REFORMA
ÎN CELELALTE ŢĂRI DIN EUROPA
ŢĂRILE
DE LIMBĂ ENGLEZĂ
Anglia
Două
împrejurări - în aparenţă contradictorii - au servit în mâna lui Dumnezeu la
stabilirea Reformei în Anglia: credincioşia lollarzilor şi poziţia luată de
regele Henri al VIII-lea faţă de „Sfântul Scaun".
S-a
văzut în altă parte cum chiar din secolul al XIV-lea Wycliffe a ajuns să
cunoască mântuirea prin har şi cum flacăra pe care el a aprins-o a fost
întreţinută şi transmisă urmaşilor, prin nişte creştini modeşti, care se
găseau, aproape toţi, printre cei neînsemnaţi din această lume. Mărturia lor a
contribuit să zdruncine multor englezi încrederea pe care o aveau în doctrinele
papale; ea a micşorat foarte mult influenţa papalităţii şi a deschis căile
marii mişcări spirituale a secolului al XVI-lea. Dar Roma avea ochii deschişi
şi mai mulţi dintre aceşti slujitori ai Domnului „de care lumea nu era
vrednică" (Evrei 11:38) au plătit cu viaţa devotamentul faţă de
adevărurile pe care le primiseră.
În
mijlocul secolului al XV-lea, un război civil al celor „două roze" a
sfâşiat Anglia şi a împiedicat foarte mult progresul vieţii artistice şi
intelectuale. Comerţul era redus la cea mai simplă formă. Ignoranţa stăpânea
toată ţara şi, în afară de lollarzi, orice rămăşiţă de adevărată evlavie părea
că dispăruse. În aceste condiţii, Henri al VIII-lea s-a urcat pe tron. Destinat
de către tatăl său carierei ecleziastice, el a făcut multe studii şi a păstrat
mereu un gust pronunţat pentru problemele teologice. Umaniştii au salutat cu
bucurie venirea lui la tron; Erasmus, mai ales, a dat drumul la un torent de
elogii despre talentele acestui prinţ, pe care Dumnezeu i le dăruise din plin,
dar pe care le-a folosit într-un mod cu totul jalnic.
Totuşi
savantul olandez a schimbat curând tonul. În timpul şederii lui în Anglia, n-a
lăsat să-i scape ocazia de a arunca unele cuvinte ironice privitoare la
călugării din această ţară, cărora el nu le recunoştea decât două însuşiri
caracteristice: lăcomia şi ignoranţa. Ajuns, din această cauză, să fie ţinta
urii clerului, a judecat că este bine să plece direct la Basle, unde a
publicat, foarte puţin timp după aceea, prima ediţie a Noului Testament în
greacă. Abia ieşit de sub tipar, câteva exemplare, expediate la Oxford şi la
Cambridge, au avut o primire entuziastă. Luther încă nu-şi afişase tezele pe
uşa catedralei din Wittenberg, când Anglia avea deja Cuvântul divin, Evanghelia
curată a lui Isus Cristos. Unul din aceste Noi Testamente a căzut în mâinile
unui student din Oxford, William Tyndale; l-a citit cu mare sete, s-a întors la
Dumnezeu şi n-a avut de atunci încolo alt gând, decât de a comunica şi altora
comoara pe care o avea. În acest scop, el a ţinut o serie de conferinţe, apoi a
început să traducă, în englezeşte, întreaga Biblie. Neputându-se deda acestei
mari lucrări în Anglia, din cauza agitaţiei ce domnea în ţară, el s-a dus la
Anvers, unde a publicat mai întâi Noul Testament, apoi Vechiul Testament. Această
traducere şi-a făcut rapid drum în casele nobililor ca şi în ale celor săraci.
Tyndale a suferit mai târziu chinul de a fi omorât prin foc, dar numele lui va
rămâne totdeauna legat de stabilirea Reformei în Anglia.
Aşa
cum a remarcat Merle D’Aubigne, marele istoric al Reformei în Anglia, aceasta
se datoreşte în întregime lucrării Cuvântului lui Dumnezeu, poate mai mult
decât în alte ţări. „Aici nu se găsesc mari personalităţi ca în Germania,
Elveţia, Franţa, unde întâlneşti un Luther, un Zwingli, un Calvin; doar
Sfintele Scripturi s-au răspândit aici din belşug. Cuvântul Dumnezeului Celui
viu şi adevărat, această putere nevăzută a răspândit lumina în insulele
Britanice, începând din 1517 şi mai ales din 1526. Creştinismul anglo-saxon se
distinge prin caracterul său curat biblic, şi tocmai aceasta a făcut să fie,
mai mult decât oricare altul, mijlocul folosit de Dumnezeu pentru răspândirea
Cuvântului divin în întreaga lume."
Chiar
de la începutul domniei, Henri al VIII-lea s-a arătat ca un protector curajos
al bisericii romane. Indignat de atacurile tăioase ale lui Luther contra
catolicismului, el a compus la adresa acestuia un pamflet care i-a adus din
partea papei Leon alX-lea titlul de apărător al credinţei. Dar peste câţiva
ani, aceste relaţii prieteneşti s-au stricat cu totul. Înainte de a se
încorona, Henri al VIII-lea se căsătorise cu Catherina de Aragon, văduva
fratelui său şi mătuşa lui Carol Quintul. După opt ani de căsnicie, regele a
început să pretindă că avea unele îndoieli cu privire la legalitatea acestei
căsătorii. Adevărul era că o altă femeie, Ana Boleyn, îi atrăsese privirile.
Visul lui era să se însoare cu aceasta. Trebuia însă să ceară papei să desfacă
ceea ce alt papă permisese. El a întrebat deci pe învăţaţii bisericii. Unul
dintre ei, Cranmer, a declarat că regele nu avea dreptul să treacă peste
poruncile lui Dumnezeu: că legătura lui cu văduva fratelui* ( * Se întemeia pe
locuri ca cele din Leviticul 18:16 şi 20:21: „Dacă un om ia pe soţia fratelui
său, este un lucru necurat".) său nu era legală; că trebuia, în plus, să
se consulte, în această problemă, unele universităţi ale Europei, ca şi cei mai
cunoscători oameni, în chestiuni de acest fel, cum sunt - sfat neaşteptat -
Zwingli şi Oecolampade; amândoi s-au pronunţat ca şi Cranmer, la fel şi
universităţile principale. Curtea de la Roma, de partea ei, se gândea, fiind
foarte încurcată dacă s-ar putea pronunţa pentru divorţ, desigur şi-ar ridica
împotrivă pe Carol Quintul, nepotul Catherinei; iar dacă ar refuza să aprobe
divorţul, ar nemulţumi pe Henri al VIII-lea. Pentru a ieşi din impas, papa a
citat pe rege să vină înaintea lui.
Indignat,
Henri a refuzat şi, după şase ani de dezbateri, el a rupt-o cu Roma şi a
alungat-o pe Catherina, pentru a se însura cu Ana Boleyn. Apoi, parlamentul l-a
proclamat căpetenie supremă a bisericii în Anglia. Clerul nu ştia ce atitudine
să adopte; a recunoaşte uzurparea suveranului însemna să renunţe la orice
legătură cu Roma. Dar, temperamentul despotic al lui Henri al VIII-lea nu
admitea nici o amânare; clerul să se spună sau să fie destituit. Pentru a
micşora impresia neplăcută cauzată de aceste tranzacţii şi a recuceri favoarea
monarhului, prelaţii au luat ei înşişi iniţiativa măsurilor îndreptate
împotriva oricui ar manifesta cereri de independenţă faţă de voinţa regală.
Această hotărâre era îndreptată în primul rând către lollarzi şi cei care
primeau învăţăturile lor.
Cranmer
a făcut tot ce a putut pentru a împiedica actele de violenţă. Henri al VIII-lea
l-a numit arhiepiscop de Canterbury, cea mai mare demnitate bisericească a
împărăţiei, drept recompensă a serviciului pe care i l-a adus în momentul
divorţului său. Prea puţin dornic de onoare, Cranmer a acceptat această
sarcină, cu speranţa că va ajuta astfel să triumfe principiile care îi erau scumpe.
El a declarat că nu va admite autoritatea papei, decât în măsura în care nu va
contrazice Cuvântul lui Dumnezeu şi că-i va fi îngăduit să combată greşelile
papale, ori de câte ori se va prezenta ocazia. De altă parte, el a introdus o
traducere engleză a Bibliei şi folosirea limbii ţării în cult. A ajuns chiar să
ceară ca un exemplar din Cuvântul lui Dumnezeu să existe în fiecare biserică a
regatului. A înlăturat pe câţiva preoţi a căror purtare produsese scandaluri.
Dar timiditatea sa l-a împiedicat să arate o atitudine hotărâtă de partea în
care ştia totuşi că este adevărul.
În
acest timp, înainte de a se lega de acei pe care-i socotea eretici, regele a
ordonat suprimarea tuturor mănăstirilor din Anglia, focare murdare a celor mai
grosolane înşelătorii. Aceasta însemna să cureţe terenul pe care, fără ca Henri
să-şi dea seama, edificiul Reformei avea să se stabilească. Dar, închizând
aceste locaşuri, regele vroia să ridice o barieră contra invaziei doctrinelor
evanghelice. În acest scop, o comisie de prelaţi a primit ca misiune grija de a
întocmi un simbol, care să devină „lege de stat". Comisia s-a declarat că
nu este în stare. Atunci regele a completat el formularul în şase articole,
care au fost denumite „statutul sângelui".
El a
pronunţat condamnarea la moarte a oricui nu ar admite în totul doctrina
transformării pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului, spovedania,
legământul preoţilor de a rămâne necăsătoriţi; era reproducerea completă a
practicii romane, mai puţin recunoaşterea papei drept căpetenie a
„bisericii". Parlamentul l-a adoptat. Cranmer a făcut o opoziţie energică,
dar fără succes. N-a reuşit mai bine nici când a rugat pe Henri al VIII-lea să
rezerve o parte din bunurile confiscate de la mănăstiri, în vederea întemeierii
de spitale pentru săraci.
Urmările
erau de aşteptat. Regele şi-a arătat adevăratul său caracter, al unui tiran
crud şi fără nici un scrupul. Cea mai mică rezistenţă aducea după ea moartea;
au fost spânzuraţi nişte catolici plini de râvnă, care n-au făcut altă crimă
decât de a-i pune la îndoială supremaţia, atât religioasă cât şi politică.
Oricine era doar suspect de erezie, suferea în mod obişnuit aceeaşi soartă. Şi
totuşi, traducerea lui Tyndale circula, cu tot martiriul aplicat autorului ei.
Mulţi ochi se deschideau în faţa luminii. Mulţimile mergeau la biserici, pentru
a auzi citindu-se Cuvântul lui Dumnezeu. Cranmer chiar, a scos din ele unele
icoane favorite, cu care se făcea prea mare abuz. Totuşi persecuţia bântuia
fără milă, cu tot felul de cruzimi perverse. Regele se afunda tot mai mult
într-o mlaştină de fărădelegi, în care se lăsase târât. Viaţa lui particulară
avea o trăsătură de ticăloşie: s-a însurat, pe rând, cu şase femei, dintre care
pe două le-a decapitat; a divorţat de două dintre ele; una singură a murit de
moarte naturală; cea de a şasea i-a supravieţuit.
Dar
toate aceste fapte ruşinoase, toate aceste omoruri au ajuns la sfârşit să
contrazică intenţiile monarhului. Din sângele victimelor ieşea o mare lumină.
Adevărul făcea progrese cu atât mai repezi, cu cât se căuta să fie împiedicat.
Dumnezeu S-a servit de aceste împrejurări crude, pentru a aduce la El un mare
popor. Se atribuie lui Henri al VIII-lea moartea a şaptezeci şi două de mii de
persoane; dar de aici a rezultat, după noi şi grele încercări, este adevărat,
triumful principiilor pe care, în orbirea lui, el credea că le putea înăbuşi.
Henri
al VIII-lea lăsa un fiu şi două fiice; toţi trei au fost pe rând chemaţi la
tron.
Eduard
al VI-lea nu avea decât zece ani la moartea tatălui său. Deşi crescut într-o
curte coruptă şi înconjurat de catolici, tânărul prinţ şi-a arătat de mic
aversiunea faţă de unele practici romane şi plăcerea pentru predicarea
Evangheliei. El suferise în tăcere la vederea cruzimilor făptuite contra unor
supuşi paşnici, a căror singură crimă era că urmau învăţăturile Cuvântului lui
Dumnezeu. Unul dintre unchii săi după mamă, un creştin hotărât, a favorizat
bunele înclinării ale lui Eduard şi, la urcarea pe tron a acestuia, datorită
lui, persecuţiile s-au oprit pentru un timp. Creştinii deţinuţi au fost
eliberaţi; s-au înlăturat cele şase articole teribile; numeroşi exilaţi, din
motive religioase, au intrat iar în Anglia.
Cu
ocazia încoronării noului rege, potrivit obiceiului s-au purtat înaintea lui,
în momentul în care părăsea catedrala din Westminster, pentru a se duce la
palat, trei săbii mari, simbolul celor trei părţi din care se compunea regatul
său. Înainte de a ieşi, Eduard a remarcat că lipsea o a patra sabie. „Cum asta?
Care?" l-au întrebat curtenii care-l înconjurau. „Biblia" a răspuns
tânărul suveran - şi a adăugat, citând Efeseni 6:17: „Cuvântul lui Dumnezeu
este sabia Duhului; noi trebuie să preferăm din toate punctele de vedere
această sabie, celorlalte trei. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne conducă; fără
el, noi nu suntem nimic. Cel care pretinde că îşi conduce statul fără el, nu
merită titlul de slujitor al lui Dumnezeu, nici de rege." S-au grăbit să
asculte ordinul regelui.
Lui
Eduard îi plăcea să citească Sfintele Scripturi. La vârsta de paisprezece ani,
a scris, cu propria lui mână, o culegere de texte care condamnă idolatria şi
îndeosebi cultul icoanelor. Sub domnia lui, Reforma a făcut progrese rapide.
Protectorul lui ţinea corespondenţă cu Calvin, la îndemnul căruia a făcut din
Anglia un adevărat loc de refugiu, unde numeroşi proscrişi găseau o primire
binevoitoare.
În
această privinţă, Calvin îi scria în 1548: „Avem să mulţumim toţi Dumnezeului
şi Tatălui nostru pentru că S-a servit de dumneavoastră într-o lucrare atât de
însemnată, de-a aduce prin dumneavoastră curăţia şi dreapta rânduială a slujbei
Sale în Anglia, şi a făcut ca învăţătura privitoare la mântuire să fie cu credincioşie
vestită pentru toţi cei care vor s-o asculte.” Îi recomanda să dea poporului
învăţătura curată şi sănătoasă, să smulgă din rădăcini abuzurile şi „să
înlăture cu grijă viciile, să vegheze ca scandalurile şi stricăciunea să nu se
mărească, încât Numele lui Dumnezeu să nu fie defăimat."
Mai
târziu, Calvin îi scria lui Eduard al VI-lea, căruia îi dedicase mai multe cărţi:
„Sunt unele lucruri indiferente, care se pot tolerea. Dar trebuie să păzim
totdeauna această regulă, de a păstra simplitatea în ceremonii, în aşa fel
încât claritatea Evangheliei să nu fie întunecată, ca şi cum ar mai fi sub
umbrele legii...* Probabil că aici Calvin pune pe Eduard al VI-lea în gardă
contra organizării care, deja de pe atunci, se dădea bisericii anglicane. (Se
ştie că în exterior ea păstrează o mare pompă în ceremonii, asemănătoare
aceleia din Biserica Catolică. ) Sunt şi abuzuri evidente, care nu se pot
suporta, cum este a te ruga pentru cei morţi, a aduce înaintea lui Dumnezeu
mijlocirea sfinţilor în rugăciunile noastre. Nu mă îndoiesc, Sire, că sunteţi
înştiinţat că există astfel de stricăciuni şi devieri de la adevăratul
creştinism. Eu vă rog, în Numele lui Dumnezeu, să doriţi ca totul să fie redus
la dreapta sa integritate."
Este
de regretat că nu găseşti în scrisorile reformatorului, sfaturi de indulgenţă,
de toleranţă faţă de cei rătăciţi. Toleranţa nu era cunoscută în secolul acela;
ideea de unitate în religie ca şi în politică era o idee de bază şi ea
deschidea calea persecuţiilor. Au trebuit experienţe dureroase, în Anglia şi
în alte părţi, pentru a învăţa oamenii că pot să nu practice religia statului,
fără ca pentru aceasta să fie vrăjmaşi ai statului.
Lucru
totuşi excepţional în această epocă, Eduard a acordat protestanţilor străini
care locuiau în Londra, permisiunea de a construi un templu pentru folosul lor.
„Considerând că este datoria unui prinţ creştin - spunea el - de a administra
bine regatul său, de a îngriji de religia celor necăjiţi şi izgoniţi din cauza
ei, vă facem cunoscut că, având milă de condiţiile celor care de atât timp sunt
în regatul nostru, ordonăm ca în oraşul nostru, Londra, să fie un templu numit
„Templul Domnului Isus", unde adunările germanilor şi a altor străini să
se poată ţine, în scopul de a se vesti curat Sfânta Evanghelie, de către
slujitorii bisericii lor."
Cranmer
avea mare autoritate în guvern şi acum nu se mai temea să-şi arate credincioşia
faţă de principiile descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. El a suprimat legile
arbitrare date de Henri al VIII-lea, a trimis peste tot predicatori zeloşi ai
Evangheliei, a făcut să se răspândească Biblia mai mult ca înainte, a
autorizat căsătoria preoţilor; cina trebuia să se ia cu pâine şi cu vin. Din
nefericire, faţă de cei care nu împărtăşeau aceaste idei, Cranmer s-a lăsat dus
de spiritul timpului, uitând acest îndemn al apostolului Pavel către Timotei: „Mustră,
ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura" (2 Timotei 4:2). El
cerea deseori regelui sentinţe de moarte contra rebelilor faţă de Reformă.
Evlaviosul rege, prea fără experienţă ca să-i poată rezista, semna suspinând şi
adăuga: „Dacă fac rău cu aceasta, dumneata eşti răspunzător."
Dar tânărul
rege, de la care copiii lui Dumnezeu aşteptau mari lucruri, a căzut grav
bolnav, după şase ani de domnie. Îngrijirile cele mai devotate nu l-au putut
salva. Puţin înainte de a-şi da sfârşitul, a adresat o rugăciune Domnului cu
voce rare, din care s-au păstrat câteva cuvinte: „Doamne, Dumnezeule, scapă-mă
de această viaţă mizerabilă şi primeşte-mă în locuinţele veşnice. Totuşi
facă-se nu voia mea, ci a Ta. Doamne, Ţie îţi încredinţez duhul. Tu ştii cât de
fericit lucru este pentru mine să fiu lânga Tine; dar din cauza copiilor Tăi
din această ţară, păstrează această viaţă şi fă-mă sănătos, pentru ca să mă pot
preda cu vitejie în slujba Ta. Dar şi aici, voia Ta să se facă şi nu a mea!
Dumnezeul meu, binecuvîntează poporul meu şi mântuieşte moştenirea Ta! Păzeşte
pe poporul Tău ales din Anglia! Dumnezeule, păzeşte acest regat de toate
ereziile papalităţii. Menţine Tu adevărul Tău, pentru ca eu şi poporul meu să
putem binecuvânta Sfântul Tău Nume!" Astfel a murit Eduard al VI-lea în
vârstă numai de 16 ani (în 1553).
Coroana
revenea de drept surorii lui Eduard, Maria, fiica lui Henri al VIII-lea şi a
primei lui soţii, Catherina de Aragon. Dar, ştiind că este o catolică bigotă,
fratele ei pe patul de moarte şi-a arătat dorinţa de a-i urma una din verişoarele
lui, Jane Gray, care primise cu toată inima învăţăturile Evangheliei, o tânără
foarte cultă; ea obişnuia să-i trimită lui Bullinger, urmaşul lui Zwingli,
scrisori în latineşte, păstrate în biblioteca din Zürich, în care cerea sfaturi
şi îndrumări asupra principiilor creştinismului. Dar nobilimea engleză, deşi
arătase o adevărată simpatie pentru acest aranjament, a refuzat totuşi să-l
accepte. Maria s-a urcat deci pe tron şi n-a întârziat să condamne la moarte pe
Jane Gray, în care vedea o uzurpatoare şi o eretică. Încercarea şi-a adus
roadele ei binecuvântate în inima bietei tinere; nu avea decât douăzeci de ani
şi tocmai trebuia să se căsătorească. Credinţa ei, până atunci schimbătoare,
s-a întărit în aşa fel încât din închisoarea ei scria prietenilor scrisori de
rămas bun, însufleţite de un minunat spirit de renunţare la tot ce lăsa
înapoia ei; ea dădea astfel o mărturie mişcătoare despre dragostea
Mântuitorului ei pentru ea.
Uneia
din surorile ei, îi scria, lăsându-i înainte de a muri Noul ei Testament
grecesc: „Draga mea Catherina, îţi trimit o carte eare, deşi nu este îmbrăcată
în aur, este mai preţioasă decât pietrele cele mai rare şi de cel mai mare
preţ. Este cartea Evangheliei Domnului Isus Cristos; este ultima lui dorinţă,
este Testamentul Lui, pe care ni l-a lăsat nouă, nişte păcătoşi pierduţi, cum
suntem în firea noastră. El te va învăţa calea bucuriei veşnice. Să fii ca un
slujitor care veghează, pentru ca atunci când va veni ziua morţii, să nu fii
găsită fără untdelemn, ca fecioarele neînţelepte. În ce priveşte moartea mea,
bucură-te, cum fac şi eu, dragă mea soră. Sunt încredinţată că, pierzând
această existenţă muritoare, voi îmbrăca o alta, veşnică şi nestricăcioasă. În Numele
lui Dumnezeu, te îndemn ca niciodată să nu te depărtezi, cât de puţin, de
adevărata credinţă creştină. Dacă vei tăgădui adevărul pentru a-ţi prelungi
viaţa, şi Dumnezeu te va lepăda. Dacă, dimpotrivă, te adresezi Lui, dacă El
găseşte cu cale, îţi va prelungi zilele pentru mângierea ta şi gloria
Lui."
Numelei
reginei Maria Tudor, poporul englez i-a alăturat - pe bună dreptate - epitetul:
„cea sângeroasă". Din nou persecuţia s-a dezlănţuit cu furie. Sute de
victime au pierit prin foc sau pe eşafod, în timpul celor cinci ani ai domniei
ei. Printre aceşti martiri pentru Numele Domnului, trebuie reţinut numele lui
Latimer, un bătrân de optzeci şi patru de ani, unul din predicatorii cei mai
puternici şi mai binecuvântaţi din timpul său, şi cel al lui Ridley, prietenul
său intim. Au fost legaţi amândoi la acelaşi stâlp. În momentul când călăul
dădea foc lemnelor, Latimer s-a aplecat spre tovarăşul său de suferinţă şi i-a
spus cu o voce atât de clară, încât toată lumea îl auzea: „Ai curaj, dragul meu
Ridley; arată-te om. În această zi noi aprindem o flacără atât de strălucitoare
încât, dacă Dumnezeu va voi, Anglia n-o va vedea niciodată stingându-Se."
Grave
ameninţări apăsau şi asupra lui Cranmer, care fusese totuşi sfătuitorul
înţelept şi mult apreciat de Henri al VIII-lea şi de fiul său Eduard al VI-lea.
Deşi el crezuse din toată inima în mântuirea prin Cristos, mult timp a şovăit
să-şi mărurisească credinţa; se temea de a nu se compromite; se complăcea încă
în rezolvările de mijloc, care dădeau jumătate de satisfacţie fiecăruia, dar
se ferea de atitudinile nete şi hotărâte. Sub Eduard al VI-lea, a urmat totuşi
o linie de purtare cu totul favorabilă Reformei. Acum, foarte bătrân, împovărat
de infirmităţi trupeşti, s-a lăsat orbit pentru o clipă de strălucitoarele
promisiuni ale noii suverane, a căzut în ispită şi a semnat un act de supunere
faţă de papă şi de Maria Tudor. Dar îndată şi-a revenit. Triumfători,
papistaşii pretindeau să ceară de la el, ca el însuşi să citească în public
textul dezicerii sale, într-una din bisericile din Oxford, unde avusese loc
procesul său. Dar el n-a mulţumit aşteptările lor.
Prizonierul
a înaintat înconjurat de preoţi şi de oameni de arme. Putea fi văzut, îmbrăcat
cu o haină proastă şi pe cap cu o scufie veche. Faţa lui palidă lăsa să se
întrevadă luptele aspre ale unei conştiinţe încărcate şi gata să dea din nou o
strălucită mărturie despre adevăr. La catedră, unul din susţinătorii papalităţii
a deschis ceremonia, printr-o predică îndreptată contra ereziei şi ridicând în
slăvi fericirea celor care o vor lepăda. Apoi s-a adresat vechiului arhiepiscop
de Canterbury şi l-a invitat să-şi expună schimbarea care se petrecuse în el,
pentru a înlătura orice bănuială faţă de ascultători şi pentru ca toţi să ştie
că el era acum în realitate un catolic roman. Bătrânul a luat de îndată
cuvântul: „Dragii mei ascultători - a strigat el, întorcându-se spre mulţimea
care umplea clădirea cea mare, până în ultimele colţişoare - vă îndemn pe toţi
să rugăm pe Dumnezeu, ca El să-mi ierte păcatele. Este un lucru îndeosebi care
îmi pricinuieşte o nespusă durere, înainte de toate, să ne rugăm!"
După
o rugăciune plină de multe lacrimi, Cranmer a reluat: „Vin acum la păcatul care
mai mult decât toate păcatele pe care le-am făptuit, mă chinuie cel mai cumplit
în această lume: este păcatul că am semnat cu mâna mea hârtia care mi-a fost
prezentată. Fără îndoială, am făcut acest lucru contra adevărului şi a
conştiinţei mele. Gândeam, prin acest lucru, să amân moartea şi să-mi
prelungesc viaţa, în această lume mizerabilă; dar acum revoc şi anulez toate
scrierile pe care le-am făcut şi le-am semnat, din ziua căderii mele. În ce
priveşte această nenorocită mână care m-a servit să semnez această nelegiuire,
contra conştiinţei mele, vreau să fie arsă înaintea celorlalte mădulare ale
mele. Pe papa, eu îl socotesc ca pe un vrăjmaş al lui Cristos şi chiar ca pe anticrist.
Socotesc toată doctrina lui ca eretică şi toate aceste greşeli, ca periculoase
şi contrare Cuvântului lui Dumnezeu."
La
auzirea acestei vorbiri, înmărmurirea era la culme: creştinii se bucurau şi
binecuvântau pe Dumnezeu; catolicii scrâşneau din dinţi. Curând după aceea,
viteazul martor al lui Isus Cristos a fost târât la locul de chin, chiar acolo
unde Latimer şi Ridley suferiseră aceeaşi pedeapsă. Când a văzut flăcările
înălţându-se, el şi-a întins mâna dreaptă, strigând cu voce tare: „Mână
nedemnă! Mână nedemnă!" Însuşi călăul era înmărmurit, văzându-i curajul.
Suferinţele lui n-au durat decât puţin. A fost auzit spunând aşa cum au spus
atâţia alţi martiri: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!" Şi sufletul i-a
fost luat la Domnul, părăsind trupul acesta ca să fie acasă la Domnul (2
Corinteni 5:8).
În
urma căsătoriei cu Filip al II-lea al Spaniei, unul dintre cei mai răi vrăjmaşi
ai Reformei, scurta domnie a Mariei Tudor a dus Anglia pe marginea prăpastiei.
Ea a avut ca urmaşă pe sora ei vitregă, Elisabeta, fiica lui Henri al VIII-lea
şi Ana Boleyn, a cărei venire la tron a adus în Anglia o schimbare radicală şi
definitivă din punct de vedere religios. Noua suverană avea o mare capacitate
înnăscută şi cunoştinţe foarte întinse, dar şi un rest din acel instinct crud
şi tiranic - nenorocită moştenire de la tatăl ei. Crescută în învăţăturile
Reformei, ea nu le-a prins decât cu mintea; inima ei a rămas însă indiferentă
faţă de ele şi a păstrat în tot timpul vieţii un gust pronunţat pentru aparatul
de cult catolic. Totuşi ea a înţeles tot ce avea respingător această religie,
pentru marea majoritate a supuşilor ei; persecuţiile făptuite de Maria au
îndepărtat de coroană aproape tot ce Anglia socotea bărbaţi şi femei luminaţi.
Astfel, doar pentru bunul sens politic, pentru că acesta era adevăratul mijloc
de a-şi asigura puterea, Elisabeta s-a pronunţat categoric în favoarea
Reformei.
Dar
două legi, care arătau destul de mult tendinţele autocratice ale suveranei,
riscau să compromită viitorul ţării.
Prin
legea supremaţiei, suveranul era declarat căpetenie supremă a bisericii, fie
că era rege sau regină. Legea uniformităţii fixa ritualul, cu obligaţia pentru
toţi de a i se conforma; formele de cult, liturghia, întreaga slujbă trebuia să
fie la fel, de la un capăt la altul al regatului şi acest ritual avea multe
forme exterioare împrumutate de la biserica romană. Astfel, acest cezaro-papism
a provocat vii rezistenţe din partea adversarilor Reformei, nemulţumiţi că nu
mai conduc spiritele, şi chiar din partea reformaţilor, care găseau prea mari
concesiunile făcute vechiului cult. Printre aceştia s-a format o grupare, ai
cărei membri se numeau puritani. Mulţi dintre ei, proscrişi cu ocazia
persecuţiilor, au trăit în străinătate, mai ales în Franţa; încercarea le-a
călit caracterul şi credinţa. Contactul lor cu hughenoţii le-a arătat ce
înseamnă a adora pe Domnul în toată simplitatea, fără cea mai mică formă
exterioară. Ei au fost izbiţi, în primul rând, văzând că prelaţii anglicani se
credeau obligaţi să îmbrace în timpul serviciului religios nişte haine speciale
şi s-au hotărât să purifice biserica - de aici numele lor - de tot ce socoteau
ei lumesc şi potrivnic gândului Domnului. Rezistenţa lor le-a atras crunte
persecuţii; cincizeci şi şase dintre ei au fost aruncaţi, unii peste alţii,
într-o închisoare unde foametea, mizeria, au făcut să piară mai mulţi; trei
dintre ei au fost urcaţi pe eşafod.
Totuşi
puritanii nu s-au dat bătuţi, simţind bine că ei reprezentau adevăratul spirit
englez, liberal până la independenţă, în timp ce înfăţişarea curţii şi a
guvernului aminteau prea mult tendinţa catolică, gata să-şi impună tuturor
principiile şi metodele. S-au produs şi alte dezbinări, care au dus la
formarea mai multor grupări rivale între ele, printre care era a
prezbiterienilor (care se apropia de calvinism; administrarea bisericii era
încredinţată unor bătrâni), apoi cea a congregaţionaliştilor, la care fiecare
adunare era independentă de celelalte şi nu depindea decât de Domnul. Cum se
vede, nici una dintre aceste grupări religioase nu se oprea la principiul pus
de Domnul Însuşi, adică unitatea trupului Domnului Cristos.
S-ar
putea vorbi de multe alte greşeli dintre care unele foarte grave, ale reginei
Elisabeta, dar ele aparţin domeniului politic sau chiar particular şi nu
interesează subiectul care ne preocupă. Prin bunătatea lui Dumnezeu, această
suverană a fost în mâna Sa, instrumentul a două mari binefaceri pentru Anglia:
ea şi-a dezrobit ţara de jugul Romei şi a pus Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile
supuşilor ei.
Elisabeta
a rămas necăsătorită. La moartea ei, coroana Angliei a trecut la cel mai
apropiat moştenitor al ei, Iacob I, rege al Scoţiei, din dinastia Stuarţilor,
care a deţinut puterea timp de trei sferturi de secol. Această casă avea multe
legături cu catolicismul; legături de familie o uneau cu curtea Franţei,
acestea contribuind la îndepărtarea ei de Reformă. Stuarţii n-au reuşit totuşi
să aducă regatul lor înapoi la vechea formă de cult romană. Dar puritanii mai ales
au fost ţinta urii lor crunte, pentru că, mai mult decât toţi protestanţii, ei
vroiau să urmeze în totul voia lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită în
Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a fugi de persecuţia care s-a dezlănţuit contra
lor, mulţi dintre aceşti credincioşi şi-au părăsit vetrele şi patria, mergând
să caute în America un pământ unde ar putea să trăiască în libertate şi să se
închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, aşa cum aşteaptă El de la cei care
sunt ai Săi. Ei au întemeiat colonia Massachussetts, în nord-estul Statelor
Unite de azi. Acest ţinut era atunci cu totul necultivat, acoperit de păduri
imense, populate de animale sălbatice şi de indieni. Îndată ce au debarcat, au
trebuit să defrişeze solul, să-l însămânţeze, apoi să aştepte anul următor
înainte de a recolta ceva. Iarna a fost extrem de grea şi au îndurat destule
suferinţe; credinţa lor a fost pusă la o grea încercare. Domnul i-a ajutat să
biruie toate. Alţii i-au urmat mereu, mai numeroşi, încât guvernul englez s-a
alarmat de această plecare în masă care - ei trebuiau să recunoască - lipsea
ţara de elemente excelente, muncitoare şi de o înaltă moralitate. Astfel, a
fost dată o lege, interzicând orice emigraţie. În momentul când ea intra în
vigoare, opt corăbii erau gata de plecare, încărcate de puritani, printre care
se găseau Olivier Cromwell şi Hampden, care au fost, şi unul şi altul, câţiva
ani mai târziu, autorii căderii regelui Carol I. În felul acesta s-a realizat
pentru el cuvântul bine cunoscut: „Cine sapă o groapă, va cădea el în ea"
şi „piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte" (Proverbele 26:27;
Eclesiastul 10:8).
Biserica
anglicană n-a prosperat din punct de vedere spiritual; abuzul formelor şi al
ierarhiei stingeau Duhul şi glasul ei. Apoi, favoritismul s-a dezvoltat în ea,
încât o parte din cler nu era deloc la înălţimea sarcinii lui; prin simpatie
pentru cutare sau cutare, se aranjau în fruntea unor biserici nişte pastori cu
totul nedemni, care deşi bine retribuiţi, lăsau toată greutatea asupra
vicarilor lor, pe care-i zdrobeau cu atâta muncă şi-i lăsau aproape să moară de
foame. Dar mulţimea poporului rămasă cu credincioşie ataşată de Evanghelie
deplângea această stare de lucruri. Oamenii eminenţi protestau contra setei
după plăceri, care creştea. Marele poet Milton se exprima astfel cu privire la
timpul său: „A venit o epocă în care Dumnezeu a umplut într-adevăr pământul de
cunoştinţa Sa; adevărata biserică a Domnului nu este cea care are altare,
lumânări, liturghii, funcţionari care poartă un costum special şi strălucitor.
Dumnezeu priveşte la inimă..."
Printre
reformatorii acestui protestantism slăbit, muribund, trebuie amintit numele lui
George Fox, întemeietorul sectei quaqerilor. Dintr-o familie modestă, el a dus
o perioadă de lupte morale, lungă şi dureroasă, în sfârşit, el a cedat chemării
pe care Domnul i-o adresa şi a început să străbată Anglia, predicând pocăinţa
şi credinţa în Isus şi învăţând că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de
mâini omeneşti, că ceea ce caută El la om este o inimă născută din nou, prin
puterea Duhului Sfânt. El prescria o morală severă, interzicea ştiinţa şi arta,
jurământul, serviciul militar, umblarea conform modei. El proclama în acelaşi
timp egalitatea tuturor oamenilor; nu-şi scotea pălăria înaintea nimănui, nici
chiar înaintea regelui, ordona ca toţi să vorbească cu „tu". Quaqerii
urmează şi astăzi cea mai mare parte din aceste reguli, se recunosc după
costumul lor foarte simplu, facut totdeauna din stofă gri-închis. Asupra unor
puncte, Fox şi partizanii săi au făcut unele exagerări regretabile; ei recunoşteau
că în cult, la care toţi trebuiau să ia parte, trebuia să aştepţi o călăuzire a
Duhului înainte de a vorbi; dar, după ei, această influenţă trebuia să se arate
în afară printr-un fel de agitaţie convulsivă, o tremurătură din tot corpul, de
unde numele lor de „quaqeri", cuvânt care înseamnă tremurători.
Menţionăm
şi numele lui William Penn, unul dintre cei mai devotaţi partizani ai lor. El a
moştenit de la tatăl său o avere foarte mare, care i-a permis să meargă să se
stabilească în America, împreună cu un oarecare număr de quaqeri. Ei au
întemeiat astfel Pennsylvania, mai târziu încorporată Statelor Unite; capitala
se numeşte Filadelfia, adică „iubire frăţească", unul din principiile
fundamentale ale sectei. Acest ţinut, până atunci deşert, a devenit un azil
larg deschis pentru toţi cei persecutaţi.
Quaqerii
se disting şi acum prin principiile lor riguroase şi prin dragostea creştină pe
care o arată, fie între ei, fie faţă de toţi oamenii. În timpul războiului din
1814-1818, deoarece convigerile lor le interziceau serviciul militar, ei au
făcut totuşi dovada unei activităţi binefăcătoare, întemeind spitale şi creind
tot felul de instituţii destinate să ajute pe oameni în spatele frontului. Prin
râvna lor spirituală, prin moravurile lor curate, ei au fost un element de
viaţă în sânul bisericii, pe drumul ei spre declin.