CONSILIUL
DIN TRENT
Cu
toată opoziţia violentă şi continuă pe care o întâlneau, învăţăturile
protestante se răspândeau tot mai mult. Ele s-au statornicit în mod temeinic,
în mai multe ţări: Anglia, Scoţia, Ţările de Jos, într-o mare parte din
Germania şi în Elveţia. Şi în alte părţi, ele ţineau capul sus, faţă de
biserica romană. Printre catolici erau unele suflete sincere care recunoşteau
nevoia unei reforme. Abuzurile erau prea strigătoare, pentru a răni pe cei care
aveau pe inimă adevăratele interese ale lucrurilor privitoare la religie.
Spiritele clar văzătoare denunţaseră de mult aceste rele; dacă ar fi fost ascultate,
o reformă s-ar fi făcut chiar în sânul bisericii. De altfel, chiar unii papi au
încercat acest lucru. Dar aceste eforturi nu erau decât exterioare, din moment
ce ele nu urmăreau să înlăture cu totul răul, ci mai degrabă să consolideze
puterea ecleziastică. Ar fi trebuit pusă securea la rădăcina pomului şi
înlăturat, cu hotărâre, orice rău. Înainte de Luther, nimeni nu îndrăznise să
încerce un lucru asemănător; se simţea, în mod instinctiv, că odată treaba
începută, ea va duce la ruina totală a edificiului, în întregime construit de
mâna omului.
Biserica
catolică privea la început cu dispreţ şi fără nelinişte, progresele uriaşe ale
Reformei. Ea credea că, pentru a nimici erezia, erau de ajuns, ca altădată,
fulgerele „Sfântului Scaun" şi rugurile Inchiziţiei. Când în sfârşit şi-a
dat seama de progresele protestantismului, a recunoscut că aceasta răspundea
unor nevoi spirituale serioase şi a înţeles că trebuia, cu voie sau fără voie,
să dea o oarecare satisfacţie acestor nevoi. Atunci ea a încercat să opună
Reformei protestante, un fel de reformă sau mai degrabă de restaurare catolică.
Din toate părţile şi de mult timp, reclamaţii tari se ridicaseră contra
dezordinelor ecleziastice şi a imoralităţii clerului; trebuia grabă în a face
să dispară aceste pete ruşinoase. Reforma atacase până în temelii dogmele şi
instituţiile vechii biserici; pentru a-i rezista, trebuiau schimbate vechile
mijloace de oprimare. Biserica îşi folosise greşit puterea. Trebuia deci
modificată această situaţie, în orice caz, trebuia făcută mai puţin izbitoare
poziţia pe care papalitatea şi-o luase faţă de suverani, atribuindu-şi o
autoritate lumească, care contrazicea însăşi esenţa ei.
În
acest scop, papa Paul al III-lea a convocat la Trent, în Tirol, un consiliu
ecumenic, termen care vrea să arate că acest consiliu cuprindea reprezentanţi
din toată creştinătatea, adică şi dintre protestanţi. Dar aceştia au refuzat să
se ducă acolo. Compunerea adunării le-a arătat că ei ar fi figurat acolo cu
titlul de acuzaţi şi nicidecum cu titlul de colaboratori. Majoritatea membrilor
aparţinea, în adevăr, clerului italian şi german, a căror pornire contra
tuturor celor care nu erau de acord cu ei era cunoscută. În afară de aceasta,
consiliul era în permanentă legătură cu „Sfântul Scaun", ceea ce însemna
că de la Roma venea orice inspiraţie. Papa se temea, în adevăr, mai presus de
orice, să vadă consiliul ridicându-se ca o instanţă supremă a bisericii şi mergând
chiar până a limita autoritatea papală.
Consiliul
din Trent a pus mai întâi în principiu menţinerea absolută a tuturor dogmelor
bisericii catolice. Doctrina astfel fixată trebuia să fie socotită ca
infailibilă.* (* Este de remarcat că aici este vorba de „infailibilitatea
doctrinei", nu a papei, care n-a fost proclamată decât în 1870, prin consiliul
de la Vatican.) Deci, doctrina nu mai putea fi pusă în discuţie, cu atât mai
mult nu se mai putea transforma. Odată hotărârea luată, consiliul a rugat pe
papă s-o aprobe, recunoscând prin aceasta supremaţia suveranului pontif faţă de
adunarea prelaţilor şi supunând astfel biserica, autorităţii lui absolute. Nu
este cazul de a spune ceva mai mult, pentru a arăta că protestanţii nu puteau
cu nici un chip să ia loc într-un asemenea areopag care exprima principii
catolice şi se aşeza în contradicţie evidentă cu Cuvântul lui Dumnezeu, a cărui
citire o interziceau - de altfel - laicilor; aceştia nu puteau cunoaşte
Cuvântul, decât prin intermediul clerului, care îl interpreta. Domnul Isus însă
spusese: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa
veşnică; dar tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5:39).
Consiliul
a proclamat că crezurile bisericii se bazează pe Sfintele Scripturi, dar sunt
completate prin tradiţie. Dar tocmai prin tradiţie îşi îndreptăţeşte biserica
Romei purtarea sau practicile ei greşite; acestea înlocuiesc şi anulează
astfel Cuvântul lui Dumnezeu, cum se petreceau altădată lucrurile cu iudeii:
„El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu de dragul tradiţiei
voastre? Căci Dumnezeu a poruncit, zicând: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama
ta" şi „Cine va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit
negreşit cu moartea." Dar voi ziceţi: „Cine va zice tatălui său sau mamei
sale: „Ori cu ce te-aş fi putut ajuta, l-am dăruit lui Dumnezeu", acela nu
va mai cinsti pe tatăl său sau pe mama sa." Şi aţi desfiinţat astfel
porunca lui Dumnezeu din cauza tradiţiei voastre" (Matei 15:3-5).
În
sfârşit, consiliul a declarat că „biserica" romană este superioară
oricărei alteia şi că orice catolic trebuie să asculte de papa, „urmaşul lui
Petru şi locţiitorul lui Isus Cristos." Fără îndoială, nu se puteau aduna
mai multe greşeli, mai multe contradicţii faţă de învăţătura Domnului.
Pentru
a se menţine şi a se apăra, „biserica" simţea nevoia de a recurge la auxiliari.
Unul dintre aceşti auxiliari, cu cel mai mult efect, a fost găsit în ordinul iezuiţilor.
În plus, biserica (catolică) a repus în vigoare vechile mijloace de oprimare.
Inchiziţia a fost reîntinerită; tribunalul ei suprem era la Roma. Peste tot
s-au stabilit şi alte tribunale şi s-au delegat inchizitori cu o putere
nelimitată, pentru a căuta şi a pedepsi fiecare vătămare adusă
„credinţei". Nici rangul, nici demnitatea, nu aveau importanţă pentru ei.
Inchizitorii puteau să aresteze pe orice persoană suspectă, să pedepsească pe
vinovaţi cu moartea şi să le vândă averea. Nici o publicaţie, veche sau
modernă, nu trebuia să apară fără autorizaţia lor. Pentru a supraveghea publicaţiile
recente, s-a instituit renumita „Congregaţie a indexului" cu misiunea de a
întocmi lista cărţilor oprite. Inchiziţa şi-a început de îndată activitatea. În
Italia, teroarea s-a instaurat curând, de la un capăt la altul al peninsulei.
Tot ce se simţea că aduce ceva nou, era proscris, iar drumurile care duceau în
Elveţia şi Germania erau pline de fugari. Din fericire, Inchiziţia n-a fost
acceptată cu aceeaşi bunăvoinţă în celelalte ţinuturi catolice. Doar Spania a
acceptat-o fără rezervă.