Biserica sau Adunarea > Statele din Sud


ÎN CELELALTE ŢĂRI ALE EUROPEI

Nu ne ajunge timpul şi locul pentru a istorisi mişcarea Reformei în Ungaria, în Transilvania, în Polonia. Ne vom mărgini deci la ţările mai mari şi la acelea în care Reforma s-a stabilit definitiv.

STATELE DIN SUD
Italia

Italia, ţara unde îşi avea reşedinţa papa, a fost una dintre primele ţări gata să primească principiile Reformei. Ea era, într-adevăr, una dintre cele ce suferea mai mult de pe urma nenumăratelor abuzuri ale bisericii romane. De asemenea, acolo se vedeau mai de aproape viciile care degradau „Sfântul Scaun": corupţia administraţiei, viaţa de desfrâu, ambiţia, domnia prefă­cătoriei, a minciunii şi a înşelătoriei. Şi cum avea mereu nevoie de resurse băneşti, asupra Italiei mai întâi avea papa pretenţiile care au făcut, cu încetul, să ridice Europa împotriva Romei. Mulţimea poporului suporta, fără să spună un cuvânt, această neîncetată jefuire, dar erau şi oameni care cugetau şi care de mult timp gândeau la mijlocul de a pune odată capăt acestei stări de lucruri. Spre sfârşitul secolului alXV-lea, un dominican, Ieronim Savonarola, se ridicase la Florenţa împotriva „Bisericii prostituate". Ascultat numai o clipă, a fost excomunicat în 1497 şi a fost ars pe rug în anul următor.

La doi ani abia de la protestul lui Luther contra indulgenţelor, scrisorile lui au şi pătruns în Italia; ele au găsit acolo o primire călduroasă, atât de mult răspundeau ele aspiraţiilor adesea inconştiente. Cu toată teama firească de o intervenţie împotrivi­toare a clerului, s-a lucrat ca să vină în Italia şi alte scrieri ale lui Melanchton şi ale lui Zwingli. Au fost traduse. Pentru a scăpa de orice percheziţie a poliţiei, ele apăreau sub diferite pseudo­nime. Tera Negra pentru Melanchton; Cogelius, pentru Zwingli şi aşa mai departe. Comerţul Veneţiei îi punea pe italieni în legături strânse cu Germania. Au ajuns să aibă un depozit al scrierilor reformatorilor, asupra răspândirii cărora senatul în­chidea ochii. Se istoriseşte că, atunci când papa publica o bulă, interzicând citirea acestor cărţi, senatul avea grijă să fie adusă la cunoştinţă în biserici, după ce mulţimea era plecată. Următoa­rele rânduri, scoase dintr-o scrisoare a unui călugăr, arată în ce măsură se simţea setea după Evanghelie: „Voi care Îl cunoaşteţi pe Domnul, gândiţi-vă la Lazăr din Evanghelie şi la sărmana canaaneancă, care dorea să se sature cu fârâmiturile care cădeau de la masă. Murind de sete, caut fântâna cu apă vie. Aşezat pe marginea drumului, ca un orb, strig către Cel ce dă vederea. Noi, care zăcem în întuneric, vă rugăm fierbinte, cu lacrimi şi suspine, pe voi care cunoaşteţi titlurile acestor cărţi, să ni li trimiteţi şi mai ales, ale renumitului Luther, ale pătrunzătorului Melan­chton, ale savantului Oecolampade. Faceţi tot ce puteţi ca oraşul Lombardiei, pe care îl locuim, azi sclav Babilonului şi străin de Evanghelia harului, să capete în sfârşit libertatea."

Timp de douăzeci de ani, Evanghelia s-a răspândit în Italia fără a întâmpina piedici. Este perioada războaielor dintre Carol al V-lea (Quintul) şi Francis I, dintre împărat şi „Sfântul Scaun". Acesta, prea mult ocupat de politică, neglija chestiunile privitoa­re la viaţa spirituală a supuşilor săi. Dumnezeu a binecuvântat chiar şi această epocă tulbure, pentru mântuirea multor suflete care au venit în legătură cu soldaţi protestanţi şi au învăţat de la ei să cunoască pe Domnul.

Începând din anul 1542, totuşi papa s-a arătat tulburat de progresul realizat de reformă, pentru că ea câştigase între altele şi mai mulţi predicatori de seamă, binecunoscuţi în cercurile superioare ale bisericii şi care îşi foloseau acum talentele în slujba Evangheliei. Mişcarea era atât de adâncă, încât nu îndrăz­neau s-o mai atace din faţă. S-a format deci un colectiv de spioni, care trebuia să urmărească adunările, să ia legătură cu cei care mergeau acolo, să le câştige încrederea, prefăcându-se că intră în vederile lor. Aceeaşi lucrare se făcea în familii, pentru a se căpăta dovezi contra oricui ar îmbrăţişa ideile noi. Prima victimă a acestor procede a fost Paleario, un profesor savant şi evlavios. El a fost ars pe rug, cu toată vârsta lui înaintată.

Dar, alarma fiind astfel dată, toţi cei care au putut s-au grăbit să părăsească Italia; printre ei şi Bernardino Occhino, generalul ordinului Capucinilor. El începuse să cerceteze Sfintele Scripturi şi a ajuns să răspândească unele din adevărurile pe care le-a găsit acolo. Dotat cu un rar talent de a predica, el atrăgea mulţimile, vestind calea mântuirii, fără să conteste abaterile care stăpâneau „biserica". Deşi căpetenie a unui ordin puternic, el călătorea totdeauna pe jos, crezând să-şi facă un merit din simplitatea sa. Încă nu lepădase orice îndreptăţire personală, pentru a recurge la cea a Domnului. La Neapole a auzit predi­când pe un nobil spaniol cu numele Valdez, care expunea în toată curăţia ei învăţătura mântuirii prin Domnul Cristos. Oc­chino a fost atât de mult izbit de această învăţătură, încât a primit pentru sine vestea pe care a auzit-o; s-a suit la catedră şi a predicat cu o putere cu totul nouă această Evanghelie, care era acum bucuria lui.

Se înţelege: Inchiziţia nu-l pierdea din vedere. Veneţienii l-au invitat să vină la ei; dar împuternicitul papei, care locuia în acel oraş, era cu ochii asupra lui. Mulţimea se înghesuia să-l asculte. În curând, Occhino a înţeles că este urmărit; aceasta nu l-a împiedicat să strige de la înălţimea catedrei, în prezenţa senato­rilor şi chiar a împuternicitului papei: „O, nobilă Veneţie, regină a Adriaticei! Dacă închisorile, carcerele şi fiarele aşteaptă pe oamenii care îţi vestesc adevărul, în ce oraşe, în ce sate ar mai putea el să se facă auzit? De l-am putea face să se audă peste tot, fără nici o rezervă! Câţi orbi care merg azi rătăcind, ar vedea în sfârşit lumina!" La aceste cuvinte, reprezentantul papei l-a întrerupt şi i-a interzis catedra. A rezultat o răzmeriţă şi peste trei zile Occhino şi-a reluat predicile mişcătoare. Totuşi, fiind citat să apară la Roma, ceea ce însemna pentru el moartea sigură, el a părăsit Italia şi s-a dus la Geneva, apoi la Zürich, în sfârşit la Basle. Sfârşitul lucrării lui n-a corespuns cu începutul, pentru că, primind unele idei foarte greşite, a ajuns până a tăgădui divinitatea Domnului.

Pierre-Martyr Vermigli (numele de martir este aici un simplu nume), din ordinul augustinilor, luminat şi el prin citirea Scripturii în privinţa abaterilor romane şi a singurei căi a mântuirii, a avut bucuria de a vedea formându-se la Lucea (între Pisa şi Florenţa) o adunare evanghelică, care a crescut repede, datorită lucrării lui. N-a întârziat să iasă din ordinul căruia aparţinea. Obligat, ca atâţia alţii, să părăsească pământul itali­an, s-a dus în Elveţia, apoi a ocupat o catedră de profesor la Strasburg. Mai târziu a primit o chemare la universitatea din Oxford. În acest timp, ura clerului a lovit mica adunare din Lucea; mai mulţi din aceşti fraţi, înspăimântaţi de ameninţări, au intrat iar sub jugul Romei. Vermigli a avut de suferit mult din această cauză. El a părăsit Anglia la venirea Mariei Tudor şi şi-a sfârşit în pace zilele la Zürich, unde evlavia lui, modestia lui, marea lui ştiinţă, l-au făcut să găsească mulţi prieteni.

Numele lui Curione interesează Elveţia (franceză) întreagă. Acest renumit umanist, pentru a scăpa de agenţii Inchiziţiei, şi-a pus talentele şi marea lui experienţă la dispoziţia mai marilor din Berna. Aceştia i-au făcut o primire călduroasă şi l-au îndru­mat de îndată către pastorii şi profesorii din Lausanne, unde Viret tocmai îşi relua lucrarea. Au înfiinţat la academie o catedră specială pentru el. Dădea trei lecţii pe zi: două acasă la el, la ora şase dimineaţa şi la prânz, iar a treia, la ora două după amiază, în public. Aceste lecţii erau extrem de preţuite. Mai târziu, el s-a stabilit la Basle, unde a făcut un renume universităţii. Reputaţia sa, ştiinţa, mai ales evlavia lui, au atras la Basle un mare număr de studenţi.

În bunătatea Sa, Dumnezeu a făcut chiar în Italia un loc de adăpost pentru cei care sufereau din cauza Numelui lui Cristos. Hercule al II-lea, duce de Ferrara, primea cu bunăvoinţă şi fără teamă pe cei învinuiţi de „lutheranism". Era foarte mult încu­rajat în aceasta de soţia lui, evlavioasa Renee, al cărei nume a fost amintit în capitolul privitor la Calvin. Spectacolul chinurilor groaznice aplicate la Paris unor creştini modeşti şi credincioşi, a revoltat-o. Mai învăţată decât cea mai mare parte din contem­poranii săi, ea a cercetat principiile religioase ale martirilor francezi şi s-a hotărât, schimbându-şi patria, să ocrotească pe cei urmăriţi de ura fanatismului sălbatic. Ea a dat, ca tovarăşă de studii fiicei sale Ana, pe o tânără prietenă, Olimpia Morata, care fusese crescută potrivit învăţăturilor Evangheliei; ea mer­gea în mod regulat la adunările religioase care aveau loc la Ferrara şi se hrănea cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Mai târziu, Olimpia s-a căsătorit cu un creştin german Grunthler, care studiase medicina la Ferrara. Nemaifiind pe plac la curtea de Este, după despărţirea de Ana care îşi dăduse mâna prea renumitului duce de Guise, Olimpia şi soţul ei s-au dus să se stabilească la Augsbourg. Prin încercări dureroase, tânăra feme­ie a păstrat o pace desăvârşită, pe care numai Domnul o poate da (Ioan 14:27). Din exilul ei, ea păstra o foarte bogată corespondenţă cu mulţi credincioşi rămaşi în locul primejdios, încurajând pe cei slabi, întărind pe cei nehotărâţi. „Cere putere Domnului - scria ea unei prietene - pentru ca teama de cei care nu pot să omoare decât trupul, să nu te facă să te lepezi de Răscumpărătorul tău, Cel plin de îndurări, ca El să te facă în stare să mărturiseşti Numele Lui în faţa acestui neam făţarnic şi să te facă să-ţi aminteşti mereu de aceste cuvinte ale lui David: „Urăsc adunarea celor ce fac răul şi nu stau împreună cu cei răi" (Psalmul 26:5). Sunt prea slabă, vei spune tu, ca să mă pot despărţi de ei. Crezi tu că atâţia martori ai lui Dumnezeu, atâţia martiri au rămas tari datorită propriei lor virtuţi, propriilor lor puteri? Dumnezeu le-a dat putere să reziste. Lepădarea lui Petru nu este dată ca un exemplu de urmat, ci serveşte ca să ne facă a înţelege îndurarea nemărginită a Domnului şi să ne arate propria noastră slăbiciune, atunci când suntem lăsaţi la propriile noastre puteri. Domnul ne face cinstea şi harul de a ne vorbi, de a ne învăţa să dispreţuim noi o comoară de un aşa mare preţ?" Olimpia Morala, una dintre cele mai alese femei din secolul ei, a dat, în timpul scurtei sale vieţi, cea mai frumoasă mărturie Numelui Domnului şi a plecat din această lume la vârsta de douăzeci şi nouă de ani.

Mai târziu, Renee de France a avut de suferit la rândul ei persecuţia. Ea nu se temea să-şi manifeste credinţa şi îşi arăta deschis dezaprobarea faţă de violenţele îndreptate contra mo­destelor oi ale Domnului. Din cauza aceasta i s-au luat copiii; iar servitorii ei cei mai credincioşi au fost arestaţi şi pedepsiţi ca eretici. Reţinută prizonieră în propriul ei palat, asaltată de reproşurile soţului ei, ea a suportat toate cu tărie până în ziua când, slăbită de suferinţă şi lipsuri, mistuită de dorinţa de a-şi vedea copiii, a făcut unele concesii. Ducele a murit puţin timp după aceea şi Renee s-a întors în Franţa. În domeniile ei din Montargis, ea a fost mereu o protectoare a reformaţilor. Într-o zi, ducele de Guise, ginerele ei, a îndrăznit să se apropie de castel cu o trupă de oameni înarmaţi şi a somat pe soacra sa să-i predea pe toţi rebelii pe care-i avea pe lângă ea; altfel, el va distruge acel loc. „Spuneţi stăpânului vostru - a răspuns ducesa, trimişi­lor lui Guise - că eu însămi mă voi urca pe creneluri, ca să văd dacă el va îndrăzni să omoare pe fiica unui rege." Guise s-a retras şi din acea zi Renee şi-a putut continua fără piedică lucrarea sa de dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu.

Alţi exilaţi italieni s-au refugiat pe teritoriul elveţian, în cantonul actual Tessin. O adunare evanghelică s-a format la Locarno, începând din 1536. Ea se compunea în cea mai mare parte din familii indigene stimate, dar primea şi pe italienii obligaţi să-şi părăsească ţara din cauza rigurozităţii cu care Roma urmărea credinţa lor. Dar răutatea catolicilor i-a hotărât să-şi caute un alt loc. La 3 martie 1555, o sută şaisprezece dintre ei au plecat cu femeile şi copiii lor; erau printre ei unii oameni culţi, medici, jurişti. Cei mai mulţi erau muncitori sau comercianţi, care duceau viaţa cea mai modestă. Dar toţi se arătau hotărâţi să suporte cele mai mari greutăţi, numai să nu se lase loviţi în conştiinţa lor. Au trebuit să se oprească puţin în adâncul unei văi, înainte de a încerca trecerea pasului Bernardin, plin de zăpadă. Trecerea a fost grea, chiar periculoasă, dar Domnul a vegheat asupra lor şi au sfârşit prin a ajunge la Zürich, după două luni de la plecare. Cu toată foametea care domnea atunci acolo şi cu toată prezenţa a multor refugiaţi englezi, ei au fost bine primiţi şi li s-a dat un ajutor folositor. Dumnezeu a binecuvântat această faptă de binefacere, favorizând, datorită refugiaţilor din Locarno, prosperitatea materială a oraşului; cu ajutorul lor, industria ţesăturilor de mătase a luat o mare dezvoltare. Dintre ei coboară mai multe familii de seamă ale Elveţiei, ai căror membri au avut un rol strălucit, material sau intelectual: la Zürich, familia Orelli şi Pestalozzi; la Basle, familia Socin; la Berna, familia Muralt; la Geneva, familia Turettini şi altele.

În Calabria se stabiliseră, spre anul 1450, o colonie de vaudezi din Piemont; ei au primit dreptul de a se închina lui Dumnezeu aşa cum doreşte El de la ai Săi. Muncitori activi şi inteligenţi, ei au transformat în pământuri fertile o mare întindere a ţării. Inchiziţia i-a asaltat şi a executat cam o sută dintre ei, într-o singură zi. „Au fost închişi într-o casă, ca o turmă de oi. Călăul intra, apuca pe câte unul dintre ei, îi punea o legătură la ochi, apoi îl trăgea afară şi îi reteza capul. La fel a făcut cu toţi ceilalţi, la rând. Abia îmi reţin lacrimile, scriind acestea" - adaugă catolicul care a lăsat istorisirea acestei scene de cruzime.

Spania

Spania, al cărui rege purta numele de „rege preacreştin" a fost totdeauna fortăreaţa catolicismului. În 1234, deja un consiliu ţinut la Saragoza, în Aragon, interzicea oricărei persoane laice să discute în particular sau în public asupra religiei catolice. Cei care nu se conformau trebuiau să fie excomunicaţi de episcopul de care ţineau. Nimeni nu îndrăznea să aibă cărţile Vechiului şi Noului Testament în limba populară, oprite sub pedeapsa cu moartea. La începutul secolului al XVI-lea, aceste oprelişti au fost puse din nou în vigoare.

Spaniolul se fălea cu curăţia rasei lui; orice fel de înrudire cu vreun străin era socotită ca o pată morală. Ţăranul cel mai lipsit s-ar fi simţit degradat, dacă i-ai fi dovedit cea mai mică legătură de sânge evreiască sau maură. Populaţii foarte diferite una de alta locuiau peninsula Iberică; după ce a urmărit să le nimiceas­că, politica guvernului a reuşit acest lucru, de pe la anul 1479. Acelaşi sentiment însufleţea pe spanioli pe tărâm religios, unde chiar numai bănuiala de erezie putea fi pedepsită drastic. În acest domeniu, Inchiziţia avea o supraveghere necruţătoare. Totuşi cărţile lui Luther au pătruns în Spania chiar din 151.: Importantul său „Comentariu asupra epistolei către Galateni" a fost tradus aici în anul următor. Apoi, nu s-a întârziat să se primească cartea lui „Libertatea creştină", ca şi răspunsul lui dat lui Erasmus, cu privire la „liberul arbitru".

Îndemnat de cler în 1521, Carol Quintul a oprit să se publice fără autorizaţia episcopilor vreo carte care vorbeşte despre Sfânta Scriptură. „Ni se pare - spunea împăratul - că Martin Luther nu este o făptură omenească, ci un diavol sub figura unui om şi îmbrăcat în haina unui călugăr, pentru ca să poată mai uşor să aducă moartea veşnică şi nimicirea neamului omenesc."

Totuşi Biblia şi cărţile reformate au mai trecut peste aceste bariere. O contrabandă activă le purta pe pământ sau pe mare, până în interiorul ţării. Un spaniol introdusese baloturi întregi cu aceste cărţi oprite, ascunse în nişte butoaie cu fundul dublu, care conţineau ceva vin. Trebuie adăugat că cel care le-a adus, fiind descoperit, a fost torturat şi ars de viu. Dar încrederea în preoţi scădea din zi în zi, pe măsură ce poporul auzea o învăţătură cu totul deosebită de a lor. Timp de zece ani, Reforma a făcut progrese simţitoare în ţară, cu toată supravegherea de aproape a autorităţilor. La dieta de la Augsbourg, Carol Quintul şi suita lui numeroasă au auzit chiar din gura reformatorilor mai de seamă expuneri foarte clare ale adevărului, dar nu s-au lăsat convinşi.

Printre aceşti primi creştini spanioli, o figură interesantă este a lui Egidius, predicator la Catedrala din Sevilla. Mult timp, cu toată evlavia sa care era mare şi cu toată ştiinţa sa, el nu vedea nici un rod în lucrarea sa. Necunoscând învăţătura aducătoare de viaţă, a mântuirii prin credinţă, el nu putea predica decât credinţe deşarte. Dar conştiinţa îi reproşa că ocupa o catedră de unde cuvântul lui cădea mort peste nişte suflete moarte. Tul­burat, plin de nelinişte, voia să-şi părăsească postul, când Domnul i-a trimis în cale un modest şi inteligent ucenic al Său. „Ştiţi dumneavoastră - i-a spus acesta - ce aduce lipsa de roade în lucrarea pe care o faceţi?" „Nu." „Dumneavoastră nu predicaţi credinţa curată şi simplă în Domnul Isus, singurul Mântuitor. Cereţi, rugaţi-vă şi veţi primi." Egidius i-a urmat sfatul; cererea sa, care ieşea dintr-o inimă sinceră şi dreaptă, a fost ascultată. De atunci înainte, predicile lui şi-au schimbat cu totul caracterul şi el a văzut venind numeroşi oameni trudiţi, împovăraţi sub greutatea păcatelor lor şi care, ca şi temnicierul din Filipi, întrebau: „Ce să fac ca să fiu mântuit?" Egidius a fost în curând aruncat în închisoare. Împăratul, care îl aprecia foarte mult, a făcut tot ce putea ca să-l scape, dar Inchiziţia a rămas neînduplecată. În timpul închisorii, Egidius s-a întărit din ce în ce mai mult în învăţăturile evanghelice. Peste un an, el a reuşit să evadeze şi şi-a sfârşit zilele în pace.

În anul 1558, Carol Quintul, sătul de putere, a abdicat pentru a se retrage în mănăstirea Saint-Just şi a avut ca urmaş pe fiul său, Filip al II-lea, unul dintre cei mai cruzi tirani pe care îi cunoaşte istoria. Cu un caracter închis şi duşmănos, el nu urmărea decât un singur scop: să realizeze unitatea peninsulei în domeniul politic, prin anexarea Portugaliei; în domeniul religios, prin zdrobirea Reformei.

Chiar de la încoronarea sa, atenţia i-a fost atrasă de faptul că numeroşi spanioli îşi părăseau ţara, pentru a se stabili în străinătate. Cercetările au arătat că aceste plecări nu aveau alt motiv decât dorinţa de a fugi dintr-un stat sau ţinut unde nu te puteai închina lui Dumnezeu aşa cum îţi cerea conştiinţa. Guvernul a mobilizat importante forţe de poliţie pentru a închide frontiera şi a opri pe toţi aceia care, fiind în regat, ar fi îndrăznit să arate o atitudine opusă faţă de biserica oficială. Mulţi dintre aceşti refugiaţi s-au stabilit în Geneva şi în Germania. Au fost trimişi după ei nişte spioni, cu misiunea de a lega cu ei relaţii prieteneşti, prefăcute, cu scopul de a obţine de la ei informaţii pentru a urmări, cu atât mai sigur, pe cei de aceeaşi credinţă care rămâneau în ţară. A rezultat o persecuţie cumplită, dar care deseori nu se arăta în văzul tuturor. Numeroşi nenoro­ciţi dispăreau şi familiile lor nu primeau nici o veste despre ei. Alţii, despre care se ştia, sufereau chinuri prea îngrozitoare pentru a fi cu putinţă să fie scrise aici: chinuri fizice, dar şi chinuri morale. Erau torturaţi, nu li se cruţa nimic. În sfârşit, un anumit număr erau omorâţi în public, ca să fie exemplu pentru ceilalţi; cel mai des, prin foc, pe hidoasele „autodafeuri", cuvânt care înseamnă „fapte de credinţă". Filip al II-lea şi-a atins astfel scopul, în sensul că a izgonit Reforma din statele lui spaniole. Dar, cu aceeaşi lovitură, el le ruina, instaurând în ele puterile întunericului, domnia ignoranţei. „Biserica" romană se temea de lumina care dădea în vileag faptele ei ruşinoase, care îmbună­tăţea condiţiile societăţii şi mai ales înnoia inimile şi minţile, punându-le în legătură cu izvorul oricărui har şi oricărui dar desăvârşit.

Filip al II-lea domnea peste o parte importantă din Europa şi pe mai mult de jumătate din continentul american. Din acest imens imperiu, Spania n-a rămas, astăzi, decât Spania propriu-zisă şi câteva teritorii coloniale foarte mici. Atât de adevărat este că „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit; ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Galateni 6:7).



Persoane interesate