „Voi care Îl
cunoaşteţi pe Domnul, gândiţi-vă la Lazăr din Evanghelie şi la sărmana
canaaneancă, care dorea să se sature cu fârâmiturile care cădeau de la masă.
Murind de sete, caut fântâna cu apă vie. Aşezat pe marginea drumului, ca un
orb, strig către Cel ce dă vederea. Noi, care zăcem în întuneric, vă rugăm
fierbinte, cu lacrimi şi suspine, pe voi care cunoaşteţi titlurile acestor
cărţi, să ni li trimiteţi şi mai ales, ale renumitului Luther, ale
pătrunzătorului Melanchton, ale savantului Oecolampade. Faceţi tot ce puteţi
ca oraşul Lombardiei, pe care îl locuim, azi sclav Babilonului şi străin de
Evanghelia harului, să capete în sfârşit libertatea."
Timp
de douăzeci de ani, Evanghelia s-a răspândit în Italia fără a întâmpina
piedici. Este perioada războaielor dintre Carol al V-lea (Quintul) şi Francis
I, dintre împărat şi „Sfântul Scaun". Acesta, prea mult ocupat de
politică, neglija chestiunile privitoare la viaţa spirituală a supuşilor săi.
Dumnezeu a binecuvântat chiar şi această epocă tulbure, pentru mântuirea multor
suflete care au venit în legătură cu soldaţi protestanţi şi au învăţat de la ei
să cunoască pe Domnul.
Începând
din anul 1542, totuşi papa s-a arătat tulburat de progresul realizat de
reformă, pentru că ea câştigase între altele şi mai mulţi predicatori de seamă,
binecunoscuţi în cercurile superioare ale bisericii şi care îşi foloseau acum
talentele în slujba Evangheliei. Mişcarea era atât de adâncă, încât nu îndrăzneau
s-o mai atace din faţă. S-a format deci un colectiv de spioni, care trebuia să
urmărească adunările, să ia legătură cu cei care mergeau acolo, să le câştige
încrederea, prefăcându-se că intră în vederile lor. Aceeaşi lucrare se făcea în
familii, pentru a se căpăta dovezi contra oricui ar îmbrăţişa ideile noi. Prima
victimă a acestor procede a fost Paleario, un profesor savant şi evlavios. El a
fost ars pe rug, cu toată vârsta lui înaintată.
Dar,
alarma fiind astfel dată, toţi cei care au putut s-au grăbit să părăsească
Italia; printre ei şi Bernardino Occhino, generalul ordinului Capucinilor. El
începuse să cerceteze Sfintele Scripturi şi a ajuns să răspândească unele din
adevărurile pe care le-a găsit acolo. Dotat cu un rar talent de a predica, el
atrăgea mulţimile, vestind calea mântuirii, fără să conteste abaterile care
stăpâneau „biserica". Deşi căpetenie a unui ordin puternic, el călătorea
totdeauna pe jos, crezând să-şi facă un merit din simplitatea sa. Încă nu
lepădase orice îndreptăţire personală, pentru a recurge la cea a Domnului. La
Neapole a auzit predicând pe un nobil spaniol cu numele Valdez, care expunea
în toată curăţia ei învăţătura mântuirii prin Domnul Cristos. Occhino a fost
atât de mult izbit de această învăţătură, încât a primit pentru sine vestea pe
care a auzit-o; s-a suit la catedră şi a predicat cu o putere cu totul nouă
această Evanghelie, care era acum bucuria lui.
Se
înţelege: Inchiziţia nu-l pierdea din vedere. Veneţienii l-au invitat să vină
la ei; dar împuternicitul papei, care locuia în acel oraş, era cu ochii asupra
lui. Mulţimea se înghesuia să-l asculte. În curând, Occhino a înţeles că este
urmărit; aceasta nu l-a împiedicat să strige de la înălţimea catedrei, în
prezenţa senatorilor şi chiar a împuternicitului papei: „O, nobilă Veneţie,
regină a Adriaticei! Dacă închisorile, carcerele şi fiarele aşteaptă pe oamenii
care îţi vestesc adevărul, în ce oraşe, în ce sate ar mai putea el să se facă
auzit? De l-am putea face să se audă peste tot, fără nici o rezervă! Câţi orbi
care merg azi rătăcind, ar vedea în sfârşit lumina!" La aceste cuvinte,
reprezentantul papei l-a întrerupt şi i-a interzis catedra. A rezultat o
răzmeriţă şi peste trei zile Occhino şi-a reluat predicile mişcătoare. Totuşi,
fiind citat să apară la Roma, ceea ce însemna pentru el moartea sigură, el a
părăsit Italia şi s-a dus la Geneva, apoi la Zürich, în sfârşit la Basle.
Sfârşitul lucrării lui n-a corespuns cu începutul, pentru că, primind unele
idei foarte greşite, a ajuns până a tăgădui divinitatea Domnului.
Pierre-Martyr
Vermigli (numele de martir este aici un simplu nume), din ordinul augustinilor,
luminat şi el prin citirea Scripturii în privinţa abaterilor romane şi a
singurei căi a mântuirii, a avut bucuria de a vedea formându-se la Lucea (între
Pisa şi Florenţa) o adunare evanghelică, care a crescut repede, datorită
lucrării lui. N-a întârziat să iasă din ordinul căruia aparţinea. Obligat, ca
atâţia alţii, să părăsească pământul italian, s-a dus în Elveţia, apoi a
ocupat o catedră de profesor la Strasburg. Mai târziu a primit o chemare la
universitatea din Oxford. În acest timp, ura clerului a lovit mica adunare din
Lucea; mai mulţi din aceşti fraţi, înspăimântaţi de ameninţări, au intrat iar
sub jugul Romei. Vermigli a avut de suferit mult din această cauză. El a
părăsit Anglia la venirea Mariei Tudor şi şi-a sfârşit în pace zilele la Zürich,
unde evlavia lui, modestia lui, marea lui ştiinţă, l-au făcut să găsească mulţi
prieteni.
Numele
lui Curione interesează Elveţia (franceză) întreagă. Acest renumit umanist,
pentru a scăpa de agenţii Inchiziţiei, şi-a pus talentele şi marea lui
experienţă la dispoziţia mai marilor din Berna. Aceştia i-au făcut o primire
călduroasă şi l-au îndrumat de îndată către pastorii şi profesorii din
Lausanne, unde Viret tocmai îşi relua lucrarea. Au înfiinţat la academie o
catedră specială pentru el. Dădea trei lecţii pe zi: două acasă la el, la ora şase
dimineaţa şi la prânz, iar a treia, la ora două după amiază, în public. Aceste
lecţii erau extrem de preţuite. Mai târziu, el s-a stabilit la Basle, unde a
făcut un renume universităţii. Reputaţia sa, ştiinţa, mai ales evlavia lui, au
atras la Basle un mare număr de studenţi.
În
bunătatea Sa, Dumnezeu a făcut chiar în Italia un loc de adăpost pentru cei
care sufereau din cauza Numelui lui Cristos. Hercule al II-lea, duce de
Ferrara, primea cu bunăvoinţă şi fără teamă pe cei învinuiţi de „lutheranism".
Era foarte mult încurajat în aceasta de soţia lui, evlavioasa Renee, al cărei
nume a fost amintit în capitolul privitor la Calvin. Spectacolul chinurilor
groaznice aplicate la Paris unor creştini modeşti şi credincioşi, a revoltat-o.
Mai învăţată decât cea mai mare parte din contemporanii săi, ea a cercetat
principiile religioase ale martirilor francezi şi s-a hotărât, schimbându-şi
patria, să ocrotească pe cei urmăriţi de ura fanatismului sălbatic. Ea a dat,
ca tovarăşă de studii fiicei sale Ana, pe o tânără prietenă, Olimpia Morata,
care fusese crescută potrivit învăţăturilor Evangheliei; ea mergea în mod
regulat la adunările religioase care aveau loc la Ferrara şi se hrănea cu
învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Mai târziu, Olimpia s-a căsătorit cu un
creştin german Grunthler, care studiase medicina la Ferrara. Nemaifiind pe plac
la curtea de Este, după despărţirea de Ana care îşi dăduse mâna prea
renumitului duce de Guise, Olimpia şi soţul ei s-au dus să se stabilească la
Augsbourg. Prin încercări dureroase, tânăra femeie a păstrat o pace
desăvârşită, pe care numai Domnul o poate da (Ioan 14:27). Din exilul ei, ea
păstra o foarte bogată corespondenţă cu mulţi credincioşi rămaşi în locul
primejdios, încurajând pe cei slabi, întărind pe cei nehotărâţi. „Cere putere
Domnului - scria ea unei prietene - pentru ca teama de cei care nu pot să
omoare decât trupul, să nu te facă să te lepezi de Răscumpărătorul tău, Cel
plin de îndurări, ca El să te facă în stare să mărturiseşti Numele Lui în faţa
acestui neam făţarnic şi să te facă să-ţi aminteşti mereu de aceste cuvinte ale
lui David: „Urăsc adunarea celor ce fac răul şi nu stau împreună cu cei
răi" (Psalmul 26:5). Sunt prea slabă, vei spune tu, ca să mă pot despărţi
de ei. Crezi tu că atâţia martori ai lui Dumnezeu, atâţia martiri au rămas tari
datorită propriei lor virtuţi, propriilor lor puteri? Dumnezeu le-a dat putere
să reziste. Lepădarea lui Petru nu este dată ca un exemplu de urmat, ci
serveşte ca să ne facă a înţelege îndurarea nemărginită a Domnului şi să ne
arate propria noastră slăbiciune, atunci când suntem lăsaţi la propriile
noastre puteri. Domnul ne face cinstea şi harul de a ne vorbi, de a ne învăţa
să dispreţuim noi o comoară de un aşa mare preţ?" Olimpia Morala, una
dintre cele mai alese femei din secolul ei, a dat, în timpul scurtei sale vieţi,
cea mai frumoasă mărturie Numelui Domnului şi a plecat din această lume la
vârsta de douăzeci şi nouă de ani.
Mai
târziu, Renee de France a avut de suferit la rândul ei persecuţia. Ea nu se
temea să-şi manifeste credinţa şi îşi arăta deschis dezaprobarea faţă de
violenţele îndreptate contra modestelor oi ale Domnului. Din cauza aceasta i
s-au luat copiii; iar servitorii ei cei mai credincioşi au fost arestaţi şi
pedepsiţi ca eretici. Reţinută prizonieră în propriul ei palat, asaltată de
reproşurile soţului ei, ea a suportat toate cu tărie până în ziua când, slăbită
de suferinţă şi lipsuri, mistuită de dorinţa de a-şi vedea copiii, a făcut
unele concesii. Ducele a murit puţin timp după aceea şi Renee s-a întors în
Franţa. În domeniile ei din Montargis, ea a fost mereu o protectoare a
reformaţilor. Într-o zi, ducele de Guise, ginerele ei, a îndrăznit să se
apropie de castel cu o trupă de oameni înarmaţi şi a somat pe soacra sa să-i
predea pe toţi rebelii pe care-i avea pe lângă ea; altfel, el va distruge acel
loc. „Spuneţi stăpânului vostru - a răspuns ducesa, trimişilor lui Guise - că
eu însămi mă voi urca pe creneluri, ca să văd dacă el va îndrăzni să omoare pe
fiica unui rege." Guise s-a retras şi din acea zi Renee şi-a putut
continua fără piedică lucrarea sa de dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu.
Alţi
exilaţi italieni s-au refugiat pe teritoriul elveţian, în cantonul actual
Tessin. O adunare evanghelică s-a format la Locarno, începând din 1536. Ea se
compunea în cea mai mare parte din familii indigene stimate, dar primea şi pe italienii
obligaţi să-şi părăsească ţara din cauza rigurozităţii cu care Roma urmărea
credinţa lor. Dar răutatea catolicilor i-a hotărât să-şi caute un alt loc. La 3
martie 1555, o sută şaisprezece dintre ei au plecat cu femeile şi copiii lor;
erau printre ei unii oameni culţi, medici, jurişti. Cei mai mulţi erau
muncitori sau comercianţi, care duceau viaţa cea mai modestă. Dar toţi se
arătau hotărâţi să suporte cele mai mari greutăţi, numai să nu se lase loviţi
în conştiinţa lor. Au trebuit să se oprească puţin în adâncul unei văi, înainte
de a încerca trecerea pasului Bernardin, plin de zăpadă. Trecerea a fost grea,
chiar periculoasă, dar Domnul a vegheat asupra lor şi au sfârşit prin a ajunge
la Zürich, după două luni de la plecare. Cu toată foametea care domnea atunci
acolo şi cu toată prezenţa a multor refugiaţi englezi, ei au fost bine primiţi
şi li s-a dat un ajutor folositor. Dumnezeu a binecuvântat această faptă de
binefacere, favorizând, datorită refugiaţilor din Locarno, prosperitatea
materială a oraşului; cu ajutorul lor, industria ţesăturilor de mătase a luat o
mare dezvoltare. Dintre ei coboară mai multe familii de seamă ale Elveţiei, ai
căror membri au avut un rol strălucit, material sau intelectual: la Zürich,
familia Orelli şi Pestalozzi; la Basle, familia Socin; la Berna, familia
Muralt; la Geneva, familia Turettini şi altele.
În Calabria
se stabiliseră, spre anul 1450, o colonie de vaudezi din Piemont; ei au primit
dreptul de a se închina lui Dumnezeu aşa cum doreşte El de la ai Săi. Muncitori
activi şi inteligenţi, ei au transformat în pământuri fertile o mare întindere
a ţării. Inchiziţia i-a asaltat şi a executat cam o sută dintre ei, într-o
singură zi. „Au fost închişi într-o casă, ca o turmă de oi. Călăul intra, apuca
pe câte unul dintre ei, îi punea o legătură la ochi, apoi îl trăgea afară şi îi
reteza capul. La fel a făcut cu toţi ceilalţi, la rând. Abia îmi reţin
lacrimile, scriind acestea" - adaugă catolicul care a lăsat istorisirea
acestei scene de cruzime.
Spania
Spania,
al cărui rege purta numele de „rege preacreştin" a fost totdeauna
fortăreaţa catolicismului. În 1234, deja un consiliu ţinut la Saragoza, în
Aragon, interzicea oricărei persoane laice să discute în particular sau în
public asupra religiei catolice. Cei care nu se conformau trebuiau să fie
excomunicaţi de episcopul de care ţineau. Nimeni nu îndrăznea să aibă cărţile
Vechiului şi Noului Testament în limba populară, oprite sub pedeapsa cu
moartea. La începutul secolului al XVI-lea, aceste oprelişti au fost puse din
nou în vigoare.
Spaniolul
se fălea cu curăţia rasei lui; orice fel de înrudire cu vreun străin era
socotită ca o pată morală. Ţăranul cel mai lipsit s-ar fi simţit degradat, dacă
i-ai fi dovedit cea mai mică legătură de sânge evreiască sau maură. Populaţii
foarte diferite una de alta locuiau peninsula Iberică; după ce a urmărit să le
nimicească, politica guvernului a reuşit acest lucru, de pe la anul 1479.
Acelaşi sentiment însufleţea pe spanioli pe tărâm religios, unde chiar numai
bănuiala de erezie putea fi pedepsită drastic. În acest domeniu, Inchiziţia
avea o supraveghere necruţătoare. Totuşi cărţile lui Luther au pătruns în
Spania chiar din 151.: Importantul său „Comentariu asupra epistolei către
Galateni" a fost tradus aici în anul următor. Apoi, nu s-a întârziat să se
primească cartea lui „Libertatea creştină", ca şi răspunsul lui dat lui
Erasmus, cu privire la „liberul arbitru".
Îndemnat
de cler în 1521, Carol Quintul a oprit să se publice fără autorizaţia
episcopilor vreo carte care vorbeşte despre Sfânta Scriptură. „Ni se pare -
spunea împăratul - că Martin Luther nu este o făptură omenească, ci un diavol
sub figura unui om şi îmbrăcat în haina unui călugăr, pentru ca să poată mai
uşor să aducă moartea veşnică şi nimicirea neamului omenesc."
Totuşi
Biblia şi cărţile reformate au mai trecut peste aceste bariere. O contrabandă
activă le purta pe pământ sau pe mare, până în interiorul ţării. Un spaniol
introdusese baloturi întregi cu aceste cărţi oprite, ascunse în nişte butoaie
cu fundul dublu, care conţineau ceva vin. Trebuie adăugat că cel care le-a
adus, fiind descoperit, a fost torturat şi ars de viu. Dar încrederea în preoţi
scădea din zi în zi, pe măsură ce poporul auzea o învăţătură cu totul deosebită
de a lor. Timp de zece ani, Reforma a făcut progrese simţitoare în ţară, cu
toată supravegherea de aproape a autorităţilor. La dieta de la Augsbourg, Carol
Quintul şi suita lui numeroasă au auzit chiar din gura reformatorilor mai de
seamă expuneri foarte clare ale adevărului, dar nu s-au lăsat convinşi.
Printre
aceşti primi creştini spanioli, o figură interesantă este a lui Egidius,
predicator la Catedrala din Sevilla. Mult timp, cu toată evlavia sa care era
mare şi cu toată ştiinţa sa, el nu vedea nici un rod în lucrarea sa.
Necunoscând învăţătura aducătoare de viaţă, a mântuirii prin credinţă, el nu
putea predica decât credinţe deşarte. Dar conştiinţa îi reproşa că ocupa o
catedră de unde cuvântul lui cădea mort peste nişte suflete moarte. Tulburat,
plin de nelinişte, voia să-şi părăsească postul, când Domnul i-a trimis în cale
un modest şi inteligent ucenic al Său. „Ştiţi dumneavoastră - i-a spus acesta -
ce aduce lipsa de roade în lucrarea pe care o faceţi?" „Nu."
„Dumneavoastră nu predicaţi credinţa curată şi simplă în Domnul Isus, singurul
Mântuitor. Cereţi, rugaţi-vă şi veţi primi." Egidius i-a urmat sfatul;
cererea sa, care ieşea dintr-o inimă sinceră şi dreaptă, a fost ascultată. De
atunci înainte, predicile lui şi-au schimbat cu totul caracterul şi el a văzut
venind numeroşi oameni trudiţi, împovăraţi sub greutatea păcatelor lor şi care,
ca şi temnicierul din Filipi, întrebau: „Ce să fac ca să fiu mântuit?"
Egidius a fost în curând aruncat în închisoare. Împăratul, care îl aprecia
foarte mult, a făcut tot ce putea ca să-l scape, dar Inchiziţia a rămas
neînduplecată. În timpul închisorii, Egidius s-a întărit din ce în ce mai mult
în învăţăturile evanghelice. Peste un an, el a reuşit să evadeze şi şi-a
sfârşit zilele în pace.
În
anul 1558, Carol Quintul, sătul de putere, a abdicat pentru a se retrage în
mănăstirea Saint-Just şi a avut ca urmaş pe fiul său, Filip al II-lea, unul
dintre cei mai cruzi tirani pe care îi cunoaşte istoria. Cu un caracter închis
şi duşmănos, el nu urmărea decât un singur scop: să realizeze unitatea
peninsulei în domeniul politic, prin anexarea Portugaliei; în domeniul
religios, prin zdrobirea Reformei.
Chiar
de la încoronarea sa, atenţia i-a fost atrasă de faptul că numeroşi spanioli
îşi părăseau ţara, pentru a se stabili în străinătate. Cercetările au arătat că
aceste plecări nu aveau alt motiv decât dorinţa de a fugi dintr-un stat sau
ţinut unde nu te puteai închina lui Dumnezeu aşa cum îţi cerea conştiinţa.
Guvernul a mobilizat importante forţe de poliţie pentru a închide frontiera şi
a opri pe toţi aceia care, fiind în regat, ar fi îndrăznit să arate o atitudine
opusă faţă de biserica oficială. Mulţi dintre aceşti refugiaţi s-au stabilit în
Geneva şi în Germania. Au fost trimişi după ei nişte spioni, cu misiunea de a
lega cu ei relaţii prieteneşti, prefăcute, cu scopul de a obţine de la ei
informaţii pentru a urmări, cu atât mai sigur, pe cei de aceeaşi credinţă care
rămâneau în ţară. A rezultat o persecuţie cumplită, dar care deseori nu se
arăta în văzul tuturor. Numeroşi nenorociţi dispăreau şi familiile lor nu
primeau nici o veste despre ei. Alţii, despre care se ştia, sufereau chinuri
prea îngrozitoare pentru a fi cu putinţă să fie scrise aici: chinuri fizice,
dar şi chinuri morale. Erau torturaţi, nu li se cruţa nimic. În sfârşit, un
anumit număr erau omorâţi în public, ca să fie exemplu pentru ceilalţi; cel mai
des, prin foc, pe hidoasele „autodafeuri", cuvânt care înseamnă „fapte de
credinţă". Filip al II-lea şi-a atins astfel scopul, în sensul că a
izgonit Reforma din statele lui spaniole. Dar, cu aceeaşi lovitură, el le
ruina, instaurând în ele puterile întunericului, domnia ignoranţei. „Biserica"
romană se temea de lumina care dădea în vileag faptele ei ruşinoase, care
îmbunătăţea condiţiile societăţii şi mai ales înnoia inimile şi minţile,
punându-le în legătură cu izvorul oricărui har şi oricărui dar desăvârşit.
Filip
al II-lea domnea peste o parte importantă din Europa şi pe mai mult de jumătate
din continentul american. Din acest imens imperiu, Spania n-a rămas, astăzi,
decât Spania propriu-zisă şi câteva teritorii coloniale foarte mici. Atât de
adevărat este că „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit; ce seamănă omul, aceea
va şi secera" (Galateni 6:7).