REFORMA
ÎN ELVEŢIA FRANCEZĂ
Din
punct de vedere teritorial, Elveţia franceză prezintă în secolul al XVI-lea un
aspect complex. Patru episcopi aveau aici domenii întinse: cel de la Sion, oraş
central din Valais; cel din Basle, de care aparţinea Jura berneză; cel de la
Lausanne, care se întindea de la Veveyse la Venoge şi cuprindea şi alte
teritorii; în sfârşit cel de la Geneva. Din punct de vedere politic, Neuchatel
depindea de un prinţ francez.
În ce
priveşte Ţara de Vaud, ea era în bună parte proprietatea casei de Savoia, la
fel şi jumătatea apuseană a cantonului Fribourg. Dar Berna aderase la Reformă;
astfel luptele ei inevitabile cu Savoia mergeau împreună cu propaganda
religioasă. Şi aceasta se complică prin faptul că Savoia avea proprietate
asupra cantoanelor de frontieră, împreună cu Fribourg, de asemenea ataşat catolicismului,
după cum Berna era îndreptată spre învăţăturile cele noi.
Primul
precursor al Reformei la Lausanne a fost un călugăr franciscan din Avignon,
numit Lambert, care predica înaintea episcopului. Ideile lui se apropiau de
acelea ale lui Luther; totuşi el a fost îngăduit de prelat şi şi-ar fi putut
continua lucrarea, dacă, nerăbdător de a auzi el însuşi pe Luther, nu s-ar fi
grăbit să părăsească Lausanne, spre marea mâhnire a unei părţi din ascultătorii
săi, încântaţi de originalitatea ideilor lui. Era oare ceva mai mult decât
curiozitatea în inima lor? Se prea poate ca, la fel ca atenienii de altădată,
ei să-şi fi petrecut vremea „spunând şi ascultând câte ceva nou" (Faptele
Apostolilor 17:21). În orice caz, se pare că în acest timp nu se făcuse o lucrare
profundă în sufletele lor.
Totuşi,
în ţara de Vaud s-a răspândit vestea celor ce se petreceau în Germania, în
Franţa, la Zürich; numele lui Luther, Calvin, Zwingli erau în gurile tuturor.
Agitaţia se mărea. Autoritatea laică ajunsese să se teamă şi judecătorul de
Vaud a convocat la Moudon „statele" pentru a luă o hotărâre cu privire la
„relele, falsele şi ereticile citate şi păreri ale acestui blestemat eretic
Martin Luther, prin care se spune că s-au făcut mari scandaluri şi abuzuri
contra credinţei creştine... S-a hotărât până acum, că cel care va dori să
susţină şi să menţină părerile greşite şi înşelătoare arătate mai sus, în
întregimea lor sau numai în parte, să primească trei lovituri de frânghie şi să
fie întemniţat timp de trei zile.” În caz de recidivă „el trebuie să fie ars ca
eretic, împreună cu cartea sa (Biblia sa)."
Altfel
stăteau lucrurile în posesiunile berneze, unde conducătorii pretindeau să
impună reforma. Dar predicatorii se găseau în prezenţa unei mari dificultăţi,
din cauza faptului că aproape nici unul nu cunoştea limba franceză. Şi totuşi,
în acest moment, mai mulţi refugiaţi au sosit din Franţa la Basle, în mod
vizibil conduşi de Domnul, printre care şi Guillaume Farel. Berna a primit cu
bucurie oferta lui de serviciu şi l-a trimis la Aigle, unde s-a stabilit, în
calitate de profesor de şcoală, sub pseudonimul Ursinus. Marea valoare a
învăţăturii lui, a cuvântărilor lui stăruitoare în familii, i-au câştigat în
curând prieteni, dar au produs şi o vie frământare. Clerul şi o parte din
populaţie s-au opus şi zgomotul a ajuns la Berna, în aşa fel încât marele
consiliu scria locţiitorului de guvernator din Aigle: „În ce priveşte predicatorul
francez care predică în Aigle, cu toate că înţelegem că el este foarte pregătit
şi că predică adevărul Evangheliei, pentru că nu este preot, vrem să-l faci să
înceteze de a mai predica." Totuşi, cincisprezece zile mai târziu,
secretarul aceluiaşi consiliu notează: „Să se îngăduie lui Farel să predice la
Aigle, până ce se va prezenta un preot calificat.” Între timp, Berna a publicat
edictul de reformă, lepădând pentru totdeauna jugul episcopilor „care n-au
ştiut decât să ne tundă şi nu să ne pască", înlăturând cultul icoanelor şi
înlocuind mesa „printr-o predicare stăruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu."
De atunci încolo, Farel a predicat în voie, în oraş şi în împrejurimi; dar s-a
produs o astfel de dezordine, încât Berna a trebuit să ocupe cu soldaţii
ţinutul şi să pedepsească pe cei care făceau tulburări.
Farel
nu era un om care să rămână până la urmă pe un post fix. El a obţinut
permisiunea de a vesti Evanghelia la toţi supuşii ţării şi aceasta l-a dus, pe
rând, la Lausanne, la Morat, la Avanches, la Bienne, în Jura berneză, apoi la
Neuchatel. La Lausanne, prezenţa episcopului întreţinea o atmosferă foarte
potrivnică Reformei. Insultat şi lovit, Farel a trebuit să se îndepărteze în
grabă. Berna s-a plâns episcopului: „Am auzit cu durere ce i-aţi făcut
maestrului Guillaume Farel, supusul nostru. Nu ne putem îndeajuns mira, cum
episcopul şi sfânta lui companie au ajuns să maltrateze astfel pe nişte oameni
care predică Evanghelia... Noi vă rugăm, deci, să îngăduiţi să vi se predice
Cuvântul lui Dumnezeu, să primiţi cu cinste pe cei care-l predică şi îndeosebi
pe Farel... Dacă îi veţi face cel mai mic rău, noi vom simţi acest lucru, ca şi
cum ne-ar fi făcut nouă. Aveţi grijă să nu vă atingeţi nici măcar de unul din
perii capului său.” În 1530, Farel a apărut pentru a doua oară la Neuchatel,
însoţit de tânărul său compatriot, Antonie Froment. După o predică în aer
liber, ascultătorii au distrus icoanele şi podoabele unei capele. Puţin după
aceea, la Valangin, Farel a suferit cele mai urâte insulte. „Ei s-au arătat
furioşi faţă de maestrul Guillaume şi au început să-l bată şi să-l tragă de
păr; îl târau, bătându-l şi lovindu-l peste braţe, umeri şi faţă, încât faţa
lui s-a umplut de sânge şi nici nu se mai cunoştea ca figură de om. L-au dus,
tot timpul bătându-l până în faţa capelei şi l-au făcut să îngenunche,
spunându-i: „Iudeule, închină-te Dumnezeului tău, care este în această capelă
şi spune-I Lui să te salveze." Şi l-au lovit cu capul de capelă, atât de
rău încât sângele a pătat pereţii. Iar el răspundea mereu că vrea să se închine
lui Isus Cristos, Mântuitorul lumii." Trei luni mai târziu, în urma unei
noi predici a reformatorului, un ascultător a strigat: „Trebuie să înlăturaţi
idolii!" De îndată lumea a alergat spre colegiu şi a zdrobit toate
chipurile. Faptul este amintit de o inscripţie făcută pe un stâlp al bisericii:
„1530, octombrie 23, a fost înlăturată idolatria de aici, de către
locuitori."
Merită
să spunem câteva cuvinte despre ce s-a întâmplat la Orbe, în anul următor.
Datorită regimului de coproprietare cu Fribourg, oraşul în majoritatea lui
rămânea catolic; reformaţii protejaţi de către Berna se arătau neastâmpăraţi.
Unul dintre ei, indignat de un cuvânt spus de la catedră de un predicator
catolic, a strigat în plină biserică: „El a minţit!" De aici a rezultat un
scandal teribil. Oamenii care erau în capelă voiau să iasă ca să-l aresteze,
dar alţii au închis uşile, încât n-au mai putut ieşi. Femeile, toate cu aceeaşi
voinţă şi curaj, au alergat acolo unde era aşa numitul Christophe, l-au apucat
de barbă, i-au smuls-o şi i-au dat o mulţime de lovituri peste faţă, în aşa fel
încât el nici n-ar mai fi putut ieşi din aşa-zisa „biserică". Capelanul a
reuşit să-l smulgă pe nenorocit din mâinile acelor femei rele şi l-a dus în
închisoare, pentru a-l pune la adăpost.
Berna
a delegat, la Orbe, nişte comisari pentru a face o anchetă; ei au adus pe Farel
cu ei şi l-au îndemnat să predice în ziua de Paşti (era în 1531). A fost o nouă
tulburare, mai rea chiar ca cea dinainte. Când el se ducea spre catedră să
predice, toţi l-au urmat: bărbaţi, femei şi copii şi fiecare striga şi fluiera,
pentru a-l împiedica să vorbească, numindu-l câine, dulău, eretic, diavol şi
alte cuvinte rele. Locuitorii, văzând totuşi că el nu vroia să renunţe de a
vorbi, au început să iasă de la locurile lor şi au ajuns chiar să-i dea câteva
lovituri. Judecătorul a trebuit să conducă pe Farel în propria sa locuinţă,
pentru a-l proteja.
După
o şedere de scurtă durată, în care timp manifestările violente s-au potolit,
Farel a părăsit oraşul şi a încredinţat grija lucrării începute, unui cetăţean
din localitate, Pierre Viret, despre care va fi vorba mai departe. Mult mai
liniştit decât prietenul său, Viret a câştigat, încetul cu încetul, încrederea
ascultătorilor săi. Numeroase întoarceri la Dumnezeu au avut loc în ziua de
Paşti (1532); o asistenţă impunătoare umplea biserica pentru a se face o slujbă
reformată.
În
acest timp, intrigile lui Carol al III-lea, duce de Savoya, contra Genevei,
deveneau din ce în ce mai neliniştitoare. Berna vedea un mare pericol, mai
întâi pentru ea, că risca să se vadă încercuită şi cu toate drumurile spre
occident tăiate, şi apoi pentru reformă, pentru că triumful casei de Savoya ar
fi însemnat reîntoarcerea imediată a catolicilor la Geneva. În 1536, ea a
declarat război ducelui, care nu s-a apărat decât foarte slab. Astfel, fără
mari eforturi, Berna a pus mâna pe ţara de Vaud, pe care de mult timp o dorea
şi pe care a păstrat-o timp de două secole şi jumătate.
Bernezii
au început să-şi asigure organizarea politică a cuceririi lor. Acest lucru
fiind făcut, gândeau să introducă aici ori de bunăvoie ori cu forţa, părerile
lor religioase. Deşi, urmând această linie de purtare, obişnuită pe atunci,
Farel - mai mult ca toţi ceilalţi reformatori - insista asupra mântuirii
individuale, asupra noţiunii de Biserică (Trup al Domnului Cristos), dar
puţini dintre prietenii şi colaboratorii săi au văzut lucrurile aşa clar ca el.
Pentru
a da o aparenţă de legalitate procedeelor lor dictatoriale, bernezii au
organizat la Lausanne o dispută religioasă, la care au convocat numeroşi
reprezentaţi ai catolicismului; aceasta pentru a înlătura pretextul pe care
l-ar fi putut aduce, că toate s-ar fi făcut fără ca ei să ştie. Farel a avut
primul rol în această discuţie. Alături de el se afla Pierre Viret şi Jean
Calvin. Farel a rostit discursul de deschidere. „...Domnul Cristos a venit în
această lume de păcat, pentru că a dorit să aducă mântuirea şi viaţa veşnică,
pentru oricine care crede în El. El a murit de bunăvoie pe cruce. El vrea să
unească pe copiii lui Dumnezeu, pe care Satan caută să-i risipească prin toate
mijloacele care îi stau în putere." Apoi Farel a cerut tuturor să
mijlocească în rugăciune, înaintea Domnului, pentru ca numai adevărul să
triumfe; ca nimeni să nu şovăie să-l primească, cu toată slăbiciunea şi
incapacitatea celor care sunt aici ca să-l apere, pentru ca toţi să se îndrepte
spre Marele Păstor al oilor, care Şi-a dat viaţa pentru oamenii pierduţi,
pentru ca nimeni să nu caute propria lui glorie, ci numai Domnul Cristos să fie
recunoscut de fiecare.
Pentru
a uşura discuţia, Farel a redactat zece teze, dintre care cele mai principale
sunt:
1) „Sfânta
Scriptură nu învaţă un alt fel de a fi îndreptăţit, decât prin credinţa în Isus
Cristos, care S-a jertfit odată pentru totdeauna."
2)
„Această Scriptură recunoaşte pe Domnul Isus Cristos care a înviat dintre cei
morţi şi S-a suit în cer, la dreapta Tatălui, ca singura Căpetenie şi ca Preot,
adevăratul Mijlocitor şi adevăratul Avocat al Bisericii Sale."
5) „Biserica
nu recunoaşte altă slujbă, decât cea a predicării Cuvântului lui
Dumnezeu."
6)
„Biserica nu primeşte o altă mărturisire, decât cea care este făcută lui
Dumnezeu, nici altă mântuire decât cea dată de Dumnezeu, singurul care iartă şi
curăţă păcatele, singurul căruia trebuie să te mărturiseşti."
8) „Biserica
recunoaşte pe judecătorul civil, ca fiind rânduit de Dumnezeu, necesar pentru
păstrarea păcii şi liniştii în lucrurile publice. Ea vrea ca toţi să i se
supună, atât timp cât nu porunceşte ceva contra lui Dumnezeu."
9) „Ea
priveşte căsătoria ca lăsată de Dumnezeu, pentru toţi oamenii, numai ei să fie
apţi şi potriviţi; deci căsătoria nu este un lucru contra sfinţeniei."
10) „În
ce priveşte lucrurile zise „indiferente", cum sunt cărnurile, băuturile şi
observarea zilelor, omul credincios se poate folosi de ele cum vrea, numai să
facă toate cu dragoste faţă de aproapele."
Catolicii
n-au adus, la dispută, mari oratori; canonicii s-au mulţumit să citească un
protest contra disputei însăşi, lăsând orice hotărâre pentru un apropiat
consiliu. Singurii lor apărători puţin mai călduroşi au fost un tânăr ofiţer şi
un medic, numit Blancherose; era, după mărturia unuia dintre cei de o credinţă
cu el, „un om foarte fantastic, care în discuţia lui amesteca medicina cu
teologia şi te făcea mereu să râzi." Un vicar a făcut această declaraţie
naivă: „Dacă preoţii sunt atât de ignoranţi, cum spuneţi, nu este nici o glorie
pentru dumneavoastră, dacă i-aţi învins. De ce nu aveţi milă de ignoranţa
lor?"
Ca în
toate discuţiile de acest fel, conducerea dezbaterilor n-a fost imparţială,
judecând după această afirmaţie, deşi contestată, a lui Pierrefleur din Orbe:
„Erau şi alţii care se opuneau, dar, când se ştia că ei vroiau să avanseze prea
mult în dispută, îi făceau să tacă." Farel şi Viret au purtat, singuri la
început, greutatea discuţiei. Calvin n-a intervenit decât după patru zile, când
se discuta despre prezenţa reală a trupului lui Cristos în cină. Un catolic
acuza pe adversarii săi că ignora pe părinţii „bisericii". Calvin s-a
ridicat. Ajutat de memoria lui extraordinară, a răspuns, citând cu o precizie
uimitoare, pe Tertulian, Chrisostom, Augustin. Apoi a arătat marea slăbiciune a
interpretării catolice. Ascultătorii simţeau că toţi şi-au găsit stăpânul.
Reformaţii, deci, au triumfat. Mai mulţi dintre asistenţi au lepădat pe loc
catolicismul şi, a doua zi, noii convertiţi au arătat tăria convingerii lor,
prin lepădarea icoanelor din catedrală. Au spart totul: altare, imagini,
crucifixe.
Am
întâlnit, la timpul său, numele lui Pierre Viret, născut la Orbe în 1511.
Pierrefleur îi rezumă în câteva cuvinte lucrarea până la plecarea sa în Franţa:
„Fiu al unui croitor, Viret de la început s-a îndreptat spre litere, la Orbe şi
apoi la Paris, unde a rămas pentru puţin timp, doi sau trei ani, unde a
profitat foarte mult în ce priveşte studiile literelor. Fiind la Paris, a fost
notat că aparţine religiei lutherane, încât a trebuit să dispară repede,
întorcându-se la Orbe, în casa tatălui său, unde a stat până ce a devenit
predicator. Ca predicator a activat întâi la Grandson, unde a ajuns în mare
stimă printre predicatorii lutherani. S-a întovărăşit cu Guillaume Farel şi
astfel ei au fost cei care au început să predice aşa-zisa „lege a Genevei"
şi a fost marele predicator al Genevei. La fel la Lausanne, având peste tot
credit şi autoritate... El a produs mult răsunet, deoarece era cel mai iubit şi
cel mai avansat dintre oamenii religiei sale.
Îndată
ce bernezii au cucerit ţara de Vaud, au insistat pe lângă Viret să renunţe la
lucrarea pe care o începuse la Geneva şi să meargă la Lausanne, oraş care era
încă aproape în întregime catolic. Cu curaj de admirat, tânărul predicator,
care avea abia douăzeci şi cinci de ani, a început să predice într-una din
bisericile oraşului; dominicanii îi dădeau răspunsuri în catedrală. Elocvenţa
lui calmă, dar insistentă, a făcut o adâncă impresie. Domnul a binecuvântat
lucrarea lui şi multe persoane au fost aduse să cunoască mântuirea prin Domnul Cristos.
Viret avea o mare erudiţie; el citise pe toţi părinţii bisericii, cunoştea în
adâncime doctrina fiecăruia dintre ei şi astfel ţinea piept fără să dea înapoi,
campionilor cauzei adverse, care se temeau de el mai mult decât de toţi
ceilalţi „predicatori". Caracterul lui activ şi hotărât era îmbinat cu o
blândeţe dreasă cu har. Om cu inimă, el se arăta neobosit la lucru.
S-a
căsătorit cu Elisabeth Turtaz din Orbe şi a avut marea durere de a o pierde,
abia după numai opt ani. Iată cuvintele mişcătoare, pe care le-a scris în
această privinţă: „Prin moartea soţiei mele preaiubite, Domnul m-a lovit - şi
pe toată familia - cu lovitura cea mai grea. El mi-a luat jumătate din mine
însumi, m-a lipsit de o credincioasă tovarăşă, de o bună stăpână a casei, de o soţie
care se adapta de minune caracterului meu, lucrărilor mele, slujbei mele.
Lovitura mă încearcă atât de tare, încât mi se pare că sunt un străin, chiar
acasă la mine... Am fost atât de zdrobit, încât nimic nu-mi mai putea face
plăcere sub cer. Mă învinuiam că nu vorbeam ca un slujitor al Domnului Cristos
Isus, ci ca un om care abia începe să cunoască adevărurile Cuvântului lui
Dumnezeu. Eu, care mărturiseam că sunt nu numai un ucenic, ci un propovăduitor
al înţelepciunii creştine, eu nu ştiam să folosesc - în culmea durerii mele -
leacuri pe care le dădeam altora."
Câtva
timp după aceea, Viret s-a căsătorit a doua oară cu Sebastienne de la Harpe, o
văduvă, originară din Rolle, de la care a avut şase copii. Singurul lor băiat a
murit de mic; cele două fete mai mari, Maria şi Marta, au fost finele lui Farel
şi Calvin. Amănuntele plăcute, care le privesc pe ele, unele treburi
gospodăreşti, cum şi mai multe întâmplări din viaţa de toate zilele dau o notă
veselă şi simpatică, corespondenţei austere a reformatorilor. Din când în când,
ei îşi făceau vizite unii altora sau se întâlneau toţi trei la unul dintre ei.
Relaţiile lor, pline de cea mai sinceră afecţiune şi care arată cea mai
perfectă înţelegere, sunt una din cele mai frumoase trăsături dui paginile
istoriei Reformei. Theodore Beza a precizat bine trăsătura deosebită a
fiecăruia dintre ei, când spunea despre: „ştiinţa" lui Calvin, despre „tunetele"
lui Farel, despre „mierea" lui Viret.
Două
citate vor arăta pe reformatul din ţara din Vaud, sub plăcuta lumină de tată de
familie.
Îi
scria lui Calvin în 1550: „Sunt prins în cele mai mari încurcături. Mă încovoi
sub povară, cu atât mai mult, cu cât prevăd mai puţine speranţe de îndreptare.
Răbdarea mea, prea mult încercată, care nu ştiu cum a durat până aici, începe
să se irite. Un singur lucru mă consolează: pacea familiei, dragostea reciprocă
şi înţelegerea cu colegii mei şi cu profesorii, progresul şcolii. Dacă acestea
mi-ar lipsi, nu aş mai putea trăi şi ar trebui să plec în cine ştie ce alt
loc... Soţia mea, fetele şi întreaga familie sunt bine şi mă roagă să te salut.
Fina ta e tare drăgălaşă, e dulce, plăcută, cu o figură încântătoare. Când vei
veni şi o vei vedea, te vei înveseli."
Lui
Farel, în acelaşi an: „Mica ta Maria ar fi murit de curând, dacă Dumnezeu n-ar
fi intervenit printr-o minune. Jucându-se în felul copiilor şi trăgând cordonul
soneriei, fixată în peretele casei, a făcut să cadă pe capul ei piesa enormă de
fier, care o susţinea. Dar, prin îndurarea divină, ea a scăpat teafără din
această lovitură, care ar fi putut zdrobi capul celui mai puternic uriaş.
Dumnezeu a făcut ca lovitura să-şi aibă greutatea în altă parte, fetiţa n-a
avut decât foarte uşoare contuzii, vindecate chiar a doua zi."
După
20 de ani de activitate la Lausanne, Viret a intrat în conflict cu magistraţii
bernezi, care pretindeau să aibă putere asupra moravurilor ţării, în timp ce
reformatorul susţinea că singurul mijloc de a înnoi inimile era de a le aduce
„roabe ascultării de Cristos" - potrivit locului de la 2 Corinteni 10:5.
Guvernul din Berna n-a vrut să mai audă nimic şi a pronunţat împotriva lui
Viret o sentinţă de exilare, socotindu-l răzvrătit faţă de legile statului.
El
s-a dus la Geneva, unde a întâlnit pe Theodore Beza, care părăsise Lausanne cu
doi ani mai înainte pentru motive asemănătoare. Dar, după o scurtă şedere la
prietenul său, sănătatea lui serios zdruncinată l-a obligat să caute un climat
mai dulce; s-a îndreptat deci spre sudul Franţei şi s-a fixat mai întâi la
Nimes, unde a început să predice din nou, apoi s-a dus la Lyon. Guvernul bernez
l-a autorizat să facă o scurtă vizită la Orbe, pentru a aranja acolo nişte
treburi familiale; şi-a putut lua astfel rămas bun de la ţara lui de naştere,
despre care scria într-o zi: „Dacă eu doresc ca Dumnezeu să fie glorificat
între oameni, unde aş putea dori ca El să fie mai mult glorificat, decât în
ţara în care m-am născut şi între vecinii mei? Şi dacă trebuie să îngrijesc şi
să lucrez pentru a creşte darurile unora, atât cât îmi stă mie în putinţă, de
cine aş avea mai multă grijă, decât de cei din ţara mea? Eu n-am vrut să-mi las
ţara în care m-am născut şi să plec în alte părţi."
Izgonit
din Lyon de intrigile iezuiţilor, Viret a primit invitaţia Jeannei d’Albret,
mama lui Henri al IV-lea, care îl chema să predice la Academia din Orthez.
„Dumnezeu, având milă de mine - scria el - m-a condus în această bună ţară de
Bearn, în care am fost primit cu mare dragoste de regină." O ultimă
furtună a venit să-l zdruncine în liniştitul lui loc retras. O armată catolică
invadând Bearn, Viret şi alţi credincioşi au fost ţinuţi păziţi ca ostateci în
castelul de Pau. Câteva luni mai târziu, hughenoţii au recucerit regatul şi au
eliberat pe captivi. În adunarea solemnă de rugăciune care a avut loc cu
această ocazie, Viret a predicat asupra acestui text: „Sufletul ne-a scăpat, ca
pasărea din laţul păsărarului; laţul s-a rupt şi noi am scăpat. Ajutorul nostru
este în Numele Domnului, care a făcut cerurile şi pământul" (Psalmul 124:7-8).
În
martie sau aprilie 1571, fără să se ştie nici locul, nici data, Viret a adormit
în Domnul, la vârsta de şaizeci de ani şi a intrat în această odihnă, după care
el suspinase în timpul activităţii sale, atât de agitate şi plină de suferinţe
crude. Bătrânul cancelar de stat bernez, Nicolas Zurkniden, auzind de moartea
lui, îi scria lui Theodore Beza: „Am plâns, nu pe acest frate, eliberat de acum
încolo de mizeriile acestei lumi de jos, ci am plâns biserica lipsită de un
astfel de slujitor. Aş fi peste măsură de mâhnit dacă n-aş şti că el este lângă
Domnul, unde nădăjduiesc să întâlnesc în curând pe exilatul de altădată, în
casa Tatălui."
Cum
s-a putut vedea, Pierre Viret n-a fost un iniţiator. Intrat în brazda pe care
alţii o săpaseră, el totuşi nu prezintă pentru aceasta un caracter mai puţin
original. El avea temperamentul unui adevărat evanghelist, ascultând astfel de
rugămintea adresată lui Timotei: „Vesteşte Cuvântul, stăruie asupra lui, la
timp şi nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi
învăţătura" (2 Timotei 4:2). El vestea adevărul, oriunde se afla: în hale,
în pieţe publice, în cimitirele oraşelor, în capele, în catedrale, pentru că
deviza lui era: „Viaţa mea nu-mi este atât de scumpă, cum îmi este gloria lui
Dumnezeu şi onoarea slujbei mele." El adăuga: „Pentru a mă achita cu credincioşie
de slujba mea, trebuie să uit tot ce aş putea avea mai scump pe lume, chiar şi
propria mea viaţă."
Pierre
Viret insista mereu, cu tărie, asupra valorii principiilor: „Ce aţi auzit de la
început, aceea să rămână în voi; dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început,
şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl" (1 Ioan 2:24). El spunea că „prin
doctrină, mai ales, se pot corija erorile şi abuzurile." El considera
Scriptura ca unică regulă pentru credinţă. „Numai ea are autoritatea
suficientă, pentru a înlătura pe cea a „bisericii" şi a tradiţiei... Nu
există siguranţă cu privire la lucrurile divine şi cereşti, cu privire la toate
problemele, în legătură cu religia şi cu mântuirea noastră, decât în doctrina
cerească, descoperită bisericii prin Duhul Sfânt. Sensul Scripturii este uşor
de găsit; nu este nevoie, pentru a-l stabili, să recurgi la tradiţiile
părinţilor; este de ajuns, când rămâne ceva neclar, să ceri Scripturii să se
lămurească, ea însăşi. Adevăratul mijloc de a discuta între creştini este de a
compara pasajele Sfintei Scripturi unele cu altele, în aşa fel încât cele mai
obscure să apară destul de lămurite, prin cele mai clare, iar Duhul Sfânt, care
le este autorul, să fie şi Cel ce expune şi Cel ce judecă."
Viret
a căutat să facă a pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu în masele populare; de aici
originea luptelor, care i-au agitat viaţa. El avea ca prim adversar, păcatul.
Combătea indiferenţa, uşurătatea, profanările de orice fel. El suferea profund
de lipsa de evlavie a celor pe care Reforma îi atinsese şi care mărturiseau că
sunt creştini. El nu se ferea să spună cuvinte tari pentru a-i înfiera:
„Aceasta este o Reformă greşită, făcută în viteză, o Reformă prin care oamenii
nu vor deloc să-şi reformeze moravurile cum şi vechile şi relele lor
obiceiuri, nu vor să facă din Evanghelie regula lor de purtare, ei vor să
reformeze Evanghelia după regula lor şi s-o facă să servească afecţiunilor lor
şi câştigului lor, profitului lor personal. Sunt destul de puţini cei care, la
adăpostul libertăţii Evangheliei, să nu-şi facă de cap, aşa cum le place."
Reformatorul
vaudez nu încetase să repete că: Omul, lăsat în voia lui, nu poate face nimic
ca să fie mântuit; că numai credinţa mântuieşte; că „în nimeni altul nu este
mântuire", decât în Domnul Isus; „căci nu este sub cer un alt nume dat
oamenilor, prin care să fie mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:12). Şi iată
cum caracterizeasză el vestirea Evangheliei: „Ce anunţă vestitorii Evangheliei,
ei anunţă în Numele şi cu autoritatea Celui care i-a trimis. Numai Dumnezeu,
prin lucrarea ascunsă a Duhului Său Sfânt, mişcă inimile şi face înăuntrul lor
lucrări care se arată în afară, prin Cuvânt. El face aceasta cu toată
libertatea, fără să fie legat de anumite locuri, de anumite timpuri sau
persoane. Deşi cuvântul oamenilor are, în mod natural, puterea de a atinge şi a
mişca simţurile dinafară, totuşi el nu poate ajunge până la duhul omului,
pentru a-l atinge şi a-l mişca, decât dacă Cuvântul cel viu şi puternic al lui
Dumnezeu se uneşte cu el şi astfel, prin puterea lui Dumnezeu, ajunge până la
inimile oamenilor." Aceasta este o parafrază la Evrei 4:11-12.
„Reiese
din această expunere, în primul rând că vorbitorul trebuie să fie convins de
adevărul pe care îl anunţă. Cum ar putea el să îndemne pe alţii, dacă siguranţa
n-ar stăpâni spiritul şi inima lui? Numai aceştia sunt vrednici de a fi
socotiţi adevăraţi profeţi, care cred ei înşişi şi se silesc să trăiască, din
toată puterea lor, ceea ce predică şi învaţă pe alţii.
Toţi
copiii lui Dumnezeu pot şi trebuie să predice lucrurile învăţate, punând ei
înşişi mai întâi în practică lucrurile care le-au fost descoperite prin Duhul
Sfânt. Adevăraţii evanghelici - spunea el creştinilor din Montpellier - trebuie
să strălucească printr-o bună şi sănătoasă învăţătură şi printr-o sfinţenie a
vieţii; ei trebuie să lucreze pentru mântuirea fraţilor lor, printr-o
învăţătură bună şi curată şi prin exemplul bun al unei vieţi sfinte." El
adresa mustrări severe celui vinovat de „jurământ" sau de blesteme, celui
ce şi-a bătut soţia, celui ce „şi-a arătat mânia" în plină stradă, celor
ce au vreo neînţelegere cu privire la vreun lucru de nimic; el înfiera fără
cruţare relele moravuri.
În
sfârşit, un amănunt de subliniat, într-o epocă în care cele mai rele patimi se
dezlănţuiau în domeniul politic ca şi în cel religios: Viret, bazându-se ca
totdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu, insista asupra supunerii faţă de
autorităţi, atâta timp cât ele nu se ridică împotriva legii divine şi el
recomanda practica dragostei creştine, a toleranţei. El nu se temea să declare
chiar reformaţilor, că brutalităţile lor sunt vinovate, sunt de condamnat cu
cea mai mare severitate. Atât de mare era prestigiul lui, inspirat de blândeţea
lui, care nu-i înlătura deloc autoritatea, încât la glasul lui „excesele"
încetau, „patimile" se potoleau. Protestanţii au depus armele; frumos
exemplu a dat acest om, care învăţase de la divinul său Model să fie „blând şi
smerit cu inima."
Tot
Viret, trecând pe la Valence, salvase pe un iezuit care era condus la locul de
execuţie. La Lyon, când guvernatorul, invocând epuizarea fondurilor băneşti,
vroia să se descotorosească de aşa-zisele „guri inutile", adică de 7.000
bătrâni, bolnavi, femei şi copii, Viret l-a convins că trebuie să se poarte cu
milă faţă de atâţia oameni sărmani; că este vorba doar de un război, la care
„este interesat chiar şi cel mai neînsemnat sărac, pentru că noi luptăm pentru
libertatea conştiinţei noastre." Guvernatorul a căpătat, datorită lui,
încredere în Dumnezeu şi a cedat sfatului primit.
Mai
mult decât oricare dintre reformatori, Viret a realizat aceaste cuvinte din
Proverbele 19:22: „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui." Beza
îl socotea ca „minunat de blând" şi a fost - spunea el - „zâmbetul
Reformei". Însuşirile cu care era înzestrat l-au predispus să facă
educaţie maselor, lucru căruia el i s-a dedicat cu dragoste tot timpul. În
cartea sa „Instrucţia creştină", a arătat că legea divină este
indispensabilă în societate; apoi făcea o expunere familiară a decalogului,
presărată cu proverbe practice, cu exemple scoase din viaţa de toate zilele. În
ce priveşte punerea deoparte a duminicii, el scrie un capitol intitulat:
„Despre cei care merg la predică, pentru a dormi acolo." El atacă foarte
tare pe „cei care se numesc deişti, după un nume cu totul nou"; oameni
care nu neagă pe Dumnezeu, dar ignoră pe Domnul Isus, nişte savanţi, literaţi,
epicurieni erudiţi. „...Este pericol - spunea el - să nu ne dăm mai multă
osteneală ca să luptăm cu astfel de monştri, decât cu cei superstiţioşi şi
idolatori." Nu înseamnă că Viret vorbea de rău ştiinţa sau era străin de
ea. Dimpotrivă, el vorbeşte despre natură în termeni foarte aleşi, care te fac
să admiri varietatea şi întinderea cunoştinţelor lui. Dar el prefera, aşa cum
spunea, „un sărman plugar care cunoaşte pe Dumnezeul său şi pe Domnul Isus Cristos
ca Mântuitor al său şi care mărturiseşte aceasta în limbajul lui necioplit,
tuturor marilor poeţi, oratori şi filozofi, care erau ignoranţi." După
Viret, ştiinţa trebuia să fie o „slujitoare a credinţei". Savantul
trebuie „să se poarte copilăreşte cu copiii, ca un ţăran cu ţăranii, să crească
pe cei ignoranţi, dar să crească şi pe cei învăţaţi." Această predilecţie
a lui Viret pentru cei umili a izbit pe adversarii săi, încât Pierrfleur îi
reproşa că îi rătăceşte în special pe „cei săraci şi simpli."
Pierre
Viret este o figură atrăgătoare. El nu se aşază în primul plan şi nici nu
doreşte să fie. Mai puţin strălucind decât ceilalţi reformatori, deosebit mai
ales prin constanta şi sincera lui modestie, el a lucrat cu râvna şi cu
credinţă la slujba pe care Domnul i-a pus-o înainte, potrivit celor spuse la 1
Corinteni 4:2: „Ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit
credincios." Şi nici unul altul nu a căutat mai mult „să-I fie
plăcut" (2 Corintei 5:9). Deşi cu o sănătate schimbăcioasă, cu încercări
aspre, cu o împotrivire - din partea lumii - care mereu se înnoia, „el a rămas
neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut" (Evrei 11:27).
Guillaume
Farel a fost numit pastor la Neuchatel în 1538; a murit acolo în 1565, în
vârstă de 76 de ani. Concedii dese i-au îngăduit să-şi întindă influenţa în
locurile cele mai diferite, între altele la Metz şi în Dauphine, patria lui.
S-a spus, pe bună dreptate, că în timp ce se vorbeşte de lutherani, de calvinişti,
de zwinglişti şi de mulţi alţii, ale căror convingeri sunt legate de numele
unui om, niciodată nu s-a rostit cuvântul „farelişti". Guillaume Farel ar
fi fost primul care ar fi protestat cu energie contra unei astfel de numiri. Ca
şi apostolul Pavel, el putea să spună: „N-am avut de gând să ştiu între voi,
nimic altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2).
El putea să scrie aceste cuvinte: „Nu pot să sufăr ca cineva să caute mântuirea
în lucrurile de aici de pe pământ, în loc s-o caute numai în Domnul Isus Cristos.
Cine ar putea să mă condamne, pentru că eu afirm că nu există nici o altă
Evanghelie, nici o veste bună, decât numai Isus?" El nu vroia să aducă pe
ascultătorii săi la nimeni altul, decât la Domnul Însuşi, la Cuvântul Lui, la
promisiunile Sale. „Dacă noi Îl cunoaştem - mai spunea el - trebuie să-L
cunoaştem acolo unde este El, la dreapta Tatălui."
Totuşi,
sub influenţa educaţiei catolice pe care o primise la început, Farel păstrase
ideea autorităţii, în ce priveşte felul de a aduce pe oameni la adevărul
descoperit în Biblie, în ceea ce priveşte căile şi mijloacele folosite, pentru
a-i face să primească acest adevăr. Un istoric i-a făcut acest portret: „Peste
tot unde acest om mic şi urât, cu faţa arsă de soare, cu barba roşie, cu părul
zbârlit, îşi făcea apariţia şi vestea Cuvântul lui Dumnezeu, lupta şi furturile
nu lipseau să se dezlănţuie. Dar când una din predicile lui se termina fără
tulburare, îi plăcea să provoace mânia adversarilor săi, să ia cuvântul în
mijlocul zgomotului, să acopere cu vocea sa puternică, pe care cei din timpul
lui o comparau cu tunetul, glasurile mulţimii agitate. Nici un alt nume nu era
mai nesuferit catolicilor, ca numele lui. Clerul catolic făcea tot ce-i stătea
în putinţă ca să scape de el; poporul de la ţară era asmuţit contra lui. În mai
multe rânduri, el a fost prins, în timpul peregrinărilor lui, bătut cu lovituri
de pumn şi de picior şi chiar aruncat în carceră. Deseori a fost bătut, plin de
sânge, brutalizat în aşa hal, încât scuipa sânge. Dar nici închisoarea, nici
bătăile nu i-au slăbit curajul. Bătut şi plin de răni, el se apuca iarăşi de
lucrul lui.
Marea
grijă a lui Farel era ca Numele Domnului să fie glorificat. El a scris, vorbind
despre Numele Domnului Cristos: „Vreau ca El să strălucească în orice loc.” În
timpul lungii lui activităţi, aceste cuvinte de la Ioan 3:30 nu încetau să-l
preocupe: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez." Astfel, când
s-a încercat să se cinstească memoria lui, urmaşii credincioşi spiritului lui
s-au mulţumit doar să sape numele lui pe o piatră a Colegiului din Neuchatel,
după care urmează numai aceste 3 cuvinte: „Glorie lui Dumnezeu!" În ce
priveşte pe Antoine Froment, colaboratorul lui Farel la Geneva în zorii
Reformei, el n-a răspuns speranţelor care se puseseră în el. Mai întâi a fost
pastor la Geneva, apoi în regiunea Thonon, unde se pare că a trăit într-o asemenea
mizerie, încât a sfârşit prin a deschide o prăvălie, în care vindea untdelemn
şi vin; el avea, de altfel, un spirit comercial. Preocupările materiale au luat
un aşa mare loc în viaţa lui, încât a abandonat cariera pastorală şi s-a
înapoiat în Geneva, unde a fost secretar al lui Francois Bonivard, apoi a luat
o diplomă de notar. În căsătorie a fost foarte puţin fericit, lăsându-se dus în
greşeli grave, care au făcut să fie izgonit din oraş. „Froment (grâu) - spune
Farel cu tristeţe despre prietenul său de altădată - a degenerat în ivraie
(neghină)".
Mai
mulţi ani Froment a dus o viaţă rătăcitoare, în timpul căreia a stat destul pe
la Vevey. Spre sfârşitul vieţii a primit autorizaţia de a intra iar în Geneva,
unde a murit, în 1572, lăsând o moştenire plină de datorii. Tristă încoronare a
unei cariere care se arătase plină de cele mai frumoase promisiuni. Froment era
elocvent şi curajos; el arătase o râvnă sinceră pentru lucrarea Domnului. Dar
dragostea de lume a pus stăpânire pe el. N-a ascultat de îndemnul apostolului:
„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume; dacă cineva iubeşte lumea, dragostea
Tatălui nu este în el" (1 Ioan 2:15).