REFORMAŢII
ÎN FRANŢA
DE
LA MOARTEA LUI FRANCIS I (1547) PÂNĂ LA EDICTUL DE LA NANTES (1598)
După
Francis I a urmat la tron fiul său, Henri al II-lea. După acesta au domnit, pe
rând, cei trei fii ai săi: Francis al II-lea, Carol al IX-lea şi Henri al
III-lea; apoi Henri al IV-lea, rege de Navara, adică 6 regi în 63 de ani
(1547-1610). Sub primii cinci din aceşti monarhi, Franţa a trecut prin una din
perioadele cele mai întunecate din istoria ei, caracterizată prin războaie
religioase. Henri al IV-lea a restabilit ordinea şi pacea, dând celebrul edict
de la Nantes (1598). Prin acesta, el asigura reformaţilor avantaje importante -
care nu le-au fost păstrate, de altfel, mult timp; Richelieu deja le-a răpit
multe din ele. Totuşi edictul a supravieţuit, cel puţin cu numele, reformaţii
având dreptul la existenţă până ce, în 1669, Ludovic al XIV-lea a luat în mod
brutal tot ce acordase bunicul său în 1598.
În
timpul libertăţii acordate prin edictul de la Nantes, reformaţii au făcut
alianţe politice cu partidele care erau împotriva regalităţii, în special cu
nobilii. Căutând astfel sprijin pe lângă oameni, acceptând cu mare bucurie pe
cei care li se ofereau de bunăvoie, pentru că se aprecia foarte mult viaţa lor
morală într-o epocă în care valorile de acest fel erau nesocotite, reformaţii
au câştigat putere materială, dar au pierdut în acelaşi timp sentimentul
dependenţei lor de Domnul.
Prin
forţa lucrurilor, alianţele pe care le-au făcut au dat naştere la conflicte
armate, ceea ce a dovedit din plin gravitatea greşelii pe care o făptuiseră. Ca
orice război civil, aceste lupte religioase au adus cu ele fărădelegi fără număr.
Aproape întreaga Franţă a fost trecută prin foc şi sânge. Ca şi adversarii
lor, reformaţii n-au arătat nici cea mai mică toleranţă, nici cea mai mică
compătimire faţă de cei care nu împărtăşeau opiniile lor.
Peste
tot întâlneai scene hidoase de pustiire şi măcel, peste tot vedeai populaţii
întregi, triste rămăşiţe ale groaznicelor jafuri, rătăcind din oraş în oraş şi
din canton în canton, alungaţi din locuinţele lor şi regăsind altele. Se
reconstituia drumul pe care au mers aceşti nenorociţi, după grămezile de
cadavre ce se găseau din loc în loc. Catolicii şi protestanţii făceau dovadă de
aceeaşi cruzime, atât de depărtaţi erau de exemplul dat de împăratul păcii. Doi
oameni îndeosebi şi-au dobândit un nume sinistru de cruzime: catolicul Montluc
şi protestantul Des Adrets. Închisorile înţesate, puţurile umplute cu trupuri
omeneşti, copacii de pe drumuri folosiţi drept spânzurători, arătau pe unde a
trecut Montluc. În ce priveşte pe Des Adrets, se povesteşte, între altele, că
după luarea unui oraş, a tăiat capul la jumătate din apărătorii acelui loc şi a
silit pe ceilalţi să se arunce din înălţimea unui turn, peste vârfurile
suliţelor soldaţilor săi. Unul dintre ei n-a vrut să se arunce, cu toate
ameninţările şi se spune că acesta a fost singurul care a scăpat.
O
parte din nobilime ţinea cu regalitatea, căreia avea să-i plătească scump acest
sprijin. Căpeteniile acestui grup aparţineau familiei des Guises, bine
cunoscută prin ura înverşunată pe care o arăta oricui chema Numele Domnului.
Alături de ei trebuie amintită regina mamă Catherina de Medicis, soţia lui
Henri al II-lea, care a avut o influenţă nenorocită asupra celor trei copii ai
ei. Fiind italiană, ea se ocupa cu magia, cu vrăjitoria şi astrologia, care în
patria ei aveau unul din principalele centre. Nepoată a papei Clement al
VII-lea, a cărui ură contra oricărei inovaţii religioase o cunoştea şi o
împărtăşea, ea n-a avut nici o greutate să instige ura pe care soţul ei,
regele, o învăţase de altfel de la monarhul dinaintea lui.
Reformaţii
aveau de partea lor o mare mulţime. Se socotea numărul ca fiind a şasea parte
din populaţia Franţei. Ei numărau în rândurile lor elita ţării: oameni de
litere, jurişti, soldaţi, până şi oameni care aparţinuseră înainte de biserica
romană. Cu toate acestea ei rămâneau slabi, fiindcă nu s-au ţinut alipiţi de
Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se adunau în mod regulat, dar nu pentru frângerea
pâinii, aceasta sub influenţa lui Calvin, care nu voia ca cina să fie dată
altfel, decât de pastori, în mod oficial numiţi.
Dar
erau printre reformatori suflete de elită, în primul rând amiralul Coligny.
Chemat la un post de prim rang în armata regală, el a dovedit în mai multe
ocazii talente militare rare şi n-a avut niciodată în vedere decât independenţa
şi prosperitatea ţării sale. Acestor scopuri, el a sacrificat toate interesele
sale personale. Făcut prizonier la St. Quentin de către spanioli, a fost condus
în cetăţuia Ecluse, nu departe de Geneva, apoi la Gand. În timpul
prizonieratului său, Coligny a citit cu folos Biblia şi mai multe scrisori
despre chestiunile grave care agitau atunci creştinătatea. Răbdarea admirabilă
a reformatorilor aruncaţi pe rug sau părăsiţi în celule murdare a inspirat o
deosebită simpatie sufletului său generos. Fiind eliberat, a mărturisit cu
tărie credinţa sa în lucrarea Domnului Cristos pentru el, ca păcătos care îşi
pune încrederea în El. Profunzimea şi sinceritatea convingerilor lui,
caracterul lui curajos, prudenţa lui, obiceiurile lui curate, lipsite de
fasturi şi de desfrâul de la curte, toate acestea au făcut din figura
amiralului Coligny, una dintre cele mai nobile pe care ni le oferă istoria
Franţei.
Se
obişnuieşte să fie pus alături de el, deşi a fost pe un teren opus, Michel de
l’Hopital, un magistrat integru, care deşi rămas ataşat de credinţa catolică,
n-a fost mai puţin în favoarea reformaţilor şi a visat toleranţa într-un secol
de persecuţii.
Henri
al II-lea şi-a inaugurat domnia făcând să ardă patru hughenoţi* (* Hughenot =
nume dat calvinistilor din Franţa în secolul al XVI-lea.) în ziua încoronării
lui. Cu toate acestea, Reforma continua să câştige teren, deşi asprimea se
mărise. Prin edictul de la Chateaubriant, regele a ordonat ca crima de erezie
să fie cercetată atât de judecătorii civili, cât şi de judecătorii ecleziastici;
dacă, deci, acuzaţii erau achitaţi de unii, erau urmăriţi de ceilalţi. Mai
mult, denunţătorii aveau să primească nu a patra parte din bunurile
condamnatului, ci a treia parte: ispită anume lăcomiei, stimulent pentru un
fanatism mamonic. În plus, proprietarii emigranţi pentru cauză religioasă
pierdeau tot avutul, prin confiscare în favoarea regelui. Era interzis să scrii
celor fugiţi, să le trimiţi ceva, îndeosebi bani. În sfârşit, edictul adăuga:
„Nu va fi imprimată, nici vândută, nici o carte privitoare la Sfânta Scriptură,
decât după ce va fi fost cercetată... Pentru că, în oraşul nostru, Lyon, sunt
multe imprimerii şi de obicei acolo se aduc multe cărţi străine, chiar şi de
acelea suspecte de erezie, ordonăm ca de trei ori pe an să fie făcute vizite în
tipografii şi în prăvăliile vânzătorilor de cărţi, de către două persoane ale
bisericii."
Dar
„Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat" (2 Timotei 2:9), el „este viu şi
lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri" (Evrei 4:12).
Henri al II-lea ar fi trebuit să-şi dea seama de lucrul acesta. Fiind însă
orbit de soţia lui, antrenat de sfătuitorii lui răi, a convocat o şedinţă
specială a parlamentului din Paris, unde fiecare dintre consilieri avea să-şi
spună cuvântul cu privire la măsurile ce trebuiau luate contra
„inovatorilor".** (**Aşa le mai ziceau reformaţilor, pe lânga eretici şi
hughenoţi.) Cei mai mulţi dintre ei au recomandat să sporească penalităţile
stabilite, dar s-au găsit şi doi oameni care au dat o părere cu totul opusă.
Consilierul
Faur a ajuns să spună chiar în faţa regelui: „Să vă temeţi să nu se spună
despre Majestatea Voastră aceste cuvinte, adresate odinioară de Ilie lui Ahab:
„Tu eşti acela care nenoroceşti poporul - pe Israel" (1 Împăraţi 18:17).
Henri al II-lea clocotea de mânie, dar a trebuit să se potolească.
Apoi
Arme Dubourg, unul dintre cei mai tineri consilieri, a luat cuvântul la rândul
lui. Figura îi rămânea calmă, în timp ce spunea adevăruri ce au stârnit o
furtună violentă: „Sunt unii oameni care făptuiesc contra legilor o mulţime de
crime demne de moarte, blesteme, desfrânări, destrăbălări de tot felul şi
aceste crime rămân nepedepsite, cu toată enormitatea lor, în timp ce se cer o
mulţime de chinuri contra unor oameni cărora nu li se poate reproşa nici o
crimă." Aceasta înseamnă să dai, poate fără să vrei, o lovitură contra
regimului însuşi, a cărui viaţă desfrânată era destul de cunoscută.
Fidelul
consilier a continuat: „Se poate imputa crima de lezmaiestate unor oameni care
nu pomenesc pe cei mari, decât în rugăciunile lor, cerând pentru ei ocrotirea
Celui Prea înalt? Se ştie foarte bine că ei nu sunt răzvrătitori, dar se
obişnuieşte să fie socotiţi astfel, pentru că bazându-se pe Sfânta Scriptură,
ei au smuls orice prestigiu „bisericii" romane şi au expus, în plină zi, faptele
ruşinoase ale unei „biserici" care înclină spre ruina ei, pentru că, în
sfârşit, ei cer reforme salvatoare, care singure ar putea aduce iar biserica la
demnitatea de la început."
Ofensat
peste măsură, călcând în picioare inviolabilitatea parlamentului, Henri al
II-lea i-a luat de îndată pe Faur şi pe Dubourg şi i-a aruncat în închisoarea
Bastiliei. Câteva luni mai târziu, acesta din urmă a suferit chinul arderii în
foc. În furia lui, Henri al II-lea promisese că va asista la execuţii. Dumnezeu
însă nu i-a îngăduit. În cursul unei serbări cu arme, unul dintre curtenii lui
l-a atins la ochi cu o lance. A fost transportat în palatul său, suferind
îngrozitor. Răul i se mărea; durerilor fizice li se adăugau remuşcările: „Ei
sunt nevinovaţi - striga sărmanul suveran, gândind la cei doi consilieri -
Dumnezeu mă pedepseşte că i-am tratat aşa de rău."
„Fiţi
liniştit, Sire (îi spunea cardinalul Lorraine, unul din acei Guise care au fost
o nenorocire pentru Franţa) fiţi liniştit! Astfel de gânduri nu sunt decât
sugestii de la Diavolul." Toată priceperea medicilor a fost zadarnică;
peste o lună Henri al II-lea a murit, lăsând tronul fiului său, Francis al
II-lea, un copil de 16 ani...
Sub
domnia acestuia, ca şi a celor doi urmaşi ai lui, caracterul politic al războiului
religios s-a accentuat. Nu este cazul de a istorisi în amănunţime. Pentru
reformaţi, războiul era marcat când de succes, când de dare înapoi; abia li se
acorda câte un avantaj, că li se şi lua. Carol al IX-lea le-a acordat „edictul
din ianuarie", urmat de groaznicul masacru de la Vassy, făptuit la
instigarea ducelui de Guise. Dar acesta fiind asasinat pentru satisfacerea
Catherinei de Medicis, care se temea de ambiţia lui, regina mamă a consimţit să
semneze pacea de la Amboise, apoi cea de la Saint Germain; reformaţii au
obţinut astfel libertatea conştiinţei şi autorizaţia de a celebra cultul
casnic; dar cultul public nu era tolerat, decât în câteva oraşe şi în casele
nobililor.
Dar
Catherina era dintre acei „oameni nelegiuiţi care vorbesc de pace aproapelui
lor şi, când colo, au răutate în inimă" (Psalmul 18:3). Aceste concesii nu
erau în ochii ei decât o înşelătorie, destinată să adoarmă pe hughenoţi, pentru
a-i nimici cu şi mai mult succes. Ea nu avea decât un scop: exterminarea
tuturor reformaţilor, până la ultimul. Însufleţită de un spirit demonic de
prefăcătorie, ea căuta să-şi realizeze dorinţa, arătând o extraordinară
stăruinţă, gata să recurgă la toate mijloacele, chiar cele mai perverse. A fost
asemănată - pe bună dreptate - cu un rechin care urmăreşte vaporul, în
aşteptarea prăzii, fie că marea este calmă, fie că este agitată. Regatul era,
în adevăr, împărţit în două câmpuri, egale în aparenţă şi de neîmpăcat. Cu
toate încercările, catolicii nu aveau nici o perspectivă de a termina cu adversarii
lor. Tocmai atunci „Izabela" a recurs la procedee care îi erau scumpe:
trădarea şi omorârea secretă. Istoricii cei mai serioşi afirmă fără ezitare că
raţiunea statului nu ar putea în nici un caz să îndreptăţească masacrul din
noaptea Sfântului Bartolomeu. Roma nu avea de ce să se teamă pentru supremaţia
ei, nici regele Franţei pentru autoritatea lui. Nu trebuie văzut aici decât un
act dictat de fanatism, prin ura pe care o avea Catherina pentru copiii lui
Dumnezeu.
Alături
de ea se aflau papa Pius al II-lea şi Filip al II-lea, regele Spaniei. Sunt
trei străini care poartă prima răspundere a acestei uneltiri criminale. Şi
alţii erau amestecaţi în această crimă, dar nu puteau face nimic fără aprobarea
regală. Destrăbălatul papă a sucit Scriptura, pentru a-l convinge pe Carol al
IX-lea că se află în aceeaşi situaţie ca Saul, împăratul lui Israel, când
Samuel i-a poruncit, din partea Domnului „să nimicească în întregime pe
Amalec" (1 Samuel 15:3). Dar Saul n-a ascultat de porunca divină şi
aceasta l-a costat tronul şi viaţa. Carol al IX-lea a înţeles aluzia şi a
consimţit să extermine pe toţi hughenoţii în aşa fel încât să nu rămână nici
măcar unul care i-ar putea reproşa nelegiuirea.
Datorită
tratatului de la Saint Germain, reformaţii se bucurau de o oarecare linişte.
Catherina şi complicii ei au profitat de aceasta, pentru a urzi mai bine
complotul împotriva lor.
A
atrage la Paris pe căpeteniile hughenoţilor, a-i înconjura cu bunăvoinţă,
pentru a-i măcelări apoi pe toţi deodată, iată planul diabolic, conceput în
1564 şi amânat până la momentul potrivit. Bătrânul cancelar Michel de l’Hopital
a avut ceva bănuieli, apoi o certitudine deplină despre ceea ce se pregătea
contra reformaţilor. Retras din activitate, cu sentimentul incapacităţii sale
de a face o pace durabilă, a rugat curtea să nu înăbuşe glasul dreptăţii şi al
milei. Dar Coligny, om prea drept pentru a crede într-o călcare a tratatului de
pace şi în capcane nelegiuite, s-a lăsat mişcat de primirea plină de dragoste
pe care i-a făcut-o regele, numindu-l „tatăl" său. Carol al IX-lea i-a
promis să repare unele nedreptăţi pe care le suportau reformaţii, din partea
unor catolici prea zeloşi.
Pentru
a da mai multă crezare atitudinei ei făţarnice, Catherina de Medicis a făcut
totul pentru a mărita pe fiica sa, Margareta, cu Henri de Navara, mai târziu
rege al Franţei, sub numele de Henri al IV-lea şi fiu al Jeannei d’Albret.
Aceasta, o femeie cu un caracter hotărât, a făcut mărturie publică despre
întoarcerea ei la Dumnezeu şi, datorită ei, practica catolică fusese înlăturată
din Navara. Când te gândeşti că acest mic regat se găsea pe coastele
Pirineilor, între Franţa şi Spania, două puteri cu totul devotate papei, rămâi
uimit cum Jeanne d’Albret a arătat aici mult curaj şi în acelaşi timp o
admirabilă încredere în Acela despre care ea voia să dea mărturie, faţă de toţi
şi contra tuturor. Cu toate ameninţările teribile ce i s-au adus, ea a stăruit
pe calea pe care intrase cu atâta hotărâre. Timp de 12 ani, Domnul a ocrotit-o
şi ea a fost la lucru, folosind acest timp în a face să fie tradusă şi
publicată Biblia în dialectul regatului ei; a înfiinţat şcoli, a studiat legile
ca un jurist şi a îmbunătăţit cu foarte mare pricepere starea supuşilor ei. De
aceea, cu regret, ea şi-a dat consimţământul pentru căsătoria plănuită. Cu
această ocazie, ea a făcut o vizită la curtea Franţei, care îşi avea atunci
reşedinţa la Blois. Regele şi mama lui căutau să se arate foarte prietenoşi şi
doreau s-o facă să-şi prelungească şederea pe lângă ei. Dar Jeanne a refuzat; trebuia
- spunea ea - să meargă şi la Paris. După câteva zile, ea a căzut bolnavă,
într-un mod foarte misterios, infectată, după cum se crede, prin nişte mănuşi
otrăvite, pe care i le dăduse un oarecare domn Rene, parfumier florentin,
cunoscut mai ales ca otrăvitor, folosit de regină. Peste cinci zile, Jeanne d’Albret
a adormit în pace, în Domnul, fără nici un cuvânt de reproş faţă de ucigaşii
săi.
Căsătoria
a fost celebrată la 18 august 1572, prin serbări splendide, ce au durat mai
multe zile şi la care au participat toţi prinţii hughenoţi. Nimeni nu putea
avea nici cea mai mică nelinişte. Se gândeau toţi că această legătură va pune
capăt tulburărilor care însângeraseră ţara; ea părea să inaugureze o perioadă
de pace şi de prosperitate fără seamăn.
Dar
tocmai în timpul acestor serbări publice, se ţinea la Louvre un consiliu
secret, în care se precizau cele mai mici amănunte cu privire la planul
masacrului proiectat.
La 22
august, Coligny ieşea din Louvre. El nu ştia că tocmai se pusese un preţ pe
capul lui: 50.000 de coroane; aceasta era răsplata oferită celui care îl va
ucide. Pe drum, amiralul citea o scrisoare a unuia dintre fraţii săi în
credinţă şi tocmai se ocupa de felul cum ar trebui să-i răspundă. Deodată, în
apropiere de biserica Saint Germain Auxerrois, un glonţ l-a atins pe Coligny în
braţul stâng şi i-a sfărâmat un deget. Aşasinul a reuşit să fugă. Amiralul a
fost transportat acasă şi mulţi protestanţi au venit la căpătâiul lui. „Iată -
le spunea bătrânul - rodul acestei împăcări, la care regele s-a pus
garant." Cu toată împotrivirea mamei sale, Carol al IX-lea s-a dus şi el
la bătrânul rănit. „Tatăl meu - i-a spus el - eu vă socotesc drept una din cele
mai mari căpetenii ale regatului meu. Liniştiţi-vă. Nu vă gândiţi decât să vă
vindecaţi... eu voi avea grijă de toate."
Două
zile mai târziu, la 24 august 1572, între orele două şi trei dimineaţa, de ziua
Sfântului Bartolomeu, s-au auzit deodată sunând clopotele bisericii Saint
Germain Auxerrois, care se afla peste drum de Louvre. Abia au răsunat primele
lovituri de clopot, şi violente descărcări de puşti au izbucnit pe străzi.
Carol al IX-lea arăta o mare agitaţie; o sudoare rece îi străbătea fruntea.
Deodată s-a sculat şi a chemat pe ducele de Guise ca să-i ordone să nu
grăbească nimic. Dar era prea târziu. Catherina de Medicis, care se gândise la
nestatornicia fiului ei, ordonase ca ora fixată pentru începerea măcelului să
fie şi mai devreme. Şi, în curând, în zgomotul tuturor clopotelor oraşului acum
puse în mişcare, se amestecau urlete de război, insultele ucigaşilor, apoi
strigătele de durere şi de spaimă ale victimelor, surprinse în somn şi cu sânge
rece înjunghiate în paturile lor. Pentru a se recunoaşte între ei, asasinii
purtau câte o banderolă albă la mână. Peste puţin timp, sângele curgea şiroaie
pe toate străzile.
Amiralul
Coligny şi-a dat seama foarte repede de ce se petrecea. Nu se îndoia că şi el
va fi ucis, ca toţi ceilalţi hughenoţi, căci el cunoştea ura înverşunată pe
care i-o purta ducele de Guise. Nu se înşelase. O trupă condusă de un servitor
al ducelui i-a invadat locuinţa şi a pătruns în camera în care amiralul se
odihnea. Fără nici un alt avertisment, soldatul şi-a înfipt sabia în pieptul
bătrânului, apoi i-a aruncat trupul pe fereastră. Guise l-a recunoscut şi i-a
dat o lovitură cu piciorul. Şaisprezece ani mai târziu, acelaşi Guise (Henri de
Guise) cădea, la rândul său, sub pumnalul unui asasin, la ordinul regelui Henri
al III-lea. Când acesta a văzut cadavrul, i-a dat o lovitură de picior, în
plină faţă. Aşa răsplăteşte dreptatea lui Dumnezeu! În cursul aceleiaşi nopţi,
sub mască religioasă au fost înjunghiaţi cinci sute de membri din marea
nobilime protestantă. Ei locuiau, aproape toţi, în acelaşi cartier din Paris şi
ducele de Guise îşi rezervase în mod special acest cartier. „Cu cât iarba este
mai mare, cu atât mai mult mănâncă coasa", iată cuvântul de ordine dat
sălbăticiei soldăţeşti.
Henri
de Navara şi Conde, fiul celebrului Conde, omorât la Jarnac, locuiau la Louvre.
Regele le-a poruncit să vină înaintea lui şi i-a acoperit de insulte: „Eu nu
vreau - le-a spus el - decât o religie în regatul meu! Alegeţi!" Henri de
Navara a fost condus în capela palatului. Conde a declarat că libertatea sa,
viaţa sa, erau la buna plăcere a regelui, dar că nici o ameninţare, nici un chin
nu l-ar face să alerge la „mesă", chiar dacă ar trebui să piară. Carol l-a
lăsat, spunându-i că în opt zile va avea capul tăiat, dacă nu se va răzgândi.
Câţiva mai mari ai protestanţilor s-au refugiat la Louvre, sub apărarea regelui
de Navara. Ei au fost somaţi unul câte unul să coboare în curte şi acolo, chiar
sub ochii regelui, paznicii i-au tăiat în bucăţi, până la ultimul. Unul dintre
ei, n-a putut să nu strige: „Acesta este cuvântul pe care ni l-a dat regele?
Dumnezeu să răzbune într-o zi această făţărnicie şi odioasă cruzime!"
Răsplata a venit la 220 de ani mai târziu, prin moartea lui Ludovic al XVI-lea.
Analele
întregii lumi vorbesc de puţine scene atât de îngrozitoare ca cea din noaptea
Sfântului Bartolomeu. Pasiunile cele mai josnice, fanatismul cel mai crud se
arătau în toată urâciunea lor. „Repede te socoteau că eşti hughenot - spune
Mezeray - dacă aveai bani sau o funcţie râvnită de altul sau dacă aveai
vrăjmaşi sau moştenitori lacomi."
Masacrul
s-a întins în toată Franţa; mii de nevinovaţi au pierit, la Lyon îndeosebi -
unde reformaţii erau numeroşi. Când procurorul regelui a ordonat călăului să-şi
îndeplinească slujba, acesta a răspuns: „Eu nu sunt dator să-mi fac slujba
decât pentru executarea unor hotărâri ale judecătorilor şi nu pentru asasinarea
unor nevinovaţi." Acelaşi răspuns din partea soldaţilor oraşului: „Ce ne
cereţi este contra onoarei, noi nu suntem nişte asasini. Ce rău au făcut aceşti
sărmani, pe care vreţi să-i înjunghiem?" Au ajuns până acolo încât au
deschis porţile închisorilor şi au măcelărit pe oricine au nimerit. Cadavrele
erau aruncate în Rhon, care în curând a ajuns plin de valuri înroşite de sânge;
mult timp locuitorii de pe marginea râului nu s-au atins de peşte, nici nu au
folosit apa din el.
Câţiva
guvernatori din provincie au refuzat să se supună ordinelor sângeroase pe care
le primiseră. Se spune despre episcopul de Lisieux, Jean Hennuyer, că a
procedat aşa: „Eu mă voi opune totdeauna şi cu toate puterile mele unei
asemenea acţiuni - a declarat el în faţa locotenentului regal - eu sunt pastor
de Lisieux şi aceşti oameni pe care vreţi să-i ucideţi sunt oile turmei mele.
Dacă ele s-au rătăcit din biserica romană, eu am datoria să le cruţ, pentru a
face tot ce pot ca să le aduc înapoi. N-am citit niciodată în Evanghelie că
păstorul trebuie să verse sângele turmei. Dimpotrivă, citesc că el trebuie
să-şi verse sângele, să-şi dea chiar viaţa pentru ele." La cererea
locotenentului regal, episcopul a confirmat în scris aceste cuvinte.
Aprecierile
asupra numărului victimelor variază mult. La Paris s-au numărat de la 2000 la
4000. Brantame spune că regele Carol al IX-lea ar fi văzut 4000 cadavre plutind
pe Sena. Într-un registru de socoteli al oraşului Paris, un post indică suma
plătită groparilor cimitirului Innocents, pentru 1100 trupuri găsite pe malul
fluviului, la Chaillot, la Auteuil şi la Saint Cloud. „Se prea poate - adăuga
cel care a scris acestea - ca multe alte trupuri să fi fost duse mai departe.
Apoi, nu toate au fost aruncate în Sena.” În provincie, cifrele cele mai
moderate anunţă 70.000 morţi. Dacă se adaugă cei care au pierit de mizerie, de
foame, de durere, bătrânii, copiii părăsiţi, femeile fără adăpost, se ajunge la
un total şi mai mare.
Vestea
masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu a produs o profundă impresie în
Europa întreagă. În timp ce statele protestante condamnau atentatul oribil,
Roma era în culmea bucuriei. Papa Grigore al XIII-lea cunoscuse planul lui
Carol al IX-lea şi aştepta nerăbdător ştirile. În sfârşit, a venit la el un sol
de la Paris, aducând o scrisoare a ambasadorului papei, datată cu 24 august.
„Totul s-a petrecut bine la Paris; tot aşa se continuă în întregul regat."
Trimisul a primit un cadou de o mie monede de aur. Tunul a bubuit ca semn de
sărbătoare la Castelul Saint Ange; s-a intonat la Saint Petru un Te-Demn solemn
şi papa a pus să bată o medalie care puncta pe o faţă chipul lui şi pe cealaltă
faţă, îngerul nimicitor, ucigând pe eretici. Regele Spaniei, Filip al II-lea,
al cărui caracter întunecat se cunoaşte, a râs pentru prima dată în viaţa lui,
se spune, când a fost informat despre masacru şi nu mai putea găsi laude
destule pentru tânărul rege şi pentru mama lui.
Anglia,
Germania, Elveţia, Geneva mai ales au văzut sosind o mulţime de fugari, pe
jumătate morţi. În zadar agenţii francezi au încercat să răspândească, pe la
curţile protestante, basmul unui complot urzit de Coligny. Audienţa, dată în
această priviriţă de către Elisabeta, regina Angliei, a fost plină de o mare
tristeţe; toată curtea purta veşminte lungi de doliu. Ambasadorul a trebuit să
treacă printre curteni, fără ca cineva să-l mai salute; n-a putut decât să
îngâne o justificare nereuşită şi s-a retras, înmărmurit, strigând cu
amărăciune că îi este ruşine că poartă numele de francez. La Geneva s-a pus deoparte
o zi solemnă, de post şi rugăciune. În Scoţia, bătrânul Knox, împrumutând limbajul
profeţilor, a strigat de la înălţimea catedrei: „Sentinţa este pronunţată
asupra acestui ucigaş, regele Franţei, răzbunarea lui Dumnezeu nu se va retrage
de la casa lui; numele lui va fi o urâciune pentru urmaşi."
Aceste
cuvinte s-au împlinit. Remuşcările n-au întârziat să pună stăpânire pe sufletul
lui Carol al IX-lea. Noaptea, el auzea urlete sinistre în văzduh, deasupra
palatului său. În orice moment - atât treaz cât şi dormind - i se părea că
vede „acele trupuri înjunghiate, feţele lor hidoase şi acoperite de
sânge." Căuta să se distreze, să cadă de oboseală; rămânea pe cal 12 şi 14
ore la rând. „Privirea lui - scria un ambasador - a devenit întunecată, în
stările de vorbă şi în audienţe, el nu priveşte în faţă pe cel căruia i se
adresează; îşi pleacă capul, închide ochii, apoi îi acoperă deodată, ca şi cum
ar suferi de această mişcare, îi închide din nou." A murit în mai puţin de
doi ani de la masacru, atins de o boală curioasă, care făcea ca sângele să i se
scurgă prin toţi porii. Fără nici o încredere în cei din jurul său, credea că
mama lui i-a pricinuit această boală, dându-i vreo otravă. Dumnezeu a îngăduit
ca pe patul său de moarte, acest rege care voise ca nici un reformator să nu
rămână în viaţă, să fie îngrijit de vechea lui doică şi de un medic, hughenoţi
amândoi. În ajunul morţii, doica se găsea la căpătâiul lui, singură. Ea a auzit
pe nenorocit, care suspina şi plângea. S-a apropiat, încet, de el. „Ah, doica
mea, draga mea - i-a spus el - ce de sânge şi ce de ucideri! Cum de am avut
sfătuitori aşa de răi?... Dumnezeul meu, iartă-mi aceste lucruri şi fie-Ţi milă
de mine, dacă vrei!"
Toţi
autorii direct răspunzători de masacrul de la Sfântul Bartolomeu au murit de
moarte violentă, cu o singură excepţie, regina mamă. Dar ea a trăit destul timp
ca să vadă năruindu-i-se toate proiectele pe care şi le făcuse. Cardinalul de
Lorraine a fost asasinat în închisoare şi Henri al III-lea - ultimul vlăstar al
familiei - a căzut sub lovitura unui ucigaş, cum prezisese Knox.
Acest
rege s-a arătat şi mai puţin capabil decât fraţii săi. Sub domnia lui,
războaiele religioase au continuat să bântuie, încât Franţa suferea îngrozitor
şi plătea scump ura înverşunată a suveranilor săi împotriva copiilor lui
Dumnezeu. După spusele unui contemporan „fermele şi aproape toate satele erau
nelocuite şi pustii." Ţăranii încetau chiar să mai lucreze pământul;
înfometaţi, ei se răsculau. Drumurile erau părăginite, podurile erau rupte şi
dărâmate, în oraşe, întreaga industrie şi comerţul dispăruseră.
Henri
al IV-lea, rege de Navara, care a urmat vărului său Henri al III-lea, a făcut
tot ce a putut pentru a repara aceste rele. El a fost unul dintre cei mai mari
regi din timpurile moderne. Crescut în religia reformată, cum s-a văzut, a fost
totuşi lipsit, din nefericire, de tăria de caracter necesară pentru a rămâne
credincios învăţăturilor pe care le primise de la mama lui şi a crezut că
lucrează spre binele Franţei îmbrăţişând catolicismul, socotind nepotrivit
pentru ţară, ca regele să aibă altă religie decât majoritatea supuşilor săi.
Inima lui, fără îndoială, n-a fost niciodată cu sinceritate catolică;
convingerile lui nu erau nici bine precizate, nici prea profunde. Iubitor de
plăceri, el suporta cu greu asprimea regimului calvinist. Sufletul lui nu era
destul de crescut, pentru a sacrifica interesele sale credinţei sale şi
conştiinţa lui prea uşor se acomoda cu orice. A nesocotit îndemnul: „Ţine cu
tărie ce ai" (Apocalipsa 3:11).
Regele
n-a uitat totuşi pe vechii săi tovarăşi de credinţă. Deşi căuta să liniştească
regatul său, nu vroia să facă acest lucru cu orice preţ, socotind că fiecare
dintre părţi trebuia să tolereze pe ceilalţi. În acest spirit, el a dat, în
1598, celebrul edict de la Nantes, primul act prin care reformaţii primeau, în
sfârşit, recunoaşterea legală a existenţei lor. Iată principalele dispoziţii:
Ei
obţineau libertatea conştiinţei, adică dreptul de a crede potrivit convingerii
personale, fără a fi obligat la acelaşi cult cu suveranul sau cu restul
populaţiei.
Ei
îşi puteau practica liber cultul în castelele feudalilor cu drept de judecători
şi într-un oraş sub supraveghere. Aceasta era totuşi o libertate destul de
limitată. Feudalii cu drept de judecători erau cei care aveau drept de viaţă
şi de moarte asupra supuşilor lor; regele, care pretindea că acest drept să-i
aparţină numai lui singur, căuta să micşoreze numărul acestor persoane. Apoi,
trebuia să faci un drum lung pentru a ajunge în singurul oraş unde cultul era
autorizat. Totuşi, reformaţii au arătat o mare recunoştinţă faţă de Dumnezeu
pentru că cel puţin principiile cultului colectiv au fost acceptate.
Reformaţii
primeau dreptul de a avea sarcini publice, să fie magistraţi între altele. Se
aducea astfel cinste integrităţii, în general recunoscute la cei mai mulţi
dintre ei; influenţa lor se întindea în felul acesta.
În
sfârşit, ei primeau un număr de oraşe, zise „locuri de siguranţă" în care
se puteau refugia în caz de tulburare şi chiar să ţină piept trupelor, care ar
fi trimise contra lor, avantaj foarte însemnat, dar care s-a întors în
dezavantajul lor. În adevăr, rezistenţa pe care ei puteau astfel s-o opună
ordinelor regale risca să-i facă a fi socotiţi ca nesupuşi, din moment ce ar
rezista cu arma în mână.
Cu
toate acestea, edictul de la Nantes a marcat pentru reformaţi o linişte
binefăcătoare. Dumnezeu le-a acordat, de asemenea, o perioadă de pace, în
cursul căreia puteau să se întărească în credinţa lor. Situaţia lor le-a
îngăduit totodată să dobândească şi o frumoasă prosperitate materială.
Vrăjmaşul stătea la pândă şi peste mai puţin de un secol a găsit în aceasta un
pretext ca să dezlănţuie din nou contra lor persecuţii teribile.