IEZUIŢII
Întemeiat
de un nobil basc, Ignaţiu de Loyola, ordinul iezuiţilor îşi arăta dorinţa de a
da o ascultare absolută faţă de papă. Organizaţia puternică a acestui ordin
este în fapt o adevărată armată condusă de un general şi însufleţită de
principiul supunerii depline a inferiorului faţă de superior. Inferiorul este
mai puţin decât un ciomag în mâna celui care se serveşte de el; este un
adevărat cadavru. Viaţa iezuiţilor se deosebea cu totul de cea a călugărilor;
nici liniştea, nici asprimea călugărească, nici haina de mănăstire; ordinul
cuprindea numeroşi laici, în afară de ecleziastici. Mai mult sau mai puţin
introduşi prin lume, amestecaţi printre oameni de afaceri, ei s-au răspândit
pe faţa lumii întregi, în ţările protestante ca şi în ţările catolice,
infiltrându-se peste tot, atât în politică, cât şi în viaţa particulară.
Iezuiţii
şi-au fixat ca scop, triumful a ceea ce se numea ultramontanism, adică a
doctrinelor catolice aşa cum erau ele înţelese în Italia. Ei vroiau să supună
autorităţii papei, pe prinţi şi popoare, să facă această autoritate suverană,
în totul şi peste tot, apoi să răspundă nevoilor intelectuale şi morale care
făcuseră să izbucnească Reforma. Având pus, în principiu, calitatea
extraordinară a scopului pe care îl aveau în vedere, ei socoteau că trebuiau
să-şi ajungă ţinta prin toate mijloacele posibile, legitime sau oprite de
morala publică. Idealul urmărit sfinţea orice mijloc folosit de iezuiţi, de
unde formula celebră: „Scopul îndreptăţeşte mijloacele", afirmaţie foarte
subversivă, pentru că ea deschide poarta oricărui abuz de putere, îndreptăţeşte
hotărârile luate de unul singur, desfiinţează efectul legilor protectoare ale
societăţii. Nu este altceva decât minarea civilizaţiei, a ordinei stabilite.
Dar -
se va întreba cineva - cine se va pronunţa asupra valorii scopului de atins? El
ar putea părea excelent unuia şi nedemn altuia. Aici intervine elementul
omenesc: „biserica" este instanţa suverană şi judecă fără apel; individul
n-are decât de urmat calea care i se indică. Având în vedere că lucrează pentru
interesele papalităţii, îi e de ajuns să facă ce-i dictează inima şi
„biserica" îl asigură de aprobarea ei. Cuvântul lui Dumnezeu însă ne spune
că: „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" şi
adaugă: „Cine o cunoaşte? Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii, ca să dau
fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui" (Ieremia 17:9-10). Nu
înseamnă că iezuiţii neagă Scriptura; prea dibaci ca să facă o astfel de
stângăcie, care i-ar fi discreditat în faţa a numeroşi credincioşi sinceri ai
lor, ei citează Scripturile când vor, însă interpretându-le, potrivit
gândurilor lor, cum se spune la 2 Petru 3:16: „Lucruri grele de înţeles, pe
care cei neştiutori şi nestatornici le sucesc, ca şi pe celelalte Scripturi,
spre pierzarea lor." Li s-a adresat, pe bună dreptate, acest reproş
usturător: „Chiar oamenii voştri au prevăzut că dezordinea adusă de doctrina
voastră în morală poate să fie fatală nu numai societăţii voastre, ci şi
bisericii universale." Şi tocmai această biserică, pretind ei, că o
protejează.
Ei
şi-au dus activitatea în folosul patimilor rele, omeneşti, pe care le-au
acoperit cu autoritatea ordinului. Făcuţi astfel complici cu acţiunile lor
criminale, cei care le făptuiesc văd că interesul lor este de a susţine
ordinul; el triumfă datorită viciilor lor. Nu se pot înşira aici toate concesiile
vinovate pe care doctrina iezuită le-a îngăduit pentru a satisface conştiinţa
celor care păcătuiau; ele îşi găsesc aplicarea mai ales în actul mărturisirii.
Înfiinţat de „biserica" romană spre a provoca căinţa de a fi supărat pe
Dumnezeu prin vreun păcat; el are ca sancţiune o pedeapsă pe care preotul o
poate impune celui vinovat. Şi una şi alta din aceste practici sunt în
contradicţie făţişă cu ce spune Biblia: „Îmi voi mărturisi Domnului
fărădelegile; şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Psalmul 32:5). „Dacă ne
mărturisim păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept, ca să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate" (1 Ioan 1:9).
Dar
iezuitismul caută să explice greşeala, căutând să-i micşoreze gravitatea, s-o
scuze în aşa fel încât să ajungă s-o îndreptăţească, pur şi simplu. Cum a
scris unul dintre contrazicătorii lor, din cei mai autorizaţi şi cei mai
hotărâţi, Blaise Pascal, în „Provincialele" sale: „Ei mulţumesc lumea,
îngăduindu-i faptele şi satisfac cerinţele Evangheliei, curăţind
intenţiile." Iezuiţii înşişi spun aşa în această privinţă: „Atât cât este
posibil, îndepărtăm pe oameni de la lucrurile oprite; dar când nu putem
împiedica fapta, curăţim măcar intenţia; şi astfel corectăm viciul prin curăţia
scopului." Cu un cinism revoltător, ei afirmă de exemplu: „Dacă valeţii
pot cu convingere să facă unele comunicări neplăcute, aceasta numai abătând
intenţia lor de la răul pe care îl divulgă, la câştigul care le revine. Iată ce
înseamnă a dirija intenţia." Tot aşa, iezuiţii provoacă tot felul de fapte
condamnate de morala obişnuită, cea mai elementară. De la cădere, Dumnezeu a
pus în inima omului noţiunea binelui şi răului. Copilul, din cea mai fragedă
vârstă are o conştiinţă; mai înainte chiar de a fi atins ceea ce se numeşte
vârsta raţiunii, el simte ce trebuie să-i permită părinţii şi ce nu. Iată ce
pretindeau iezuiţii să şteargă.
Cel
credincios nu are decât o linie de purtare, cea care este trasată de Cuvântul
lui Dumnezeu. Aceasta îi luminează drumul, cu o lumină strălucitoare; îl
judecă, dacă se depărtează de la ea. El ne îndeamnă (Matei 6:22) să avem „un
ochi sănătos", datorită căruia trupul întreg va fi plin de lumină. Pe
aceste învăţături, atât de clare ale Bibliei, teoria iezuită a „opiniilor
probabile" le înlătură cu totul. Ea declară că „o părere se numeşte
probabilă, atunci când este întemeiată pe unele raţiuni care pot fi luate în
consideraţie." De aici rezultă că un singur învăţat foarte serios poate să
dea o părere probabilă. Pascal remarcă: „Rezultă, de aici, că un singur învăţat
poate suci conştiinţele, le poate schimba după bunul lui plac şi totdeauna să
fie siguranţă." Şi dacă doi învăţaţi „serioşi" au dat şi unul şi
altul câte o părere probabilă, dar cu totul opuse, se va urma părerea aceluia care
îţi place mai mult, părerea care îţi va fi mai avantajoasă. Dar a te angaja pe
calea indicată de Domnul Isus, nici vorbă.
Acesta
este sistemul numit cazuistic, care se aplică la cazurile cele mai diferite. Ei
nu-l ascund nimănui şi îşi acoperă prudenţa lor omenească şi politică, cu
pretextul unei prudenţe divine şi creştine, ca şi cum credinţa n-ar fi una şi
neschimbată în toate timpurile şi în toate locurile, ca şi cum sufletele n-ar
avea nimic altceva de făcut, ca să fie curăţite de greşelile lor, decât de a călca
legea Domnului. Se spune în Psalmul 19:7: „Legea Domnului este desăvârşită şi
înviorează sufletul; mărturia Domnului este trainică şi dă înţelepciune celui
neştiutor."
Cum
se vede, iezuiţii niciodată nu amintesc despre lucrarea harului lui Dumnezeu, fie
pentru a mântui pe păcătos, fie a însoţi pe cel răscumpărat în această lume;
tocmai acest lucru a provocat conflictul dintre ei şi janseniştii de la
Port-Royal, pentru care Pascal spunea: „Voi aţi pus pe cei care urmează
opiniile voastre probabile, în siguranţă faţă de Dumnezeu şi faţă de conştiinţa
lor, pentru că, după cum spuneţi voi, eşti în siguranţă şi faţă de
mărturisitorii voştri în această privinţă, dacă urmezi pe un învăţat (înţelept)
serios. Voi i-aţi pus în siguranţă şi faţă de mărturisitorii voştri, pentru că
i-aţi obligat pe preoţi să-i ierte pe baza unei opinii probabile, chiar şi de
un păcat de moarte. Dar nu i-aţi pus în siguranţă faţă de judecători, încât ei
se găsesc expuşi biciuirii şi spânzurătorii, urmând probabilităţile
voastre."
Dar
aceasta nu este totul. Sunt unele cazuri în care poţi să fii constrâns să te
pronunţi categoric sau chiar să faci o promisiune, prin da sau nu. Iezuiţii
pretind şi atunci să scoată din încurcătură pe cei cărora cuvântul dat le-ar
aduce vreo nelinişte. Iată în ce termeni formulează ei teoria „restricţiilor
mintale": „Poţi să juri că n-ai făcut un anumit lucru, deşi l-ai făcut
într-adevăr, înţelegând, în tine însuţi, că nu l-ai făcut într-o anumită zi
sau înainte de a te fi născut, sau subînţelegând vreo altă împrejurare
asemănătoare, fără ca vorbele de care te serveşti să aibă vreun scris, care ar
putea da de înţeles ce gândeşti. Şi, acest lucru este foarte comod în multe
ocazii şi este foarte just atunci când este necesar sau de folos, pentru
sănătate, pentru onoare sau pentru vreun bine." Este, de asemenea, permis,
de a folosi „cuvinte cu mai multe înţelesuri", socotind că se înţeleg în
sensul pe care îl ştii numai tu. În afară de asta: „promisiunile nu obligă
deloc, atunci când n-ai intenţia de a te obliga, făcându-le." Aici, ca şi
peste tot, „intenţia este regula calităţii faptei." Este totuna cu: „a
spune adevărul în gând şi minciuna cu voce tare."
Târâţi,
de această orbire completă a simţului moral, pe o pantă alunecoasă şi
periculoasă, iezuiţii au ajuns la hulă făţişă, făcând din Dumnezeu autorul
răului care se săvârşeşte. „O faptă nu poate fi socotită păcat - scrie unul
dintre ei - dacă Dumnezeu nu ne dă, înainte de a o săvârşi, cunoştinţa răului
care este în acest fapt şi o dorinţă care să ne facă să o evităm." Dacă ar
fi să combatem cuvinte atât de ticăloase, ar fi de ajuns să amintim ce spune
chiar apostolul Pavel în 1 Timotei 1:15, unde el se socoteşte ca „cel dintâi
dintre păcătoşi", dar „a căpătat îndurare" pentru că lucra din
neştiinţă (versetul 13) şi prigonise cu râvnă Adunarea (Filipeni 3:6).
Aceste
teorii ticăloase au avut urmări în viaţa de toate zilele. Pentru iezuiţi „era
un păcat care se putea ierta, să calomniezi şi să impuţi crime mincinoase,
pentru a nimici bunul nume al celui care vorbeşte rău de noi." La aceasta,
Pascal răspunde: „Când ar fi vorba de a converti chiar întregul pământ, n-ar fi
permis să defăimezi persoane nevinovate, pentru că nu trebuie să faci nici cel
mai mic rău ca să reuşească cel mai mare bine şi adevărul lui Dumnezeu nu are
nevoie de minciuna noastră." Citim că „Diavolul este mincinos, şi tatăl
minciunii" (Ioan 8:44).
Ei
dezvinovăţesc furtul cu aceeaşi uşurinţă. În ce priveşte omorul, el este
legitim atunci când este vorba, de exemplu, de a-ţi apăra onoarea. Un fiu poate
dori moartea tatălui său şi să se bucure când are loc, numai ca aceasta să nu
fie decât pentru binele care îi revine lui şi nu din ură personală. La
propunerea lui Richelieu, Ludovic al XIII-lea interzisese duelul între nobili;
iezuiţii însă îl tolerau în biserică. Rămâi indignat când îi vezi apelând la
Biblie, chiar şi atunci când ea îi condamnă în mod deschis. Ei autorizează
răzbunarea, când Pavel scrie la Romani 12:17-19: „Nu întoarceţi nimănui rău
pentru rău... nu vă răzbunaţ singuri... căci este scris: „Răzbunarea este a
Mea, Eu voi răsplăti - zice Domnul." Şi apoi: „Autorităţile... nu degeaba
poartă sabia. Ea este slujitorul lui Dumnezeu, un răzbunător al mâniei asupra
celui care face răul." De altă parte: „...Cei care fac asemenea lucruri
sunt vrednici de moarte" şi nu numai cei care le fac, dar şi cei care „îşi
găsesc plăcerea în cei care le fac" (Romani 1:32).
Dacă
un criminal trebuie să apară înaintea tribunalului, n-are de ce să se teamă, îl
asigură părinţii iezuiţi, pentru că ei îl autorizează să cumpere pe judecători
cu preţ de argint.
Să
mai vorbim de milostenie? Domnul îndeamnă pe cei care-L ascultă să se arate
binefăcători faţă de nevoiaşi, atunci când ei ar avea ceva de prisos. Dar iezuiţii
spuneau: „Mai mulţi cazuişti au găsit mijlocul de a desărcina persoanele cele
mai bogate de obligaţia de a face milostenie, interpretând cuvântul a avea „de
prisos" în aşa fel încât niciodată nu are nimeni ceva de prisos. De aceea,
nu se va găsi cineva să aibă prea mult, printre oamenii lumii şi nici chiar
printre regi.” În sfârşit, lucrul cel mai revoltător în învăţătura iezuiţilor
este că unii dintre ei au pus la îndoială nevoia de a iubi pe Dumnezeu. „De ce
să fii obligat să ai acum dragoste faţă de Dumnezeu?" - îndrăzneşte să
scrie unul dintre ei. „Suarez spune că e de ajuns dacă îl iubeşti înainte de a
muri, fără a preciza timpul; iar Vasquez, că este suficient chiar în ceasul
morţii; alţii, când eşti obligat să te întristezi; alţii, în zilele de
sărbătoare." Şi totuşi vechea poruncă rămâne în toată plinătatea şi
puterea ei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu toată puterea ta" (Deuteronom 6:5). Cum li s-a spus,
iezuiţii au nimicit cu aceasta moralitatea creştină, despărţind-o de dragostea
de Dumnezeu, de care ei pretind să scutească pe oameni. Ei n-au decât o
dorinţă, de a trăi după placul lor în acesta lume, fără să se vadă supuşi la
cea mai mică restricţie.
Dar,
pentru a relua argumentele lui Pascal în această problemă, lumea trebuie să se
supună legilor pe care Dumnezeu le-a stabilit, în înţelepciunea Sa veşnică, cu
toate că Diavolul caută să-şi impună legile care îi plac lui. „Domnul S-a
glorificat în a suferi; Diavolul, în a nu suferi deloc. Domnul Isus Cristos a
spus celor ce primesc o lovitură peste obrazul drept, să-l întoarcă şi pe
celălalt; Diavolul însă a spus celor ce ar primi o palmă, să-i omoare pe cei ce
vor să le facă această ruşine (Matei 5:39). Domnul Isus Cristos declară
fericiţi pe aceia care iau parte la insultele aduse Lui; Diavolul însă declară
nenorociţi pe cei ce suferă insultele (Matei 5:11). Domnul Isus Cristos a spus:
„Vai de voi când toţi oamenii vor vorbi bine de voi;" şi Diavolul spune:
„Vai de aceia despre care lumea nu vorbeşte cu stimă."
Toate
acestea explică influenţa formidabilă a iezuiţilor asupra spiritelor timide,
neîntărite sau chiar înclinate spre rău. Pretinzându-se călăuziţi de
„înţelepciunea divină, care este mai sigură decât filozofia", ei au o
destul de bună părere despre ei înşişi, pentru a crede că este de folos şi
chiar necesar, spre binele religiei, ca renumele lor să se întindă peste tot şi
ei să aibă drept de stăpânire asupra conştiinţei. S-a putut spune că, după ei,
din două persoane care fac acelaşi lucru, cel ce nu cunoaşte doctrina lor păcătuieşte,
iar cel ce o cunoaşte, nu păcătuieşte.
Iezuiţii
s-au arătat maeştri în arta ademenirii. Întreaga lor formaţie intelectuală duce
spre acest lucru. Mai prudenţi astăzi ca altă dată, pentru că ştiu de minune să
se adapteze împrejurărilor, îi întâlneşti în toate cercurile. Arma lor
principală este educaţia tinerilor bogaţi şi mai ales a nobililor.. În prezent,
şcolile lor nu mai au renumele de altădată; statele nu pot tolera să se formeze
elevi pe faţă, îmbibaţi cu aceste principii distructive. Dar se întâlnesc
peste tot profesori iezuiţi, cu atât mai mult apreciaţi, cu cât ei sunt foarte
buni pedagogi. Cărţile lor de şcoală sunt modele din punct de vedere al formei,
clare, atrăgătoare, bine redactate. Dar fondul lasă aproape totdeauna de dorit.
Însăşi Biserica Catolică a sfârşit prin a se alarma, când a fost vorba să
susţină nişte auxiliari atât de suspecţi. Prosperitatea materială a iezuiţilor
a ridicat de asemenea contra lor o pornire violentă; sub pretextul misiunii, ei
întemeiaseră în colonii, case de comerţ care, conduse după principiile lor,
făceau negustorilor cinstiţi o concurenţă care îi ruina. Unele după altele,
puterile catolice le-au închis calea, sub presiunea unor mişcări de opinii
căreia nu-i puteau rezista şi în 1773 papa Clement al XIV-lea, cedând
insistenţelor, a pronunţat suprimarea ordinului iezuiţilor. Acesta s-a
reconstituit totuşi în secret, membrii împrăştiaţi menţinând legătura între ei.
În 1814, papa Pius al VII-lea a restabilit pe iezuiţi în toate drepturile lor.
Devenind
prudenţi prin aceste împrejurări, iezuiţii au modificat caracterul activităţii
lor. Ei lucrează în umbră, evitând să scandalizeze principiile în general
admise. Ei se ocupă mult de misiuni şi nu fără succes. În Europa, soarta lor
s-a schimbat din cauza mişcărilor politice şi au avut de suferit, ca urmare a
revoluţiilor care au agitat secolul al XIX-lea.