REFORMAŢII
ÎN FRANŢA
ÎN
SECOLUL AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA
Reformaţii
nu s-au bucurat mult timp din plin de edictul de la Nantes. Sub Ludovic al
XIII-lea, fiu şi urmaş al lui Henri al IV-lea, ei au avut de a face cu
cardinalul Richelieu, căpetenia consiliului regal, care a dat politicii sale
următoarea linie: să asigure autoritatea regală, anulând privilegiile oricărui
ar pretinde să i se împotrivească. Aceşti adversari, pe care Richelieu nu îi
numea, erau nobilii şi protestanţii. Aceştia din urmă, într-adevăr, constituiau
un adevărat stat în stat, datorită oraşelor lor de scăpare, în care puteau să
adune forţe militare şi datorită dreptului pe care-l aveau de a se întâlni în
adunări locale şi naţionale.
Neliniştiţi
cu privire la intenţiile cardinalului, în loc de a se baza pe puterea lui
Dumnezeu care să-i ajute şi uitând că Biblia vorbeşte de supunerea faţă de
autorităţi, reformaţii au luat armele, pentru a rezista la un eventual atac. Au
ales La Rochelle ca centru al operaţiilor lor. Richelieu a asediat locul şi a
pus stăpânire pe el, cu toată rezistenţa eroica a răsculaţilor. Puţin timp după
aceea, el le-a acordat favoarea d’Alais, titlu semnificativ, care arăta că nu
mai era vorba de un tratat ca mai înainte, nici de o înţelegere între două
părţi. Protestanţii reintrau în dreptul comun şi pierdeau prin urmare toate
privilegiile date prin edictul de la Nantes, care le permisese să formeze şi un
partid politic. În schimb, libertatea cultului şi egalitatea absolută cu
catolicii le erau garantate. Richelieu înţelegea într-adevăr că „religia nu se
seamănă cu sânge" şi socotea „cu totul condamnabilă constrângerea
religioasă." Este izbitor să vezi pe Domnul lucrând într-un fel atât de
evident în inima acestui om, înalt demnitar, care în tot timpul vieţii sale s-a
opus pe faţă oricărei violenţe şi a silit pe catolicii intoleranţi să respecte
libertatea conştiinţei compatrioţilor lor.
Ludovic
al XIV-lea a adoptat o tactică cu totul deosebită. El a trebuit să recunoască
faptul că protestanţii nu luaseră parte la tulburările de la Fronde, care s-au
petrecut în timpul când el era minor şi că s-au purtat ca nişte supuşi în
întregime loiali. El a adus, chiar în public, omagiu credinţei lor. Totuşi,
chiar de la începutul domniei sale, însufleţit de aceeaşi dorinţă ca Richelieu,
de a aduce „unitate în statele sale", a afirmat voinţa sa categorică de a
face să intre în Biserica Catolică cei 1.200.000 de protestanţi din regat. Nici
o „înăsprire" a situaţiei; aplicaţia strictă a edictului de la Nantes, dar
„nimic mai mult decât atât.” În ce priveşte favorurile „care depindeau numai de
el", nici unul.
Oricât
de rigid era, acest sistem se putea suporta; el acorda mai multe drepturi
protestanţilor francezi, decât celor care locuiau în celelalte ţări catolice
ale Europei. Dar aceasta era mult prea mult în ochii clerului, servitor supus urii
papale faţă de mărturia creştină, dată potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. El
declara pe faţă că edictul de la Nantes „este nenorocirea prin care era permisă
libertatea conştiinţei oricui, care este cel mai rău lucru din lume." Este
socotit ca „o prăpastie săpată în faţa picioarelor, ca un lanţ pregătit
simplităţii oamenilor şi ca o poartă deschisă libertinajului." Şi clerul
adăuga că „nimicirea ereziei este singura noastră treabă." Iezuiţii au
luat în mână conducerea mişcării. Ei şi-au precizat ca scop exercitarea unei
influenţe tot mai însemnate asupra spiritului tânărului rege; dar prea dibaci
ca să-l sfătuiască să anuleze edictul printr-o simplă semnătură, pentru că
Henri al IV-lea îl dăduse pentru totdeauna, ei au început să-l
„interpreteze", rămânând ca suveranul să-l respecte - spuneau ei - la
literă. Cât de adevărat este cuvântul că „litera omoară, dar duhul dă
viaţă!" Iezuiţii ştiau lucrul acesta mai bine ca oricine.
Aplicarea
acestei metode a dus la o persecuţie de 25 de ani, înainte de a se ajunge la
suprimarea definitivă a reformaţilor.
Au
început să interzică protestanţilor tot ceea ce edictul nu le garanta în
termeni precişi. Edictul nu preciza, de exemplu, că ei îşi puteau îngropa
morţii când voiau şi cum voiau ei; că puteau să asiste la căsătorii şi la
botezuri într-un număr pe care îl doreau; că puteau să intre ca ucenici în
orice corporaţie etc. Ordonanţele regale, inspirate de vrăjmaşii reformaţilor,
au hotărât deci ca nici o înmormântare protestantă să nu aibă loc după ora 6
dimineaţa sau înainte de ora 6 seara; cortegiul să nu fie format din mai mult
de 30 de persoane. La o căsătorie sau un botez, cel mult 12 protestaţi să fie
prezenţi. S-au dărâmat locurile de adunare ridicate după darea edictului;
învăţământul trebuia să se mărginească, în şcolile protestante, la citire şi
scriere.
Aceste
măsuri lăsau să se prevadă că altele vor urma, din ce în ce mai riguroase.
Protestanţii au hotărât deci să se adreseze direct regelui, să-i amintească şi
de fidelitatea pe care o datora cuvântului dat de bunicul său. Respectatul
pastor Du Bosc, din Rouen, a fost însărcinat să vorbească în numele membrilor
delegaţiei. El a ţinut un discurs mişcător: „Ni se distrug templele; suntem
excluşi de la meserii; suntem lipsiţi de mijloacele de trai; şi nu este nimeni,
totuşi, între noi, care să se gândească să fugă din ţară. Dacă Majestatea
Voastră gândeşte să dea o ultimă lovitură, atunci fiecare va căuta să se
salveze; n-ar fi decât o dezordine generală. Protestez cu sfinţenie înaintea
Majestătii Voastre şi spun adevărul aşa cum este. În Numele lui Dumnezeu, Sire,
ascultaţi, în această ocazie, gemetele noastre. Ascultaţi ultimul suspin al
libertăţii muribunde!" După ce această delegaţie s-a retras, Ludovic al
XIV-lea s-a mulţumit să spună: „Niciodată n-am auzit vorbind aşa de bine."
Dar n-a schimbat nimic din atitudinea sa faţă de aceşti supuşi ai săi.
Purtarea
în viaţa personală a regelui dădea loc unor astfel de reproşuri, încât opinia
publică era tulburată, era un scandal public. Tocmai atunci, sfătuitorii lui,
părinţii iezuiţi Letellier şi Lachaise, ca şi madame de Maintenon, l-au făcut
să creadă că va şterge impresia urâtă produsă de relaţiile lui nelegiuite, convertind
la catolicism pe hughenoţi. De atunci, edictul de la Nantes a devenit revocat,
în fapt, înainte de a fi anulat în mod oficial, cinci ani mai târziu. Cu totul
prins de cursele Satanei, regele a plecat urechea la sfătuitorii lui răi şi a
ordonat măsuri şi mai grave ca cele arătate mai sus.
Copiii
protestanţilor au fost autorizaţi să se convertească la catolicism, fără voia
părinţilor, de la vârsta de 7 ani, „vârstă la care ei sunt capabili de raţiune
şi de alegere" - spunea ordonanţa. Se înţelege cât de uşor era să faci pe
aceşti copii să admită şi să promită tot ce li se propunea. Aceşti noi convertiţi
erau liberi să-şi părăsească familiile, dacă voiau, cerând de la părinţii lor o
pensie. Încetul cu încetul s-au interzis protestanţilor toate funcţiile
publice, apoi toate ocupaţiile libere. Ei nu puteau să fie nici avocaţi, nici
medici. Abia dacă li se lăsa industria şi comerţul. Ei s-au concentrat în
aceste activităţi, admise încă, şi au progresat.
Pe
lângă aceste măsuri, s-au încercat şi altele, cum este corupţia, creindu-se
casierii de convertire; câteva sute de nenorociţi s-au renegat pentru câte 6
franci. Li s-a acordat drept recompensă scutirea de impozite. Dar marea masă a
reformaţilor rămânea tare în credinţă; puterea Domnului se arăta în slăbiciunea
lor. Pentru a grăbi convertirile, s-au format oribile dragonade, duse de către
„misionari cu cizme". Erau pur şi simplu nişte soldaţi de cavalerie,
trimişi să găzduiască la protestanţi. Armata se recruta atunci din drojdia
poporului. Aceşti dragorii se purtau ca într-o ţară cucerită, prădând casele,
torturând pe locuitori; în unele cazuri - de exemplu - băteau din tobă zi şi
noapte, pentru a nu mai putea dormi nenorocitele lor victime. Acest sistem a
reuşit foarte bine: numărul celor care se lepădau de credinţa lor s-a mărit aşa
de repede, încât l-au putut face pe rege să creadă că nu mai rămâneau în Franţa
decât „câteva sute de încăpăţânaţi", minciună sfruntată, pentru că hughenoţii
rămaşi credincioşi Domnului erau cu mult mai mulţi decât cei care se lepădaseră.
În aceste condiţii, se spunea, edictul de la Nantes nu-şi mai avea raţiunea de
a fi şi la 18 octombrie 1685, Ludovic al XIV-lea i-a semnat revocarea.
Protestanţii neconvertiţi nu erau ameninţaţi în vreun fel, dar dacă încercau să
emigreze erau pedepsiţi la galere, iar copiii lor aveau să fie crescuţi în
credinţa catolică. Toate templele trebuiau distruse şi pastorii expulzaţi.
Se
înţelege că clerul a primit acest act mişelesc cu exclamaţii de bucurie, la fel
întreaga naţiune, căreia clerul nu încetase să-i insufle sentimente de gelozie
faţă de reformaţi, a căror prosperitate era renumită. Cei mai mari scriitori,
Bossuet, Racine, La Bruyere, Fenelon, n-au avut decât un glas pentru a
sărbători evenimentul. Madame de Sevigne scria: „Este cel mai măreţ şi cel mai
frumos lucru care a fost vreodată imaginat şi executat."
Doi
oameni de seamă au dezaprobat foarte clar revocarea edictului de la Nantes.
Istoricul Saint Simon, ale cărui memorii nu i s-au publicat decât mult timp
după moarte, atât de multe judecăţi aspre asupra lui Ludovic al XIV-lea aveau
în ele, îndrăznise să scrie această frază usturătoare cu privire la
evenimente: „Regele nu aude în jurul lui decât elogii şi bea dintr-o
înghiţitură această otravă." Vauban, renumit inginer militar, deplângea şi
el revocarea, situându-se, este adevărat, pe un punct de vedere strict
strategic; el scria: „Revocarea a adus pagube de 100.000 de francezi, plecarea
a 60.000 franci, ruina comerţului; flotele inamice au fost îmbogăţite cu 9.000
de mateloţi, cei mai buni din regat, armatele lor cu 6.000 de ofiţeri şi 12.000
de soldaţi, mult mai căliţi în războaie decât ai lor." Vouban mai spunea:
„Regii sunt într-adevăr stăpâni ai vieţii şi ai bunurilor supuşilor lor, dar
niciodată ai părerilor lor, pentru că sentimentele lăuntrice sunt în afara
puterii lor."
Cea
mai mare parte dintre protestanţii care se lepădaseră, n-au făcut acest lucru
decât cu speranţa ascunsă că furtuna va trece şi va veni iar timpul libertăţii
religioase. Când revocarea le-a arătat cât de zadarnică era speranţa lor, un
mare număr şi-au regăsit credinţa în Domnul şi curajul lor, care a fost admirabil.
Cu toată supravegherea atentă a frontierelor şi a coastelor, ei plecau cu
miile. Două sute de mii, cel puţin, poate mai mult, au renunţat la toate:
avere, cămin, patrie; au riscat libertatea lor, viaţa lor chiar, pentru
credinţa pe care o aveau şi la care ţineau. Oamenii în stare de astfel de
sacrificii şi de o asemenea energie formau o elită, a cărei dispariţie slăbea
Franţa şi întărea în acelaşi timp ţările care le-au dat găzduire. Pentru acest
motiv, Colbert, mai clar văzător decât regele orbit de patima lui, s-a
pronunţat categoric contra revocării. Dar concurenţii protestanţilor îi vedeau
cu un „ochi rău" din cauză că aceştia se dădeau cu totul lucrului, nefiind
asemenea catolicilor cu ocazia sărbătorilor religioase. Anglia, Elveţia,
Germania, au primit pe refugiaţi, cu o atenţie demnă de toată lauda. Mai mult
de 20.000 dintre ei s-au stabilit în Brandeburg, centrul Prusiei actuale, un
adevărat deşert de nisip, pe care au ştiut să-l pună în valoare şi să-l
fertilizeze. Se povesteşte că, mai târziu, marele elector de Brandeburg primea
într-o zi pe ambasadorul Franţei. Acesta i-a cerut, din partea lui Ludovic al
XIV-lea, să-i spună ce ar putea face, ca să-i facă plăcere. „O a doua revocare
a edictului de la Nantes" ar fi răspuns electorul, cu un zâmbet pe buze. În
schimb, unele regiuni ale Franţei: Touraine, Lyon, Poitou erau în primejdie şi
mai multe industrii au fost grav atinse. Revocarea a stârnit, în Europa, ura
tuturor statelor protestante, contra Franţei. Se poate spune, în mod sigur, că
această revocare a fost în mâna lui Dumnezeu cauza principală a decăderii
Franţei, în timpul celei de a doua părţi a domniei lui Ludovic al XIV-lea.
Persecuţiile
au reînceput. Ele au fost teribile şi practicate cu cruzimi de necrezut şi
nemaiauzite. Un singur exemplu ar fi de ajuns: istorisirea făcută de o victimă,
Blanche Gamond, transferată de la Grenoble la spitalul din Valence, al cărui
director, Rapin, dobândise o asemenea celebritate în arta de a face convertiţi
prin constrângeri, încât numai numele său era de ajuns ca să-i slăbească pe cei
curajoşi, rămaşi până atunci neclintiţi: „Venind seara, Rapin m-a chemat,
împreună cu acelea care niciodată nu îşi schimbaseră religia. Noi eram 6 în
faţa lui; ca spectatori, 29 sau 30 de papişti. El ne-a pus să stăm toate în
rând în faţa lui şi ni s-a adresat: „Voi sunteţi nişte încăpăţânate faţă de
rege şi nişte rebele şi faţă de Dumnezeu; dar vreau să vă schimbaţi sau veţi
crăpa sub lovituri. Vă voi face să cedaţi, rasă blestemată de vipere, cu lovituri
de vână de bou; căci îmi cunosc eu meseria. Veţi mătura spitalul de dimineaţa
până seara şi dacă nu veţi face treabă bună, veţi primi o sută de lovituri de
ciomag. După aceea vă voi pune în închisoare, unde veţi muri de foame; dar ca
să vă lungiţi chinul, nu veţi avea decât puţină pâine şi apă. În 30 sau 40 de
zile veţi fi moarte, apoi veţi fi aruncate pe maidanul cu gunoi şi regele va
scăpa de un supus rău, nenorocit în această viaţă, condamnat în cealaltă."
De mai multe ori Blanche Gamond era să moară sub acest tratament crud. Într-o
zi îndeosebi, Rapin, supărat de rezistenţa şi tăria ei - cum povesteşte ea -
spumegând de mânie, făcând-o să se aşeze în genunchi şi acoperind-o de cele mai
urâte insulte, a poruncit fetelor de servici să-i dea lovituri cu nuielele.
Şase din aceste femei rele, prea bine dresate pentru aceasta, fiecare cu câte
un mănunchi de nuiele de răchită, mai lungi de un metru, dezbrăcând-o până la
brâu, au întins-o pe o scândură, în aşa fel încât să-i spânzure braţele şi au
lovit-o până la sânge, spunându-i, în bătaie de joc: „Acum roagă-te Dumnezeului
tău!" Domnul a răspuns, în adevăr, rugăminţilor slujitoarei Sale şi a
eliberat-o din mâinile celui ce o chinuia.
De
altă parte, oamenii din munţii Ceveni, ajunşi la capătul răbdărilor, au pus
mâna pe arme pentru a-şi apăra religia. Au fost numiţi camisarzi, pentru că,
spre a se recunoaşte între ei, purtau o cămaşă lungă albă pe deasupra
îmbrăcămintei. Din nenorocire, ei s-au lăsat duşi de multe excese regretabile;
aveau profesorii lor, inspiraţii lor care le înflăcărau pornirile, le dădeau
chiar împuterniciri socotite ca venind de sus din cer, pentru că ei pretindeau
că au viziuni. Răzmeriţa lor a durat 2 ani (1702-1704). Căpetenia lor,
Cavalier, un tânăr entuziast, primise la Geneva o oarecare instrucţie. Această
răzmeriţă a mobilizat cele mai bune trupe ale lui Ludovic al XIV-lea şi pe unul
dintre cei mai distinşi mareşali ai lui, Villars, făcând astfel un serviciu
vrăjmaşilor Franţei. Camisarzii pot să fie învinuiţi că au întrecut măsura cea
dreaptă, totuşi ei s-au purtat ca nişte preţioşi martori ai lui Dumnezeu,
foarte convinşi, foarte sinceri.
Altă
eroină din acele timpuri dificile pentru copiii lui Dumnezeu a fost Marie Durand,
al cărei nume este foarte cunoscut. Închisă de tânără în turnul Constance, la
Aigus-Mortes, a ieşit de acolo cu părul albit de cei 38 de ani de captivitate
şi de suferinţă, pe care le-a îndurat. Se vede şi azi pe pavajul cu lespezi,
din locul unde fusese reţinută captivă, gravat de propria ei mână, în piatră, acest
singur cuvânt: „Resister"! Este rezumatul, de o măreaţă elocvenţă în
scurtimea lui, a tot ceea ce au îndurat martirii Franţei.
În
secolul al XVIII-lea, câţiva dintre exilaţi s-au reîntors în ţara lor, dar
persecuţia îi urmărea pe protestanţi. Adunările lor erau interzise sub pedeapsa
cu închisoarea sau cu galerele şi cu moartea pastorilor. Ei trebuiau să se
întâlnească în liniştea pădurilor sau în munţii Cevenilor. Aşa a fost, în
deosebi, cazul locuitorilor din Ceveni; de aceea s-a dat grupării lor numele de
„Biserica din Deşert". Ea şi-a continuat existenţa în tot timpul secolului
al XVIII-lea. Doi oameni s-au remarcat prin devotamentul lor, în aceste
adunări creştine: Antoine Court şi Paul Rabaut.
Antoine
Court, crescut de o mamă evlavioasă, pentru că îşi pierduse tatăl de timpuriu,
s-a ataşat de tânăr de unul dintre predicatorii care rămăseseră în locul lui de
naştere: Vivarais. El mergea la adunările nocturne cu foarte mare sârguinţă şi
deseori luă cuvântul acolo. Loviturile pe care le-a avut de îndurat, pericolele
prin care a trecut, l-au făcut să cadă bolnav foarte greu. Fiind reţinut foarte
mult în camera lui, a avut timp să cugete şi să ajungă la gânduri mai mature.
Când a putut în sfârşit să iasă şi să-şi reia activitatea, a făcut acest lucru
pentru a se consacra din tot sufletul în slujba fraţilor săi în Domnul. Sub
influenţa lui, protestanţii au hotărât să opună persecuţiilor, de acum înainte,
nu rezistenţă armată, ci credinţa şi răbdarea, într-un cuvânt să se bazeze
numai pe Domnul, ca să primească de la El îndrumare cu privire la calea de
urmat. S-a hotărât, de asemenea, să se respecte Cuvântul cu privire la femei în
adunare (1 Corinteni 13:34) şi să-i facă să înţeleagă pe cei care se socoteau
iluminaţi şi care pretindeau că primiseră de sus descoperiri speciale, că
acest lucru nu era potrivit cu învăţătura Scripturii; au fost deci îndemnaţi să
tacă şi să asculte pe aceia dintre fraţii lor, pe care vârsta şi experienţa îi
arătau ca buni pentru această lucrare.
În
sfârşit, Court a crezut că este necesar să se înfiinţeze o scoală pastorală
pentru a forma slujitori bine pregătiţi în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu
şi în stare să înveţe pe alţii. Acest seminar nu putea să existe în Franţa;
clerul, imediat ce ar fi auzit, l-ar fi închis, fără amânare. El s-a deschis
deci la Lausanne* (Casa aceasta este azi încorporată facultăţii de litere.) şi
a dat pentru „Biserica din Deşert" mai mult de o sută de păstori. Antoine
Court a caracterizat astfel ceea ce numea el „spiritul din Deşert":
„Acesta trebuie să fie, înainte de toate, un duh de sfinţenie, de umblare
permanentă în dependenţă de Dumnezeu, de renunţare la sine, un duh de
rugăciune, de meditare, de mare înţelepciune, scos din singurul izvor în care
se găseşte, de la Domnul Însuşi, un spirit de martir, care învăţându-ne să
murim în fiecare zi faţă de noi înşine, ne face în stare să ne pierdem cu curaj
viaţa, în chinuri sau pe ghilotină, dacă aceasta este voia Domnului."
Elevii lui Antoine Court au avut de suportat o foarte violentă persecuţie din
1750 până în 1760, dar Domnul i-a întărit şi le-a acordat harul de a nu slăbi
în faţa primejdiei.
Paul
Rabaut, cel mai cunoscut dintre ei, a exercitat timp de o jumătate de secol o
slujbă foarte apreciată şi credincioasă. El a câştigat dragostea tuturor şi
stima lor, prin devotamentul său şi prin înţelepciunea care îl caracteriza -
era într-adevăr o înţelepciune care venea de sus, curată, paşnică, moderată,
uşor de înduplecat, plină de îndurare (Iacov 3:17). Rabaut a avut mult de
suferit. Sângele martirilor nu înceta să curgă: condamnări fără temei erau
foarte dese. Astfel, câte 12 familii se vedeau condamnate în bloc, pentru
simplul fapt de a se fi adunat: femeile la închisoare şi bărbaţii la galere.
Rabaut
a asistat la Revoluţia Franceză. El a înţeles foarte repede adevăratul ei
caracter. Fiul său, Rabaut Saint Etienne, s-a lăsat ales ca deputat al Adunării
Naţionale, unde a ajuns chiar preşedinte. Tatăl lui nu l-a lăsat să fie orbit
de această onoare care i se făcea şi scria fiului său: „Fereşte-te de astfel de
iluzii. Crezi tu că o adevărată libertate ar putea ieşi din această revoluţie?
Franţa nu va fi salvată decât atunci când ea se va da Aceluia care ne mântuie.
Şi cel care ne-a mântuit, nu este nici Rousseau, nici Voltaire, nici papa; este
Domnul Isus Cristos Însuşi, prin sângele Său care a curs pe cruce."
Profeţie care s-a împlinit foarte repede, pentru că, trei ani mai târziu,
tânărul Rabaut plătea cu capul său, avântarea sa în treburile politice. Tatăl
lui a fost aruncat în închisoare; lăsat liber după Teroare, el a murit curând,
în vârstă de optzeci şi patru de ani.
Este
izbitor să vezi în Franţa secolului XVIII-lea, cum Dumnezeu S-a servit, pentru
realizarea planului Său, de oameni care propovăduiau necredinţa cea mai
îndârjită, printre ei şi Voltaire. El şi-a dedicat viaţa, şi-a întrebuinţat
talentele pentru a lupta contra creştinismului; spiritul lui de satiră
diabolică l-a dus la cele mai vătămătoare cuvinte contra Bibliei, contra
persoanei Mântuitorului, contra minunilor. Voltaire a fost totuşi un călduros
apărător al toleranţei în toate domeniile şi a dovedit acest lucru, între
altele, luând în mână cauza unui protestant din Toulouse, Calas, care fusese
condamnat să fie tras de viu pe roată, sub învinuirea mincinoasă că ar fi
omorât pe propriul său fiu. Voltaire n-a avut odihnă până ce n-a obţinut
revizuirea procesului şi deplina reabilitare a nenorocitei victime a clerului
catolic. Toţi scriitorii, denumiţi filozofi, au susţinut aceleaşi idei, în
numele libertăţii de care fiecare individ trebuia să se poată bucura. Dar,
ducând acest principiu până la ultima lui consecinţă, sprijinindu-se numai pe
puterea logicii omeneşti, ei declarau că omul, fiind propriul său stăpân, nu
trebuia să depindă de nimic şi de nimeni; ei făceau din el regele universului.
Ideile lor şi-au făcut drum, mai ales că ei au susţinut să le expună sub o
formă simplă şi atrăgătoare.
Nu se
vede, în toate acestea, în ce priveşte Franţa, o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra
acestei ţări, în care, după ce adevărul a strălucit atât de viu, a fost
înăbuşit apoi de o mişcare pusă la cale de guvern şi cler, cărora naţiunea
însăşi le-a dat de bunăvoie mâna? „O! libertate, ce de crime se făptuiesc în
numele tău!" striga, urcând pe eşafod, doamna Roland, una din victimele Revoluţiei.
Este o libertate după care toată creaţia suspină, cu dorinţa de a fi „eliberată
din robia stricăciunii, ca să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui
Dumnezeu" (Romani 8:21).