Scoţia
Ţară
foarte săracă, fără industrie, fără comerţ, cu un climat aspru, secătuită de
altă parte de către clerul catolic, Scoţia a întrezărit câteva licăriri ale
Evangheliei în secolul al XV-lea. Highlanders, locuitorii regiunii muntoase din
centru, au păstrat preţioase rămăşiţe ale adevărurilor creştine scoase la
lumină de Wycliffe. În adâncul văilor îndepărtate se citea în ascuns Cuvântul
lui Dumnezeu, dar aceste slabe raze de lumină se stingeau cu încetul, pe măsură
ce dispăreau cei care le vesteau.
În
secolul al XVI-lea, un tânăr abate, Patrick Hamilton, care aparţinea uneia
dintre cele mai nobile familii ale regatului, s-a dus să-şi facă studiile la
Roma. De acolo, a trecut prin Germania; era tocmai momentul când triumful
Reformei făcea o mare agitaţie. Recunoscând de ce parte era adevărul, Hamilton
s-a arătat foarte dornic să ajungă în ţara lui, pentru a răspândi acolo vestea
cea bună pe care o auzise. El a plătit cu viaţa acest curaj, dar sămânţa
aruncată s-a răspândit şi a adus roade îmbelşugate, cu toată împotrivirea
înverşunată a bisericii romane, reprezentată prin cardinalul Beatoun.
Un
tânăr evanghelist, Wishart, a ridicat steagul căzut din mâinile lui Hamilton.
Superioritatea cunoştinţelor lui, cuvântul lui atrăgător, profunda lui evlavie,
curajul lui în toate încercările, exteriorul lui plăcut, toate acestea unite
cu o blândeţe cuceritoare i-au dat unul dintre primele locuri printre reformatorii
scoţieni. El mergea din oraş în oraş, vestind mulţimilor pe Domnul Cristos.
Străin de orice uneltire politică, certurile continue dintre nobilime şi cler
îl lăsau cu totul indiferent. El putea să spună ca apostolul Pavel: „N-am vrut
să ştiu între voi nimic altceva, decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit"
(1 Corinteni 2:2). Urmărit, hărţuit din loc în loc de către agenţii lui Beatoun,
el s-a încredinţat în întregime ocrotirii Domnului. Dar cardinalul îşi pândea
prada. Neîndrăznind să-l aresteze, i-a interzis catedra de la care vorbea. De
atunci încolo, Wishart predica în aer liber. Dar aceasta era prea mult în ochii
adversarilor săi. Într-o zi, când cobora de pe o tribună înălţată într-o piaţă
publică, a văzut aproape de el un preot, al cărui gând de ucidere l-a observat
imediat. În momentul când trimisul lui Beatoun scotea pumnalul de sub sutană,
Wishart l-a apucat de braţ. Izbit de tăria şi blândeţea slujitorului lui
Dumnezeu, el şi-a mărturisit crima şi a cerut îndurare. Mulţimea alerga să-l
facă bucăţi, dar Wishart l-a acoperit cu trupul lui şi a salvat viaţa
nenorocitului. Dar, mai târziu, îndrăzneţul martir al lui Cristos a căzut
într-o cursă şi a fost ars de viu.
Cel
mai cunoscut dintre reformatorii scoţieni este John Knox. Întors la Dumnezeu de
tânăr, el nu putea vedea, fără să se cutremure, cruzimile făptuite contra
creştinilor. De mai multe ori el a însoţit pe Wishart şi a predicat Evanghelia
alături de el. Elocvenţa lui, figura lui impunătoare, vederile lui hotărâte şi
precise, dar mai ales convingerea cuvântului său, dădeau predicii sale o
putere rară. Scoţia era în acel moment împărţită în două grupări, din care una
privea spre Anglia, în timp ce cealaltă vroia să se sprijine pe Franţa. O
mulţime de reformaţi se retrăseseră în castelul Sfântul Andrei din Edimbourg,
dar trupele franceze i-au asediat, i-au cucerit şi, călcând cuvântul de care
se legaseră prin jurământ, au luat toată garnizoana în Franţa. Knox se găsea în
numărul celor deportaţi. În cursul captivităţii lor, s-a pus totul la lucru:
linguşiri, ameninţări şi violenţe, pentru a-i constrânge să se lepede de
credinţă; dar nici unul nu s-a lăsat câştigat. După un an şi jumătate de
încercări zadarnice, au fost lăsaţi liberi.
Neputând
intra în ţara sa din cauza atitudinii sale foarte hotărâte contra
catolicismului, Knox s-a dus în Anglia. El a găsit o foarte bună primire la
curtea lui Eduard al VI-lea, care a făcut din el capelanul său şi i-a oferit
chiar titlul de episcop, dar Knox a refuzat categoric, pentru că el nu putea
admite cultul anglican, care îi amintea prea mult ceremoniile papale. Moartea
prematură a tânărului rege l-a obligat pe Knox să fugă din nou. A traversat
Franţa, a ajuns în Elveţia, unde a luat legătură cu principalii apărători ai
Reformei, sfârşind prin a ajunge la Geneva. Calvin l-a primit cu braţe
deschise. Era într-adevăr între ei o mare potrivire de sentimente, erau aproape
de aceeaşi vârstă şi vederile lor asupra principalelor doctrine biblice
coincideau în totul. Chiar şi caracterul lor se asemenea mult. Ca şi Calvin,
Knox era de o intrasigenţă de neînvins când era vorba de lucrurile lui
Dumnezeu, dar el se arăta mai aspru, mai nervos decât prietenul său, la care
logica rece ţinea loc pornirilor destul de dese spre mânie ale colegului său.
Knox a introdus în Scoţia cea mai mare parte din punctele de vedere ale lui
Calvin.
El
n-a putut intra iar în ţara lui decât după opt ani de absenţă şi a găsit acolo
multe motive de întristare. Numărul partizanilor Reformei se mărise foarte
mult, dar Knox nu era impresionat de număr. Prea puţini dintre cei care spuneau
că sunt credincioşi nu se temeau să spună pe faţă schimbarea harului lui
Dumnezeu lucrată în inimile lor, atât de teribile ar fi fost consecinţele
pentru ei. Cei mai mulţi dintre ei continuau să urmeze cultul roman, deşi îl
condamnau în inima lor. Predicile energice ale lui Knox i-au convins de
greşelile lor. Toţi au părăsit definitiv biserica romană şi, puţin după aceea,
sărbătoreau cina potrivit dorinţei Domnului. Dar imediat Knox a fost citat să apară
înaintea clerului din Edimbourg; oamenii cei mai eminenţi s-au arătat gata să-i
ia apărarea. Astfel, preoţii, speriaţi de urmări, se codeau în faţa gândului de
a folosi violenţa contra unui om înconjurat de prieteni atât de puternici. În
loc de a cere de la el o dezicere, l-au lăsat liber să predice timp de zece
zile, într-o casă particulară. Domnul a binecuvântat într-un mod extraordinar
această scurtă lucrare, aducând un mare număr din ascultători să mărturisească
Numele Lui.
Peste
un an Knox a găsit că este bine să se reîntoarcă la Geneva, poate pentru a face
pe cei de curând întorşi la Dumnezeu să nu depindă de el, ci numai de Domnul.
Îndată ce a plecat, vrăjmaşii lui au ridicat capul şi l-au ars în efigie. Acest
fapt a avut nişte urmări contrare scopului pe care şi-l propuseseră autorii
lui. Reforma făcea progrese tot mai rapide şi mai adânci. Din partea lui, Knox
stimula zelul reformaţilor, prin scrieri care aveau mare efect. Nu după mult
timp, el a trebuit să fie rechemat; era şi momentul, pentru că mişcarea era
gata să ia un caracter curat politic, din cauza atitudinii nobilimii. În afară
de aceasta, poporul lăsat de capul lui făcea excese foarte regretabile, care nu
puteau decât să necinstească Numele Domnului şi mărturia despre El.
Maria
Stuart, devenită văduvă de tânără, în urma morţii premature a soţului ei
Francis al II-lea, regele Franţei, a dat dovadă de cel mai complet bigotism. Într-o
zi, totuşi, ea a vrut să-l vadă pe Knox. Era aceasta o cursă? Reformatorul nu
ştia. Dar, încredinţat ocrotirii lui Dumnezeu, a răspuns la această invitaţie.
Regina l-a acoperit de reproşuri: el a depărtat de ea pe supuşii ei, a publicat
o carte contra dreptului femeilor la coroană, a aprins revolta, i-a antrenat pe
scoţieni să practice un cult deosebit de cel al părinţilor lor; ceea ce încerca
ea să spună era contra Bibliei şi a ascultării pe care Scriptura o prevede
supuşilor faţă de suveranii lor. Lui Knox nu i-a fost greu să-i arate, prin
Biblie, că nu era un lucru rău dacă învăţa poporul adevărurile divine. Când un
guvern se depărtează de aceste adevăruri, supuşii au datoria să asculte mai
mult de Dumnezeu decât de oameni; aceasta era regula pe care Scriptura le-o
impune. În ce priveşte cartea despre care amintea Maria Stuart, n-o privea pe
ea, ci pe verişoara ei, Maria a Angliei. După elocventa sa apărare, Knox s-a
putut retrage teafăr. El şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, organizând
biserica prezbiteriană a Scoţiei. Urmând de aproape principiile lui Calvin, el
a făcut o greşeală prin faptul că, la fel ca şi ceilalţi reformatori, n-a
înţeles învăţătura Domnului şi a apostolilor privitoare la Biserica lui
Dumnezeu. Constituţia pe care el a făcut-o să fie primită este o lucrare curat
omenească şi merită, prin urmare, reproşurile adresate bisericii din Sardes
(Apocalipsa 3:1-5). Dar, pentru aceasta, nu trebuie să uităm totuşi munca
intensă şi bogata binecuvântare adusă de John Knox. Ca predicator al Evangheliei,
el este unul dintre cei mai cutezători printre reformatori; el s-a achitat cu
un devotament extraordinar de slujba care îi era încredinţată, necruţând nimic,
nici timpul, nici oboseala sa, când era vorba de a aduce suflete la Domnul Cristos
sau de a da mărturie despre adevăr. A adormit în pace la Edimbourg în 1572,
trei luni după ce primise vestea masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu,
la Paris. Acea veste l-a îndurerat foarte mult. Într-una din ultimele dăţi când
s-a urcat la catedră, şi-a exprimat marea durere pentru această sinistră
ticăloşie; a cerut ajutorul lui Dumnezeu în favoarea nenorociţilor
supravieţuitori, lipsiţi de orice sprijin omenesc şi fără altă resursă decât
cea a îndurării divine.