JEAN
CALVIN
Anii tinereţii
Dintr-o
familie onorabilă din Noyon, în Picardia, unde s-a născut la 10 iulie 1509,
Jean Calvin a fost destinat din copilărie bisericii; fiind încă un copil, a
primit o orientare eclesiastică. La Paris, şi-a început studiile superioare
într-o şcoală unde a avut ca profesor pe savantul Mathurin Cordier, căruia i-a
încredinţat mai târziu direcţia Colegiului din Geneva. Cordier nu a aderat la
Reformă decât mai târziu, dar a urmărit cu atenţie evoluţia ei şi este posibil
ca el să fi iniţiat pe elevul său în noile idei. Acest pedagog creştin se
ridica plin de convingere contra tratamentului greşit aplicat copiilor şi voia
să-i înveţe pe copii „să iubească pe Cristos, să-L respire pe Cristos".
„Numele lui Isus Cristos! Pune-l, picătură cu picătură, în sufletul elevilor
tăi, introdu-l acolo, fă-l să pătrundă în ei." Mai târziu, tânărul Calvin
a fost tranferat la Colegiul Montaigu, cu tendinţe mai clericale şi unde domnea
un ascetism sever şi o murdărie de nedescris. Erasmus studiase acolo mai
înainte şi Ignaţiu de Loyola, care a întemeiat mai târziu ordinul iezuiţilor, a
intrat acolo chiar în anul în care Calvin îl părăsea. El a fost de asemenea în
legătură cu Robert Olivetan, unul dintre viitorii traducători ai Bibliei; se
spune că acesta a fost primul pe care Calvin l-a auzit predicând deschis.
Câţiva
ani mai târziu, fie pentru a asculta de dorinţa tatălui său, care căuta să dea
fiului său o carieră într-adevăr lucrativă, fie că a urmat unei înclinări
naturale a spiritului său, Calvin a abandonat teologia pentru studiile
juridice, la Orleans şi la Bourges. Pasionat de această nouă disciplină, a
făcut progrese atât de repezi, încât peste un an - spunea Theodore Beza - „nu-l
mai puteai socoti ca pe un elev, ci ca pe un profesor." Este cert că
rigurozitatea metodelor juridice convenea inteligenţei lui Calvin, menită să-şi
înfăţişeze totul sub o formă raţională; regulile stricte pe care le-a impus,
mai târziu, oraşului şi bisericii din Geneva, poartă pecetea aceasta. A
frecventat cu stăruinţă cursurile lui Melchior Wolmar, elenist eminent, care
interpreta rând pe rând pe autorii profani şi Biblia, deşi mai puţin public; el
învăţase s-o cunoască în Germania. „În ea se găseşte - spunea el - răspunsul la
toate problemele, remediul la toate abuzurile, odihnă pentru sufletul trudit,
atât pentru savanţi cât şi pentru oamenii din popor."
Ce
răsunet au produs asupra lui Calvin lecţiile învăţatului său profesor? Este
aproape cu neputinţă de precizat. Spre deosebire de Luther, care simţea
plăcerea să-şi istorisească experienţele personale, Calvin, plin de o adâncă
modestie, temându-se să nu aducă vreo necinste slavei lui Dumnezeu, lăudând pe
om, ascundea pe cât îi sta în putinţă toate prin câte a trecut, spunând: „Este
adevărat că mie nu-mi place să vorbesc despre mine însumi.” În prefaţa
comentariului său asupra psalmilor, singura lucrare în care dă ceva amănunte
despre sine însuşi, se mulţumeşte să amintească doar că mai înainte era „mai
mult ca oricine, ataşat superstiţiilor papale", dar fără nici o dată, nici
o precizare. Iată tot ce spune el despre starea sa spirituală, dintr-un anumit
timp: „...eram departe de a avea un cuget împăcat. Ori de câte ori coboram în
mine însumi sau îmi îndreptam inima spre Dumnezeu, o mare groază mă cuprindea
că nu ar putea exista nici o cruţare, nici o satisfacere care să mă poată
vindeca. Şi, cu cât mă cercetam mai de aproape, cu atât mai aspre înţepături
îmi mustrau conştiinţa, încât nu-mi mai rămânea alt ajutor decât să mă înşel eu
însumi, uitând de mine." Dar Domnul a avut milă de el. „Deşi am fost cu
încăpăţânare dedat superstiţiilor papale, încât era foarte greu să mă scoată
cineva din această mlaştină, Dumnezeu m-a îmblânzit şi mi-a îndreptat inima
spre El, printr-o întoarcere neaşteptată, deşi - având în vedere vârsta - eram
prea învechit în astfel de lucruri.” În scrisoarea către Sadolet, Calvin
înfăţişează pe „un om din popor care îşi istoriseşte felul în care s-a
îndreptat spre Evanghelia harului lui Dumnezeu", în nişte cuvinte din
care el înţelege, fără îndoială, un ecou al sentimentelor prin care autorul
însuşi trecuse: „Odată, fiindu-mi prezentată mântuirea, tulburat de această
noutate, abia dacă am vrut să-mi plec urechea s-o aud şi mărturisesc că i-am
rezistat vitejeşte. Un lucru nu mă lăsa să cred pe aceşti oameni: era veneraţia
pe care o aveam pentru „biserică". Când, în sfârşit, spiritul lui s-a
deschis faţă de adevăr, „fiind foarte înmărmurit şi îngrozit de mizeria în care
căzusem şi mai ales de cunoştinţa morţii veşnice, care îmi era aproape, după ce
condamnasem în plâns şi în gemete felul meu trecut de viaţă, n-am socotit nimic
altceva mai necesar decât să mă predau Domnului şi Mântuitorului."
Prietenii
lui Calvin şi-au dat în curând seama de schimbarea care se petrecuse în el. A
fost văzut schimbându-şi profesorii; a fost îndemnat să înveţe el pe cei care -
şi erau numeroşi - se interesau de adevărurile veşnice. „Am crezut, de aceea am
vorbit" (Psalmul 116:10): acest cuvânt se împlinea în el, cu tot
caracterul lui timid. Iată ce istoriseşte el însuşi: „Înainte de a fi trecut
anul, toţi cei care arătau vreo dorinţă după învăţătura curată se strângeau pe
lângă mine ca s-o înveţe, cu toate că eu nu făceam altceva decât abia s-o încep
pentru mine însumi." El era „cu totul surprins, cu atât mai mult cu
cât", adăuga el, „eram din fire puţin cam singuratic şi ruşinos şi mi-a
plăcut totdeauna odihna şi liniştea. Am început deci să caut vreo ascunzătoare
şi vreun mijloc de a mă retrage dintre oameni; dar nu mi-am putut împlini deloc
dorinţa. Toate ascunzişurile şi locurile mele de retragere îmi erau ca nişte
şcoli publice."
Drumul
s-a deschis atât de clar înaintea lui Calvin încât s-a angajat pe el cu
hotărâre. A renunţat la studiile sale juridice, s-a întors la Noyon, pentru a
rupe ultimele legături exterioare care îl ţineau încă de biserica romană şi a
venit să se stabilească la Paris, unde bântuiau persecuţii violente. Creştinii
se strângeau în adunări secrete. Calvin a luat parte activă la ele, predicând
cu acea autoritate cu care îl însufleţea credinţa. El îşi termina în mod
obişnuit discursurile cu aceste cuvinte: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi
împotriva noastră?" (Romani 8:31). Un catolic înverşunat, vrăjmaş declarat
al Reformei, Estienne Pasquier, dă astfel mărturie despre neobosita activitate
a lui Calvin şi despre influenţa lui, deja foarte întinsă: „În mijlocul
cărţilor sale şi al studiului său, arată o minte vioaie pentru progresul sectei
lui. Am văzut uneori închisorile noastre pline până la refuz de sărmani oameni
înşelaţi, pe care el mereu îi îndemna, îi consola, prin scrisori; şi nu era
lipsit de oameni în faţa cărora porţile închisorii să fie închise, cu toate că
temnicerii erau foarte vigilenţi. Iată procedeele pe care le-a avut el la
început, prin care a câştigat, bucată cu bucată, o parte din Franţa
noastră."
O
împrejurare neprevăzută a atras atenţia asupra lui. Unul dintre prietenii lui,
Nicholas Cop, rector al Universităţii din Paris, trebuia, potrivit obiceiului,
să rostească un discurs într-o biserică, de ziua „Tuturor sfinţilor".
Fiind tulburat, l-a rugat pe Calvin să i-l compună. „Acesta a fost -
istoriseşte Theodore Beza - un discurs cu totul altfel decât cum era obiceiul.”
În adevăr, îndreptăţirea prin credinţă era în el foarte clar arătată, fără
vreun merit al faptelor. Sorbona a rămas înmărmurită. Cop a judecat potrivit să
fugă la Basle. Calvin, a cărui răspundere se cunoştea în această treabă, a
scăpat fugind pe o fereastră, deghizat în viticultor şi a ajuns în sudul
Franţei. Abia părăsise locuinţa, că poliţia a şi făcut percheziţie în casa lui,
ridicându-i toate scrisorile, fapt care a avut urmări juridice contra lui.
În
cursul anului următor, el a dus o viaţă rătăcitoare care l-a condus la
Angouleme, unde a stat câtva timp la un prieten, apoi a trecut la Nerac, la
curtea ospitalieră a Margaretei de Navara, care i-a făcut o primire călduroasă
şi a căutat să-l reţină. Bătrânul Lefevre şi-a unit împreună cu regina cererea
de a-l reţine. Farel tocmai plecase şi bătrânul, descurajat, se întreba pe cine
va ridica Dumnezeu pentru a înălţa steagul adevărului, când a apărut Calvin.
Cei doi creştini n-au întârziat să lege o prietenie trainică, deşi
deosebindu-se când era vorba de a preciza metoda pe care o aveau de urmat.
Lefevre credea în adevăr în refacerea bisericii prin ea însăşi şi ar fi vrut să
păstreze pe noul său prieten pe lângă el, pentru a colabora la această lucrare.
Dar Calvin vedea zădărnicia unei asemenea încercări; el l-a convins pe Lefevre
că nu există decât un remediu, radical: a dărâma înainte de a construi, a pune
securea la rădăcina pomului şi a-l tăia.
Pentru
acest motiv, şederea paşnică la Nerac nu se potrivea tânărului reformator, care
ardea de nevoia de a acţiona rapid şi energic. El a părăsit deci pe Lefevre,
care cu regret l-a văzut plecând, ştiind bine că nu se vor mai întâlni aici pe
pământ, şi s-a întors la Paris, unde n-a rămas decât puţin timp, pentru că nu
trebuia să atragă atenţia poliţiei asupra lui. Scandalul placardelor provocase
o violentă înnoire a persecuţiilor, iar afacerea Cop era încă în amintirea
tuturor. Calvin a judecat deci necesar să caute un adăpost unde să-şi poată
relua şi continua în linişte studiile şi s-a îndreptat spre Strasburg, fiind în
cea mai mare lipsă; unul dintre servitorii care-l însoţeau, a fugit, furându-i
mica valiză în care erau şi banii pe care îi avea Calvin. La Strasburg, prietenul
său Bucer i-a oferit ospitalitatea cu toată inima. Dar Basle îl atrăgea mai
mult; s-a dus acolo înspre începutul lui februarie 1535 „pentru ca acolo -
spunea el - să pot locui în linişte, în vreun colţ necunoscut, cum am dorit
totdeauna." Dar Domnul nu i-a dat această linişte necesară studiilor
savante. El scria, în acesta privinţă: „În timp ce eu aveam mereu acest scop,
de a-mi trăi viaţa în casa mea, fără să fiu cunoscut, Dumnezeu m-a plimbat în
aşa fel şi m-a condus prin diferite schimbări, încât niciodată nu mi-a lăsat
timp de odihnă în vreun loc, până când, cu tot felul meu de a fi, El m-a scos
la lumină şi m-a făcut să intru în joc, cum se zice.” În Franţa, persecuţiile
bântuiau cu violenţă; pentru a le îndreptăţi în ochii oamenilor rău informaţi,
reformaţii erau vorbiţi de rău, fiind numiţi „anabaptişti şi oameni
răzbunători, care răstoarnă orice ordine politică". Pentru a-i apăra de
aceste învinuiri neadevărate, Calvin a încercat să prezinte o expunere scurtă a
doctrinei lor, întitulată: „Instituţia religiei creştine", publicată la
Basle, în latineşte, într-un mic volumn. Apoi a fost tradusă în franceză şi
după aceea dezvoltată, până ce a devenit un adevărat monument apologetic.
Nu
este locul de a analiza aici, chiar şi numai sumar, această enormă lucrare care
conţine o expunere completă, foarte bine legată, a doctrinei evanghelice. Deşi
în câteva puncte ar fi de făcut unele rezerve serioase, nu trebuie uitat că, în
momentul când cartea a apărut, Reforma era încă la primele ei începuturi; lipseau
unele lumini care ne-au fost date mai târziu. Dar, pentru aceasta, nu rămâne
mai puţin adevărat faptul că „Instituţia creştină", cum se numeşte de
obicei, a adus reformaţilor din secolul al XVI-lea servicii foarte mari. Cartea
aceasta a fost în mâinile lui Dumnezeu un instrument minunat pentru a le întări
credinţa şi a-i lumina, pentru că ei aveau totul de învăţat. În prefaţă, Calvin
dedică lucrarea sa regelui Francis I, care cu siguranţă, nu şi-a dat nici măcar
osteneala s-o citească. Merită să dăm câteva citate din această prefaţă.
„Mi
s-a părut de folos - scrie Calvin - să fac ca această carte să servească, atât
ca instruire pentru cei pe care i-am învăţat, cât şi ca mărturisire de credinţă
faţă de Majestatea Voastră, Sire, pentru ca să cunoaşteţi care este învăţătura
contra căreia, cu o asemenea furie, sunt aprinşi cei care, prin foc şi sabie,
vă tulbură astăzi împărăţia... Ştiu, de câte informaţii oribile v-au umplut ei
urechile şi inima... Deci, nu în zadar doresc ei ca Majestatea Voastră sa nu
luaţi cunoştinţă deplină despre această cauză... Eu susţin cauza comună a
tuturor credincioşilor şi chiar a lui Cristos, care astăzi este în aşa fel
sfâşiată şi călcată în picioare în împărăţia Majestăţii Voastre, încât pare să
te facă să deznădăjduieşti... pentru că puterea vrăjmaşilor lui Dumnezeu a
reuşit ca adevărul lui Cristos să fie ascuns şi îngropat ca ceva ruşinos şi ca
sărmana biserică să fie prăpădită prin omoruri sălbatice sau atât de
înspăimântată prin ameninţări şi torturi, încât ea nu mai îndrăzneşte să spună
nici un cuvânt... Şi totuşi nimeni nu se ridică spre a se opune acestor furii.
Dar,
dacă se întâmplă ca vreunul să favorizeze adevărul, se spune că trebuie să
ierţi „imprudenţa" şi „ignoranţa" oamenilor simpli, căci aşa se
vorbeşte: se numesc imprudenţă şi ignoranţă cele mai sigure adevăruri ale lui
Dumnezeu.
Regele
deci să asculte, nu pentru a face o favoare victimelor, ci pentru a primi el
însuşi adevărul, care nu se poate să nu devină clar celui care îl aude. Dacă nu
ascultă, vai de el, căci se înşală cine aşteaptă prosperitate într-o împărăţie
care nu este guvernată de sceptrul lui Dumnezeu, adică „Sfântul Lui
Cuvânt". Va respinge oare regele adevărul, pentru că cei care-l propovăduiesc
sunt „oameni sărmani şi de jos"? Sărmani sunt ei, în adevăr, mizerabili,
dar înaintea lui Dumnezeu sunt ca toţi oamenii, ca toţi păcătoşii; şi tocmai
pentru aceasta, ei se îndreaptă spre această învăţătură, care este puterea lor,
bogăţia lor, bucuria lor, adică mântuirea prin credinţă, învăţătură care nu este
a noastră, ci a Dumnezeului Celui viu şi a Cristosului Lui. Ea se rezumă
într-un singur punct: „mântuirea prin Isus, numai prin Isus". Regele să
caute deci cel puţin să citească ce-i prezintă autorul şi mânia lui va
dispărea. Prin aceasta n-am pretins să compun vreo apărare, ci doar să potolesc
inima Majestătii Voastre. Dar, dacă dimpotrivă, uneltirile celor răuvoitori
împiedică în aşa fel auzul Majestătii Voastre, încât acuzaţii să nu mai aibă
nici un mijloc de a se apăra şi dacă aceste furii violente, fără ca Majestatea
Voastră să le fi recomandat, îşi vor arăta mai departe cruzimea, prin
închisori, bătăi, tăieri, arderi, noi, desigur, ca nişte oi bune pentru
măcelărie, vom fi aruncaţi în aceste chinuri, dar prin răbdarea noastră ne vom
câştiga sufletele şi vom aştepta mâna puternică a Domnului, care - fără
îndoială - Se va arăta în casa Sa, atât ca să scape pe cei sărmani de
necazurile lor, cât şi ca să pedepsească pe cei dispreţuitori, care se bucură
cu atâta neruşinare în prezent. Domnul, Împăratul împăraţilor, să întărească
tronul Majestătii Voastre în dreptate şi locuinţa Majestăţii Voastre în
curăţie."
Puţin
timp după publicarea „Instituţiei creştine", Calvin a făcut o călătorie
despre care nu ştim decât puţin lucru. Răspunzând chemării ducesei de Ferrara,
Renee de France, fiica lui Ludovic al XII-lea, el s-a dus unde a fost chemat,
legând cu ducesa relaţii epistolare de stimă deosebită, pe care numai moartea
reformatorului le-a întrerupt. El n-a încetat a îndruma pe corespondenta sa
regală, cu o admirabilă sinceritate, având bucuria să audă despre întoarcerea
ei la Dumnezeu, puţin timp după ce a revenit în Franţa. Ceva mai înainte,
Calvin îi scria: „Oricum ar fi, problema aceasta prea mult se întârzie, Doamnă,
şi dacă nu aveţi milă de dumneavoastră, nu se ştie dacă veţi găsi mai târziu
remediul pentru răul dumneavoastră. În afară de cele ce v-a arătat Dumnezeu de
mult timp, prin Cuvântul Său, vârsta vă avertizează să gândiţi că moştenirea şi
odihna dumneavoastră veşnică nu sunt aici. Şi Domnul Isus Cristos să vă facă
să uitaţi şi Franţa şi Ferrara." Tot lui Renee i-a adresat Calvin ultima
scrisoare (la 4 aprilie 1564): „Doamnă, vă rog să mă scuzaţi dacă vă scriu prin
mâna fratelui meu, din cauza slăbiciunii în care sunt şi a durerilor de care
sufăr... De asemenea, vă rog să mă scuzaţi dacă această scrisoare este atât de
scurtă faţă de dumneavoastră."
De la
Ferrara, Calvin s-a întors în Elveţia prin valea Aoste, unde Evanghelia se
răspândea repede, dar ura clerului l-a obligat să fugă de acolo în grabă.
Hărţuit de aproape de către vrăjmaşii săi, el ar fi sărit printr-o ferească, de
la mare înălţime; dar acest fapt pare să fie controversat.
După
aceea îl regăsim pe Calvin la Noyon, unde avea de pus în ordine treburi
casnice, fără să ştim cum a reuşit să intre iar în Franţa. Şi-a pregătit
întoarcerea cât mai repede la Basle, împreună cu una din surorile sale, Maria,
şi cu Anton, singurul frate care îi rămăsese şi care avea să fie tovarăşul lui,
în umbră dar devotat al întregii sale vieţi. Ei îşi propuneau să ajungă la
Basle, prin Germania. Dar războiul care se aprinsese din nou între Francis I şi
Carol al V-lea i-a împiedicat şi i-a obligat să meargă prin Franţa. Aşa sunt
căile lui Dumnezeu. El conduce pe slujitorii Săi pe drumuri pe care ei nu le
prevăd, nici nu le înţeleg. În felul acesta, Calvin a ajuns la Geneva.
Prima şedere la Geneva
În
secolul al XVI-lea, cetăţenii din Geneva au cucerit multe libertăţi pe care le
apărau cu o deosebită tărie, fie contra episcopiei, fie contra casei de Savoia,
care ar fi vrut să stăpânească oraşul, piaţă comercială însemnată şi punct
strategic de mare valoare. Două partide se formaseră: cel al mamelucilor, partizani
ai Savoiei, şi cel al hughenoţilor* (* Cuvântul francez „hughenoţi" este
de la cuvântul german Eidgenossen, adică „cei care sunt legaţi prin
jurământ".) vrăjmaşi între ei. Datorită celor dintâi, ducele a ajuns să
ocupe pentru un timp viteazul oraş, dar răzbunarea cruntă pe care a arătat-o
faţă de vrăjmaşii lui, i-a provocat pe aceştia la rezistenţă. Genevezii au
încheiat o alianţă cu Fribourg, mai întâi, apoi cu Berna.
Chiar
în momentul acela, ideea Reformei frământa spiritele; ea a găsit un teren
favorabil la cei care se temeau de autoritatea episcopală şi, cum episcopii
depindeau de casa regală de Savoia, mişcarea religioasă s-a complicat mult, cu
tendinţe politice. De altă parte, guvernul din Berna încredinţase lui Guillaume
Farel, grija să evanghelizeze ţinuturile care îi scăpaseră în urma războaielor
din Bourgogne; el a trecut deci prin ţara de Vaud, a vizitat Neuchatel, unde
Berna pretindea să aibă interese, apoi s-a dus în văile vaudezilor din Piemont.
La întoarcere, el s-a oprit la Geneva, în 1532. Apariţia lui a stârnit o
agitaţie grozavă; clerul care era numeros (trei sute de preoţi şi călugări, la
o populaţie de douăsprezece mii locuitori), veghea ca nu cumva să-i fie
ştirbită influenţa. Un martor al situaţiei istoriseşte, în termeni pitoreşti,
starea de spirit a vremii:
„De
ce mergi de colo-colo, tulburând tot pământul? - întreba cu asprime pe Farel,
oratorul preoţilor adunaţi la vicarul episcopiei - cine te-a făcut să vii în
acest oraş? Spune-ne cu ce autoritate predici tu? De ce ai venit să tulburi
acest oraş?" „Nu eu am tulburat pământul, nici acest oraş - a răspuns
Farel - ci voi şi ai voştri aţi tulburat nu numai acest oraş, ci întreaga lume,
prin tradiţiile voastre, prin vieţile voastre atât de dezmăţate." La
auzul acestor învinuiri, oamenii bisericii s-au repezit asupa lui, furioşi: „A
hulit - spuneau ei - nu mai avem nevoie de martori; e vrednic de moarte, în Ron
cu el! Este mai de folos ca acest rău Luther să moară decât să tulbure astfel
poporul." Două zile după ce a sosit, Farel a trebuit să părăsească Geneva,
trecând lacul.
Unul
dintre compatrioţii lui, Antonie Froment, l-a înlocuit. Pentru a nu stârni
bănuieli, a deschis o şcoală, în care, învăţând pe elevi să citească, el le
explica Scriptura.
Surprinşi
de această noutate, părinţii au început să însoţească pe copii; în curând au
devenit atât de numeroşi, încât sala nu-i mai putea cuprinde. Atunci Froment a
ieşit în stradă şi la 1 ianuarie 1533 a predicat despre: „Păziţi-vă de prorocii
mincinoşi, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt
lupi răpitori" (Matei 7:15). După această predică, autorităţile i-au
interzis să mai predice în Geneva, neascultarea l-ar costa trei lovituri cu
funia împletită. Froment a trebuit să se depărteze, din cauza tulburării pe
care o făceau partizanii vechii tradiţii religioase. Pentru un timp mişcarea
părea că rămâne pe loc, dar Berna i-a dat un nou impuls, declarând guvernului
din Geneva că punea ca o condiţie a menţinerii alianţei - de curând făcută -
libera predicare a Evangheliei în acest oraş. Episcopul, înspăimântat, a
plecat, ca şi ducele, care nu s-a mai întors.
Agitaţia
religioasă devenind din ce în ce mai mare, Tribourg, oraş credincios
principiilor catolice, a rupt legătura cu Geneva. Farel s-a prezentat din nou
aici, însoţit de Viret şi de Froment. Ei au deschis porţile dezbaterii publice,
la care, la început, nici unul din clerul catolic n-a îndrăznit a asista;
ignoranţa preoţilor era aşa de mare, încât nu puteau să ţină piept luptelor,
căci Farel le aducea mereu înainte Sfânta Scriptură, pe care ei n-o cunoşteau.
Câţiva, în sfârşit, au încercat să intre în discuţie; printre ei, un savant
dominican, doctor la Sorbona. Acesta a fost fără succes pentru cauza lor şi
după patru săptămâni de dezbateri, Reforma triumfa la Geneva. Farel a invitat
pe magistraţi să se pronunţe în favoarea Evangheliei: „Nu mai îngăduiţi ca Dumnezeu
să fie necinstit în oraşul vostru..." Avântul popular a antrenat
autoritatea mai departe decât ar fi vrut ea să meargă. Evanghelicii au despuiat
biserica de ornamentele ei, cu o adevărată frenezie. „Cei două sute" au
hotărât ca mesa să fie în mod provizoriu înlăturată şi la 21 mai 1536,
cetăţenii adunaţi în consiliul general, printr-un vot unanim şi solemn, au
acceptat noua învăţătură.
Dar o
astfel de hotărâre nu putea transforma inimile. Înfrângerea catolicilor n-a
făcut decât să trezească două rele mari care au invadat oraşul: imoralitatea şi
necredinţa. Farel le-a atacat cu energia lui obişnuită, arătând că numai
Evanghelia putea să aducă remediul necesar acestei nenorocite stări de lucruri.
Greutăţile se înmulţeau prin atacurile reînnoite ale ducelui de Savoia contra
acestui oraş: toate preocupările se îndreptau spre probleme militare. Dar Farel
nu-şi pierdea curajul; se simţea îndatorat să stăruie, să lupte, fără să-şi
îngăduie ceva timp de odihnă. Dacă lucrarea lui Dumnezeu avea să nu reuşească
la Geneva, trebuia ca cel puţin slujitorul Domnului s-o susţină până în ultima
clipă. Mic de statură, slăbuţ, ca apostolul Pavel (2 Corinteni 10:1-10), el se
dovedea mare în faţa rebelilor, cu toată demnitatea credincioşiei sale. Ochii
se plecau înaintea lui; murmurele îl însoţeau, dar de departe şi ca să
amuţească de îndată ce el se întorcea la catedră; nu cruţa nimic şi pe nimeni.
Cuvântul lui suna ca un tunet, reproşurile lui planau peste cei care
dispreţuiau Evanghelia.
Dar
Viret îl părăsise pentru a răspunde unei chemări pe care o primise de la
Neuchatel şi Farel nu se simţea în stare să susţină singur lupta mult timp. El
dărâma ce era rău, dar îşi dădea seama că nu era el omul care să poată
reconstrui pe mormanele de ruine pe care le făcea. Ca şi Luther, îi trebuia un
Melanchton.
Aflându-se
în această situaţie, într-o zi a venit la el Louis de Tillet, un canonic pe
jumătate reformat, care primise odinioară pe Calvin la Angouleme, unde, în
bogata bibliotecă a prietenului său, reformatorul a urzit pentru prima oară
planul „Instituţiei creştine". Auzind că însuşi Calvin avea să sosească la
Geneva, Tillet a crezut că trebuie să-l informeze pe Farel. Acesta n-a ezitat o
clipă şi s-a dus în grabă la hotelul unde trăsese Calvin, care credea că nu va
petrece acolo decât o noapte şi că va pleca a doua zi spre Basle. Fără nici o
introducere, Farel i-a spus scopul vizitei sale: Calvin avea înaintea lui o
lucrare bine precizată la Geneva; cu orice preţ, el trebuia să se oprească
acolo, să-şi întrerupă călătoria şi orice altă lucrare pe care ar avea-o de
făcut, pe care ar fi încercat-o; Dumnezeu Însuşi îi rânduise fără ocoliri
drumul pe care avea să-l urmeze. Calvin a respins propunerea care i-a fost
făcută. El nu se simţea calificat pentru acea slujbă. El voia mai bine să fie
un lucrător al Domnului în marele seceriş care se pregătea, la nevoie, un ostaş
al Domnului în bătălie; dar a desţeleni un câmp, a accepta paza unui post bine
determinat, aceasta nu era pentru el. Dacă el a adus ceva foloase, n-a făcut
acest lucru printr-o carte, rod al muncii şi al studiului? Să fie lăsat deci să
meargă acolo unde va putea să scrie şi altele. Farel a insistat. Cartea era
gata, făcută; care alta ar fi putut avea valoare, decât comentariul pe care
autorul l-ar adăuga, punând în practică principiile care se găseau în ea? Cine
avea dreptul, de altfel, atunci când, din toate părţile, trâmbiţa suna, să
spună că el era gata doar să studieze, să scrie? Dovada că Dumnezeu aştepta de
la Calvin un alt lucru era că Farel se găsea pe drumul lui şi-i cerea
colaborarea, în Numele lui Dumnezeu. Arunci Calvin a invocat alte motive noi,
căutând, se pare, să respingă cu asprime pe Farel, descriindu-i defectele
omului care ar deveni colegul lui. El se cunoştea, se ştia că este stăruitor,
încăpăţânat. Încă odată, să fie lăsat să se ascundă în studiile lui, numai
acolo ar putea şi el să facă ceva. Atunci, Farel a izbucnit.
„Când
Farel a văzut - istoriseşte chiar Calvin - că nu câştigă nimic prin rugăminţile
lui, a ajuns până la blestem, cerând ca Dumnezeu să binevoiască să blesteme
odihna mea şi liniştea studiului pe care o căutăm, dacă, într-o aşa măsură şi
aşa de mare nevoie eu mă retrag şi refuz să dau ajutor. Acest cuvânt m-a
înspăimântat şi m-a cutremurat în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu ar fi întins de
sus mâna Sa peste mine, pentru a mă opri acolo, încât am renunţat la călătoria
pe care o începusem. Totuşi, simţind ruşinea şi timiditatea mea, n-am vrut
deloc să mă oblig să primesc vreo sarcină oarecare."
Calvin
a cedat deci, dar aşa cum trebuia să cedeze un caracter ca al lui, adică doar
cu convingerea profundă că el ceda lui Dumnezeu, nu unui om. Dar acest om i-a
rămas totdeauna scump şi demn de cinste. Îi plăcea să-şi amintească această
scenă, acest „argument care te înspăimântă". În zilele rele, el îşi relua
curajul, la gândul acestei mâini „întinse de sus" pentru a-l apuca şi a-l
susţine, iar în zilele fericite îi mulţumea Domnului că l-a ales şi l-a
susţinut; fără îndoială, şi-a adus aminte de aceste clipe, atunci când bătrânul
Farel a venit să-l vadă pentru ultima oară, pe el, mai tânăr cu atâţia ani, dar
consumat înainte de vreme. Farel nu mai venea în acea zi pentru a-l
„opri", ci pentru a-i dori fericirea plecării la Domnul şi fericirea
odihnei fără sfârşit.
Calvin
se afla astfel, fără să vrea, situat pe câmpul de lucru unde Domnul îl
destinase. Afară de un scurt interval, el a rămas aici până la sfârşitul vieţii
sale, adică timp de aproape 28 de ani, pe care i-a întrebuinţat ca să facă din
Geneva „Roma protestantă".
Sunt
foarte multe rezerve de făcut asupra organizaţiei pe care el a precizat-o până
în cele mai mici detalii, totdeauna urmând înclinarea, foarte logică, a
spiritului său, în loc de a se lăsa călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Totuşi, nu
se poate să nu admiri tăria cu care el a ţinut piept asalturilor neîncetate pe
care le-a suferit, pe care le-a respins mereu în numele adevărului, pe care l-a
apărat cu încăpăţânare, faţă de toţi şi împotriva tuturor.
Împreună
cu Farel, el a întocmit o „Mărturisire de credinţă, un formular scurt de
învăţătură şi disciplină", cum spunea Theodor Beza, şi un „catehism"
pentru instruirea celor tineri. Prima din aceste lucrări, o sinteză a
principiilor schiţate în „Instituţia creştină", merită să ne retină
atenţia.
Lepădând
orice tradiţie ecleziastică, Calvin cere supunerea întregii vieţi, literei
Cuvântului lui Dumnezeu, fără a amesteca în el nici un lucru, fără a adăuga sau
a scădea ceva. „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină, trebuie să I se
închine în Duh şi în adevăr" (Ioan 4:24). Deci nici un loc pentru
„ceremonii şi respectarea unor rânduieli trupeşti, ca şi cum Dumnezeu S-ar
delecta cu astfel de lucruri." Nici o încredere „în vreo creatură
oarecare." Nici un chip în templu, nici o reprezentare a lui Dumnezeu.
„După cum Dumnezeu este singurul Domn şi Stăpân, noi mărturisim că toată viaţa
noastră trebuie să fie călăuzită de îndrumările Sale sfinte şi că nu trebuie să
avem altă regulă de a trăi, nici să inventăm alte fapte bune, pentru a fi
plăcuţi Lui, decât cele ce sunt cuprinse în Cuvânt."
„Orb"
în starea lui de păcat, „stricat şi făţarnic cu inima", „omul nu poate,
prin sine însuşi, nici să ajungă la adevărata cunoştere a lui Dumnezeu, nici să
fie în stare să poată face binele" (Romani 7:18-20). El are, deci, nevoie
să fie „luminat de Dumnezeu" şi adus la ascultarea de dreptatea lui
Dumnezeu. Ca urmare a acestui lucru, omul trebuie „să caute în altă parte decât
în sine, mijlocul mântuirii sale."
Isus
ne-a fost „dat de Tatăl" pentru ca în El să putem primi tot ce ne
lipseşte. „Prin sângele Lui" suntem spălaţi de păcatele noastre.
Aşa
este lucrarea Duhului. Voinţa noastră ajunge să se potrivească voii lui
Dumnezeu. Noi suntem „eliberaţi de robia păcatului" (Romani 6:6) şi numai
aşa suntem „în stare să facem fapte bune" (2 Timotei 2:21). Totuşi, cu
toată naşterea din nou, rămâne în noi mult rău şi nedesăvârşire. De aceea noi
„avem mereu nevoie de îndurarea lui Dumnezeu" şi mereu trebuie „să căutăm
îndreptăţirea noastră în Isus Cristos, neatribuind nimic faptelor
noastre."
Toate
aceste binefaceri ne sunt date, dar „numai prin îndurarea şi bunătatea lui
Dumnezeu, fără nici o legătură cu meritele sau faptele noastre." Şi
totuşi, faptele „pe care le facem, în credinţă", îi sunt plăcute, pentru
că, neţinând seamă de nedesăvârşirea lor - fiindcă sunt ale noastre - El nu
vede în ele decât „ceea ce izvorăşte de la Duhul Său." Credinţa este
„intrarea în aceste bogăţii." Ea constă în a crede în promisiunile
Evangheliei şi a primi pe Domnul Isus Cristos „aşa cum ne este El înfăţişat
prin Cuvântul lui Dumnezeu." Toate ne vin de la Dumnezeu, prin mijlocirea
Domnului Isus Cristos; orice altă rugăciune, „care nu porneşte din dragostea
care se găseşte în inimă, este zadarnică." Nici o poruncă nu este
îndreptăţită, decât cele ce sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu; deci sunt
fără rost „pelerinajele, călugăriile, oprirea de a mânca carne, de la căsătorie,
spovedania şi altele asemănătoare." Urmează apoi instrucţiuni privitoare
la cină şi la botez.
Până
aici, Calvin rămâne numai pe tărâmul Evangheliei. Dar îl abandonează cu totul
în articolele sale privitoare la rânduiala în biserică, care dau putere
autorităţilor civile să caute şi să pedepsească orice călcare a legilor
creştine; pastorilor, dreptul de a face rânduiala pe care ei o găsesc necesară,
de a semnala magistraţilor abaterile şi de a indica pedeapsa. După ce proclamase
foarte frumos îndurarea lui Dumnezeu, harul Lui faţă de păcătosul care se
pocăieşte, Calvin pune iar Geneva sub jugul unei legi neînduplecate. El
constituia „statul creştin", fără să-şi dea seama că această denumire
rămâne fără roade, atâta timp cât cei care fac parte din acest stat nu sunt ei
înşişi creştini.
Credinţa
este o chestiune individuală, care nu se poate impune colectivităţii. Cum să
pui alături, sub acelaşi steag, pe cei întorşi şi pe cei neîntorşi la Dumnezeu?
Sistemul lui Calvin dădea naştere în mod fatal făţărniciei. Aplicat cu o
rigurozitate excesivă, a constrâns pe cei care voiau să scape de pedepsele
diavoleşti prevăzute pentru cei care călcau rânduiala fixată, să ducă doar o
viaţă în aparenţă potrivită Bibliei.
Dar
lucrul acesta nu putea dura la nesfârşit. Într-o zi sau alta, câte o abatere
era făptuită şi aducea după ea pedeapsa sau chiar provoca revolta. Nu este
deloc de pus la îndoială evlavia şi sinceritatea unei mari părţi din populaţia
Genevei, dar chiar în aceste cercuri domnea un formalism capabil să omoare
viaţa spirituală, stricta observare a datoriilor religioase fiind obiectul unui
control sever. Şi cum s-ar fi putut face cercetarea fiecărei inimi? Cum să te
asiguri de realitatea întoarcerii la Dumnezeu, din moment ce orice libertate
era înlăturată şi prima datorie era să se urmeze drumul trasat de legea
omenească şi nu de îndemnurile Scripturii?
Calvin,
s-a spus, urma aici linia generală a epocii sale, în care, cu mult timp
înaintea lui, totul se limita la exagerări. La sfârşitul Evului Mediu, din
lipsa unei organizaţii politice solid stabilită, magistraţii luau adesea măsuri
riguroase pentru a împiedica, de exemplu, cheltuielile fără rost ale cetăţenilor,
pentru că altfel aceştia nu mai ajungeau să-şi achite impozitele şi oraşele
aveau să ajungă la ruină. Pentru a nu cita decât Geneva, aici s-au dat, puţin
înainte de Reformă, patru ordonanţe contra jocurilor de noroc, alte patru
contra abuzurilor de dans, altele contra desfrâului, beţiei, Westernurilor,
altele destinate să prevină excesele în modă. Dar este de regretat, cu atât mai
mult, să-l vezi pe Calvin, cu Evanghelia în mână, urmând practici asemănătoare,
fără a arăta mai dinainte adevăratul remediu: mântuirea personală, prin
credinţa în lucrarea Domnului Isus.
La
Geneva, luptele prelungite contra ducelui de Savoia şi a episcopului au
stimulat foarte mult sentimentul libertăţii. Cetătenii şi-au câştigat acest
sentiment de libertate, prin propriile lor eforturi, fără nici un ajutor din
afară, fără sprijin din partea celor din Berna. Mândri, pe drept cuvânt, de
această independenţă politică, câştigată cu puterea lor, ei nu tolerau nici
cea mai mică încălcare a drepturilor cetăţii. Aceeaşi tendinţă se regăsea în
relaţiile zilnice: fiecare pretindea că trăia pentru sine şi îşi ducea viaţa
cum îi plăcea; puţin îl interesa de cei din jur. Individualismul era dus la
exagerare; unitatea nu se reconstruia decât pentru a ţine piept vrăjmaşilor din
afară. Se înţelege deci că măsurile disciplinare prevăzute de Calvin au produs
o impresie foarte rea. Totuşi li s-au supus, la început, cu speranţa - fără
îndoială - că în practică se vor arăta mai puţin supărătoare decât păreau.
Totuşi s-au auzit murmure.
„Calvin
- se spunea - este însărcinat cu explicarea Scripturilor; cu ce drept se apucă
el să facă altceva: să vorbească despre moravuri, să cenzureze? Ar face bine să
arate că nu vrea nici mesă, nici papă, nici spovedanie şi toate celelalte.
Pretinde el să aibă o altă autoritate, să devină temnicerul oraşului?"
Calvin nu-şi făcea iluzii cu privire la tăria acelor atacuri. „Noi suntem în
faţa unor greutăţi foarte mari - scria el prietenului său Bullinger, păstor la Zürich
- poporul, zdrobind jugul preoţilor, crede că a înlăturat orice autoritate în
această lume. Unii cetăţeni spun: „Cunoştinţa Evangheliei ne este de ajuns; noi
ştim s-o citim, iar faptele noastre nu vă privesc". Cei mai mulţi dintre
ei sunt dispuşi mai degrabă să ne privească doar ca predicatori, şi nu ca
păstori. Ce lucru greu este ridicarea bisericii! Va trebui luptat contra celor
mai rele inspiraţii ale cărnii şi sângelui."
Dar
Calvin şi Farel erau dintre cei care se întăreau în pericolul pe care-l
prevedeau. Ei au insistat pe lângă consiliul oraşului asupra nevoii absolute,
pe care o vedeau, de a se lua măsuri imediate şi energice în vederea
restabilirii moravurilor; magistraţii le-au dat dreptate, nu fără să fi
obţinut mici îmbunătăţiri; şi executarea planului trasat a început.
S-au
închis casele de joc; nişte jucători au fost prinşi asupra faptului şi unul
dintre ei a fost condamnat să stea expus timp de o oră la St. Gervais, cu
cărţile de joc în jurul gâtului. Unul care trăise în păcatul desfrânării, a
fost plimbat împreună cu femeia pe străzi, ca să le fie ruşine. Actorul unei
mascarade a trebuit să-şi ceară iertare în genunchi, în catedrală. Un om
vinovat de jurământ fals a fost suit pe o schelă şi lăsat acolo mai multe ore
cu mâna dreaptă ridicată. O coafeză, care împodobise fără modestie pe o tânără
mireasă, s-a văzut condamnată la două zile de închisoare. Nişte părinţi au avut
de îndurat unele pedepse, pentru că au neglijat sau au refuzat să-şi trimită
copilul la şcoală. Totuşi Calvin spunea: „Eu nu sunt, de fapt, contra
distracţiilor; dansul şi jocurile de cărţi nu sunt în sine un păcat; dar cât de
uşor pot aceste plăceri să stăpânească pe cel care se ocupă des cu ele! Acolo
unde necurăţia a ajuns o veche obişnuinţă, trebuie evitat tot ce aduce
pericolul de a cădea iarăşi în ea!"
Această
poliţie morală a fost la început bine primită; cei bogaţi îi erau supuşi, ca şi
cei săraci; cei mari ca şi cei mici; nici o legătură de familie, nici un merit
politic nu scutea pe cineva. Un om de seamă, prins în greşeală, amintea lui
Calvin de serviciile făcute Genevei în zilele ei de pericol, pentru independenţa
naţională. „Este un act rău de cetăţean - i-a răspuns Calvin - când ţi-ai
vărsat sângele pentru patrie, să ceri ca răsplată, dreptul de a păcătui şi de a
da exemple rele."
Trebuie
adăugat că cei doi reformatori nu se mărgineau numai să înfiereze aceste rele.
Ei ştiau că mult contează să atingi inimile şi conştiinţele şi să lucrezi cu
putere asupra sufletelor. Astfel, ei şi-au mărit relaţiile, vizitele,
învăţătura pe care o dădeau în mijlocul familiilor. Ei căutau să facă să fie
înţelese toate învăţăturile şi rânduielile lor şi se sileau să cunoască
părerile cetăţenilor şi să-i alăture, să încurajeze pe credincioşi, să-i
lumineze, să întărească pe cei care aveau îndoieli. Această lucrare a dat
rezultate binecuvântate, de care vrăjmaşul totdeauna s-a servit pentru a-şi
dubla împotrivirea. Pasiunile opuse s-au aprins, s-au format partide şi s-au
separat. Atunci s-a format grupul „libertinilor", cuvânt căruia nu trebuie
să-i dăm înţelesul defavorabil pe care-l are astăzi, deşi unii dintre ei l-ar
fi meritat. În principiu, libertinii erau independenţi, vrăjmaşi ai oricărei
subjugări politice, morale sau religioase, vrăjmaşi declaraţi, prin urmare,
noii stări de lucruri. Era timpul ca ei să spună: „Ce rămâne din vechile
libertăţi ale oraşului? Au fost ele oare păstrate, fără duce şi fără episcop,
doar ca să se impună, în numele religiei, nişte legi la care episcopul
niciodată nu gândise şi pe care niciodată nu le-a dat?"
Făcând
un pas mai departe, păstorii au cerut ca mărturisirea de credinţă să fie
imprimată şi prezentată fiecăruia din locuitorii oraşului, pentru ca ei să
declare, prin semnătura lor, dacă sunt de acord cu ea sau nu. Rezultatul era de
aşteptat: în afară de cei care au acceptat cu bucurie şi de alţii, mai puţin
numeroşi, care s-au opus, s-a găsit un anumit număr care n-a spus nici da nici
nu. Potrivit concepţiilor secolului al XVI-lea, aceştia făceau prin asta un act
de revoltă, fapt pentru care au fost foarte mult dezaprobaţi, mai ales de
Corault, un coleg al lui Calvin şi al lui Farel, altădată călugăr, apoi
predicator la curtea de Navara - bătrân, orb şi vorbăreţ, cu un fel necioplit
de vorbire, dar puternic. Excesele lui de vorbire, în această împrejurare ca şi
în altele, au obligat pe magistraţi să-l ducă la închisoare pentru câteva zile;
este adevărat, el n-a ieşit de acolo, decât pentru a se aştepta la condamnarea
exilului. A murit, puţin timp după aceea.
Alegerile
care au urmat au dat majoritate libertinilor în consiliul oraşului. Din patru
administratori, trei erau de-ai lor. În curând s-au văzut, reapărând „unele
moravuri rele, atât noaptea, cât şi ziua, cântece şi cuvinte
necuviincioase." Noii magistraţi au căutat să pună în ordine aceste
lucruri, dar cum să facă să fie respectată autoritatea lor, când era cunoscută
dezaprobarea lor faţă de măsurile luate mai înainte contra acestor moravuri? Ei
ezitau totuşi, în faţa perspectivei luptelor în care, de vreo 18 luni, pasiunea
partizanilor şi a lor îi mâna zi de zi.
O
întâmplare de ordine bisericească a adus explozia. Consiliul oraşului a adoptat
o modificare a ritualului stabilit, fără să ceară consimţământul autorităţilor
bisericeşti. Şi, cum era vorba de celebrarea cinei, Calvin şi Farel au declarat
că ei nu o vor da celor ce admiteau inovaţia propusă. Ei s-au ridicat la
catedră, de Paştele anului 1538, nu pentru a vorbi despre Domnul, ci pentru a
critica pe adversarii lor, magistraţi şi cetăţeni. De aici a urmat o agitaţie
mare şi a doua zi cei doi pastori au primit ordinul de a „părăsi oraşul în trei
zile."
Sunt,
desigur, multe lucruri care li se pot reproşa. Totuşi, pentru a aprecia la
dreapta ei valoare atitudinea lor agresivă şi puţin în armonie cu principiile
Evangheliei, trebuie să o situezi în mediul acestei epoci. Fiind foarte violent
atacată, Reforma era provocată să se apere tot atât de aprig. Aceşti slujitori
ai lui Dumnezeu au făcut greşeli; dar noi cunoaştem totuşi dorinţa lor
arzătoare de a urma şi a sluji Domnului umblând în dependenţă de El şi nu putem
şti dacă, lucrând într-un fel, care nu ar fi de criticat azi, ei s-ar fi putut
impune în epoca în care trăiau. Calvin s-a explicat aşa: „Ori de câte ori mă
gândesc cât de nenorocit am fost la Geneva, tremur în toată fiinţa mea; grija
pentru starea sufletelor, de care într-o zi Dumnezeu îmi va cere socoteală, îmi
aducea mari chinuri atunci când trebuia să împart cina. Deşi credinţa multora
dintre ei mi s-a părut dubioasă, suspectă chiar, ei veneau toţi la cină, fără
deosebire. N-aş putea arăta exact, de ce chinuri era asaltată conştiinţa mea,
zi şi noapte."
Farel
s-a reîntors la Neuchatel; despărţire dureroasă pentru cei doi prieteni, a
căror dragoste se întărise în luptele susţinute în comun. Calvin s-a dus la
Strasburg, unde a ajuns să ocupe slujba de pastor şi profesor. În fiecare
dimineaţă, el dădea o lecţie asupra Evangheliei după Ioan. În jurul catedrei
lui se grupau numeroşi ascultători, printre care se vedeau mulţi refugiaţi
francezi, însetaţi să audă explicându-se Cuvântul lui Dumnezeu. Însărcinat cu
mai multe misiuni în Germania, Calvin a intrat astfel în legătură cu
protestanţii din această ţară. În aceste diferite întâlniri, în care se
discutau probleme foarte importante şi profunde, ca şi controverse spinoase, el
a arătat un spirit moderat, mânat de felul de a gândi al Domnului. Nu înseamnă
că el nu condamna, fără milă, ereziile care se strecuraseră printre creştini,
dar acolo unde se putea, depunea toată puterea sa pentru a evita dezbinările,
pentru a apropia inimile pe terenul adevărului, îndemnând pe fiecare să renunţe
la pornirile personale şi să caute legătura cu copiii lui Dumnezeu. Nu dorise
el să aibă acest rol, după cum scria: „Am căutat mult să rămân aşa cum eram,
adică să nu doresc să apar în mari adunări şi totuşi nu ştiu cum am fost dus,
parcă de o putere, în aşa-zisele adunări în care, vrând-nevrând, a trebuit să
fiu în tovărăşia multor oameni."
Lucru
curios, Calvin, nu l-a întâlnit pe Luther şi a regretat mult acest lucru.
„Nimic nu este mai important - scria el unui prieten - decât să se menţină o
adevărată armonie între toţi oamenii cărora Dumnezeu le-a încredinţat o
influenţă mare. Asupra acestui punct, Satan îşi are ochii fixaţi; el nu
lucrează nimic altceva mai mult, decât să stârnească dezbinarea printre noi şi
să ne izoleze unii de alţii.” În schimb, Calvin a legat o prietenie bună cu
Melanchton, cu toate însuşirile diferite ale caracterelor lor; pe cât era
Calvin de precis şi cu tărie de spirit, pe atât prietenul său era blând,
primitor de influenţe diferite, uşor de înduplecat şi de intimidat, fie de
către cei apropiaţi ai lui, fie de adversarii săi, înclinaţi spre a ceda, numai
să evite lupta. Fiind izbit de aceste înclinări şi de neajunsurile pe care le
aduceau ele pentru cauza lor comună, Calvin a fost pentru Melanchton un
supraveghetor de bunăvoie şi potrivit adevărului, punându-l în gardă contra
slăbiciunilor lui, fără ca totuşi să-l rănească; dimpotrivă, scrisorile lui
sunt pline de cea mai mare îngăduinţă, unite cu o tărie bine precizată.
În
adevăr, orice s-ar spune, Calvin era un om cu inima foarte ataşată de prietenii
săi şi simţea nevoie de dragostea lor. „Inima lui era în capul lui", s-a
spus; dar el simţea nevoia unui destinderi pentru munca sa intensă. S-a gândit
să se însoare. Dacă nu va găsi uşor tovarăşa care îi trebuia, tot ce dorea în
această situaţie, nu era decât să rămână sub îndrumarea specială a Domnului. El
a făcut, în sfârşit, cunoştinţa unei văduve cu 3 copii - Idollete Starder,
originară din orăşelul de Bure, în Gueldre. Bucer o urmărise îndeaproape. El
văzuse calităţile ei alese şi temeinice, dezvoltându-se şi în timpul văduviei
ei, sub povara încercărilor şi a datoriei. Alegerea lui Calvin s-a făcut
repede. Idollete îi aducea ca zestre, o mare evlavie, o dragoste, o inimă gata
de orice sacrificiu. Ea a fost pentru el o tovarăşă devotată şi Calvin a
întâlnit într-adevăr, în ea „ajutorul potrivit pentru el". Scrisorile lui,
în care vorbeşte atât de des despre soţia sa, pot preciza fizionomia ei morală;
sunt trăsăturile unei creştine, credincioasă tuturor îndatoririlor chemării ei.
A vizita pe cei săraci, a mângâia pe cei amărâţi, a găsi adăpost străinilor
care băteau la uşa sau poarta soţului ei, a veghea la căpătâiul lui în timpul
zilelor de boală sau când era chinuit de o durere care nu-l mai lăsa să facă
aproape nimic încât lui „aproape îi era ruşine să trăiască aşa de inutil",
a-l susţine în ceasurile de descurajare şi dezamăgire; a se ruga, în sfârşit
singură, ascunsă în locuinţa ei, atunci când răscoala urla din toate părţile şi
când pe străzi se auzeau strigăte de moarte contra slujitorilor lui Dumnezeu,
iată grijile care au umplut viaţa Idolletei.
În
acest timp, la Geneva, administraţia libertină producea roade dezastruoase,
care au adus după ele grave pericole politice. Era atacată mărturisirea de
credinţă, erau concediaţi, sub pretext de nesupunere, profesorii Colegiului
întemeiat de Calvin. În fiecare noapte, în plină stradă se petreceau scene
grosolane de destrăbălare. De asemenea, catolicii ridicaseră capul. O
conferinţă s-a ţinut la Lyon „pentru a căuta şi a pune în aplicare mijloacele
de a stabili în Geneva vechea religie." Cei exilaţi, din partea lor,
gândeau să pună mâna pe oraş. În sfârşit, adevăraţii patrioţi au început să se
mişte.
În
faţa acestor intrigi văzute de toţi, creditul libertin a scăzut repede şi
oamenii ordonaţi şi evlavioşi au început să se arate. Exprimată mai întâi în
mod timid, ideea de a rechema pe reformatorii exilaţi şi-a făcut drum şi ei au
fost informaţi. La început, Calvin a refuzat categoric acest lucru, cu toate
insistenţele lui Farel, care nu putea totuşi să părăsească Neuchatel: „Ştiam
bine - îi scria prietenului său - că tu mă vei presa, dar ai avea milă de mine,
dacă ai şti ce groază m-a cuprins când am primit această ştire; abia de mai
eram stăpân pe mine. Când îmi aduc aminte ce viaţă am dus acolo, tremur până în
adâncul sufletului meu, la gândul unei reîntoarceri. Cu mare greutate mi-am
înăbuşit atunci gândurile fugii, care se ridicau înăuntrul meu, mă simţeam cu
mâinile şi picioarele legate de acest oraş, prin voia lui Dumnezeu. Şi acum,
când harul lui Dumnezeu mi-a dat libertatea, să merg din nou de buna mea voie,
să mă cufund în acest adânc, ale cărui murdării şi pericole le cunosc aşa de
bine! Şi totuşi, cu cât mă simt înclinat să mă depărtez cu groază de această
situaţie, cu atât mă cuprinde neîncrederea în mine. Las deci toată treaba asta
să meargă de la sine şi rog pe prietenii mei să nu preseze. Nu voi abandona, în
nici un caz, biserica din Geneva, care îmi este mai scumpă decât viaţa; nu caut
comoditatea mea, nici motive să fug de la datorie; dar trebuie ca voia lui
Dumnezeu să-mi fie clară, pentru ca să pot merge în siguranţă şi sub
binecuvântarea Lui."
Această
voie s-a arătat tot mai clar. Consiliul general al Genevei a anulat ordinul de
exil dat cu trei ani mai înainte şi a declarat că „socoteşte pe Calvin şi Farel
drept oameni de bine, oameni ai lui Dumnezeu şi aprobă tot ce a făcut Consiliul
de Stat pentru a-l aduce înapoi pe Calvin şi tot ce va mai putea face
încă."
Calvin
a rezistat mult timp încercărilor făcute pe lângă el în acest oraş, atât de
mult îl obsedau amintirile groaznice pentru el, ale primei lui şederi acolo.
„Mai bine o sută de alte feluri de moarte - îi scria lui Farel - decât această
cruce, pe care de mii de ori pe zi va trebui să o simt." El a sfârşit prin
a ceda argumentelor lui Viret şi mustrării lui Farel. „Cu cât duhul meu dă
înapoi de groază în faţa acestei poveri, cu atât devin mai suspect pentru mine
însumi... Nu ce vreau eu, o! Dumnezeule, ci ce vrei Tu!"
Mult
timp după aceasta, istorisind spaima lui din acel timp, el spune: „În sfârşit,
gândul la datoria mea, pe care o priveam cu respect şi conştiinciozitate, m-a
câştigat şi m-a adus iar la turma de la care altădată fusesem smuls; acest
lucru l-am făcut cu tristeţe, lacrimi, mari griji şi deznădejde. Domnul îmi
este martor.” În grabă un crainic s-a dus să-l caute la Worms, unde era el
atunci. Doi consilieri au primit misiunea de a-l instala în casa care îi era
destinată. Registrul oraşului dă interesante amănunte în această privinţă. S-a
ordonat să se cumpere nişte postav, pentru a i se face o haină. S-a cerut
casierului să dea bani pentru hainele maestrului Calvin. Ca om de mare ştiinţă
şi bine pregătit pentru îndreptarea bisericii creştine, şi care suportă
cheltuieli cu oaspeţii, s-a hotărât să i se asigure un salariu pe an de cinci
sute de florini, douăsprezece măsuri de grâu şi două butii de vin.
Reîntors
la Geneva, Calvin s-a păzit mult ca să nu arate teama pe care o simţea. A cerut
doar consiliului să pună ordine în biserică şi ca aceasta să se facă în scris.
Duminica următoare, când s-a urcat la catedră, n-a rostit un discurs mişcător,
la care mulţi se aşteptau; n-a făcut nici cea mai mică aluzie la trecut, ci
doar a reluat, simplu, explicaţia Scripturii de la versetul la care rămăsese cu
trei ani în urmă. Poporul l-a primit cu bucurie: „El a fost primit, astfel, cu
o deosebită dragoste - spune Theodore Beza - pentru că era înfometat de a
asculta pe credinciosul său pastor şi dorea să-l aibă mereu cu el."
Consiliul din Strasburg a refuzat la început să-l lase pe Calvin celor din
Geneva; au trebuit multe insistente discuţii, pentru ca Strasburgul să
consimtă, în sfârşit, să renunţe a-l mai vedea întorcându-se.
A doua şedere la Geneva
Aceasta
a durat 23 de ani, adică până în ziua morţii lui. Nu este loc pentru a ne opri
prea mult asupra acestei perioade din viaţa lui. Multe din trăsăturile ei
amintesc pe prima. Calvin a mai dezvolatat principiile expuse în „Instituţia
creştină", folosindu-se de experienţele sale, care i-au impus o oarecare
moderaţie, fără ca pentru aceasta să şovăie în lucrurile pe care le socotea
esenţiale, adică în privinţa absolutei supuneri a întregii populaţii în faţa
învăţăturii Evangheliei, dată prin Sfânta Scriptură, ameninţând pe cei
îndărătnici cu pedepsele cele mai severe. Biserica şi statul rămâneau strâns
legate, însă cu rolurile lor, mai bine delimitate ca în trecut; în caz de
nevoie, ele îşi dădeau ajutor reciproc.
Calvin
a avut o grijă deosebită să vestească mereu cu hotărâre şi să menţină în întregime
autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, drept călăuză a vieţii de toate zilele şi
singura temelie a oricărei predici. Aceasta trebuia să se bazeze totdeauna pe
un loc biblic, de la care pastorul nu avea să se depărteze sub nici un pretext
pentru a face digresiuni morale sau de alt fel. Calvin le recomanda pastorilor
să fie scurţi şi cu o atitudine hotărâtă, să evite orice vorbire lungă, care ar
risca să obosească pe ascultători. „Este un lucru despre care vreau să-ţi vorbesc
- scria el într-o zi lui Farel - se spune că lungimea predicii tale este o
pricină de care unii se plâng. Tu însuţi mi-ai spus de mai multe ori că ai vrea
să fii atent în această privinţă. Nu uita, te rog foarte mult, să nu oboseşti
pe cei care te ascultă... Şi, pentru că nu pentru propria noastră zidire ne
cheamă Domnul să ne urcăm la catedră, ci pentru a zidi poporul, este de datoria
ta să fii moderat, în aşa fel încât Cuvântul lui Dumnezeu să nu fie păgubit,
pentru că tu ai obosi oamenii." Aceeaşi observaţie o face cu privire la
rugăciune, deşi Farel - după spusa celor din timpul lui - se ruga admirabil.
„Este bine să te rogi mult în particular, dar scurt în adunare. Dacă aştepţi de
la toţi aceeaşi înflăcărare ca a ta, te înşeli."
Calvin
dădea şi cântecului o mare importanţă. Aşteptând să adune cântece mai multe, se
cântau psalmi, traduşi de Clement Marot şi de Theodore Beza. Calvin avea o
asemenea grijă de a nu se depărta niciodată de textul biblic, încât a făcut să
fie imprimată, pe partea de jos a fiecărei pagini, traducerea exactă - în proză
- a textului ebraic, nevrând deloc să atribuie psalmistului ceea ce se putea
datora cerinţelor versificării.
În
toată această muncă de organizare, Calvin a găsit colaboratori printre cei
care contribuiseră la întoarcerea sa la Geneva. Acest nucleu s-a menţinut, prin
toate furtunile care au venit. Domnul n-a rămas deci fără martori în acest
oraş, Geneva, despre care ştim că adesea a fost atât de orbit faţă de adevăr şi
atât de înclinat să nesocotească binecuvântarea de care avea parte.
Este
bine să precizăm în ce măsură Calvin se ocupa de administrarea oraşului. Unii
îşi fac câteodată păreri exagerate în această privinţă. Autoritatea lui a rămas
numai morală şi ecleziastică, dar era obiceiul să fie consultat în privinţa
celor mai diferite lucruri, fără ca pentru aceasta să se urmeze neapărat
părerea lui. Oamenii i se adresau când era vorba de a se încheia un tratat cu
Berna, ca şi atunci când era vorba de introducerea unui nou mijloc de
încălzire; i se încredinţa redactarea unei note diplomatice; era însărcinat
chiar şi cu diferite tranzacţii cu statele vecine.
Trebuie
spus că bogata cultură a lui Calvin îl indica în mod natural spre unele misiuni
delicate. Dar ar fi o nedreptate să se vorbească despre o „tiranie" pe
care el ar fi exercitat-o asupra oraşului. Deseori nu erau urmate sfaturile
lui. Lucrările lui erau supuse cenzurii, ca tot ce se imprima la Geneva. I se
impuneau unele corectări şi el trebuia să le accepte. În schimb, în domeniul
moravurilor, Calvin a avut o autoritate de netăgăduit, care a dat oraşului o
înfăţişare cu totul deosebită: nu mai erau sărbători lumeşti, spectacole,
dansuri, destrăbălări; luxul a fost înlăturat; simplitatea domnea în
îmbrăcăminte şi la masă; crimele, furturile, care înainte erau dese, s-au
rărit. Totul arăta ordine, cinste, curăţie, cuviinţă, pioşenie.
Dar
din nou Satan a pus totul în mişcare pentru a împiedica munca celor care
susţineau Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţând din greşelile pe care le făcuseră,
libertinii au crezut că fac o bună politică ţinându-se într-o bună şi deosebită
rezervă, deşi urmând de aproape acţiunile reformatorului. Isteţimea lor, mereu
trează, le-a dat posibilitatea să se folosească de greşelile făcute de Calvin
în aplicarea prea rigidă a sistemului său. Ei au ştiut să ridice populaţia
contra a ceea ce ei socoteau lovituri aduse vechilor libertăţi ale Genevei,
lucru drept, în aparenţă, dacă libertatea stă în a face ce vrei fără să ţii
seama de aproapele sau de învăţătura Scripturii, dar cu totul nedrept, când
priveşti sub adevărata ei lumină înnoirea morală pe care o urmărea Calvin,
arătând cetăţenilor căile Domnului şi mai ales făcându-i să vadă unde se poate
găsi mântuirea sufletelor lor.
Din
nou jigniri fără număr scornite de libertini, pentru a împiedica lucrările lui
Dumnezeu. Gălăgie, orgii de noapte, destrăbălări, nimic nu-i oprea. Într-o zi
Calvin conducea un studiu biblic; în faţa lui erau strânşi sute de oameni, iar
printre ei şi mulţi viitori predicatori şi viitori martiri. Deodată s-a auzit
afară o mare zarvă, râsete fără măsură, strigăte, propuneri ruşinoase, care au
silit pe Calvin să-şi întrerupă expunerea. Erau vreo douăzeci de libertini,
care din ură faţă de reformator, dădeau exemplu de felul lor de comportare şi
de ceea ce numeau ei libertate. Contra unor astfel de oameni ieşiţi din fire,
care spre ruşinea lor asistau încă la serviciile religioase, Calvin nu avea
decât o armă de întrebuinţat, aceea a excomunicării. El s-a folosit de ea şi de
aici a rezultat o astfel de vijelie, încât se aştepta la o nouă sentinţă de
exil. El a anunţat acest lucru într-una din predicile sale, în care avea ca
subiect cuvintele de rămas bun ale lui Pavel către credincioşii din Efes
(Faptele Apostolilor 20:17-38). Toţi ascultătorii au izbucnit în lacrimi când
el şi-a terminat cuvântarea, chiar cu cuvintele apostolului: „Vă încredinţez în
mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său." Dar Domnul a intervenit în
favoarea lui; El a înclinat inimile magistraţilor spre o mai bună înţelegere a
evenimentelor şi Calvin a ieşit cu bine din această aspră încercare.
Problema
refugiaţilor a servit ca nou pretext pentru ura libertinilor. Geneva considerea
ca o datorie şi o onoare să primească, cu o atentă ospitalitate, pe numeroşii
fugari din Franţa „pentru cauză de religie", care veneau şi cereau
adăpost; multora li se acorda dreptul de cetăţenie. Dar libertinii s-au arătat
nemulţumiţi, văzându-i înmulţindu-se în oraş; ei nu pricepeau nimic din acest
pios eroism, care-i făcuseră să părăsească castele şi moşii pentru a deveni
nişte simpli supuşi ai unei foarte mici republici şi a fi de acord cu unele
rânduieli rigide, în faţa cărora, ei, cetăţeni ai oraşului, nu voiau să se
plece. Contra acestor oameni, care îşi câştigau pâinea prin munca mâinilor lor,
libertinii au asmuţit pe meşteşugarii oraşului, făcându-i să se teamă de o
concurenţă care i-ar ruina, reproş din cele mai nemeritate, pentru că peste tot
unde s-au stabilit aceşti refugiaţi aduceau, împreună cu exemplul unei munci
conştiincioase şi stăruitoare, procedee noi. Domnul a îngăduit ca ei să fie o
binecuvântare materială pentru cei din jurul lor. El a făcut să nu se aleagă
nimic din uneltirile murdare ale libertinilor contra acestor nobili martori ai
adevărului. Răscoala urzită contra lor a dat greş, într-un mod vrednic de milă.
Revoltaţii au putut prea bine să strige şi să facă pe alţii să strige că
refugiaţii vor prăda oraşul; cetăţenii nu s-au sinchisit de aceste cuvinte, au
rămas doar impresionaţi, încât unii au trecut în rândurile prietenilor
ordinului dat de autorităţi în privinţa primirii refugiaţilor. Libertinii
păreau că ei înşişi căutau să nu merite nici o îngăduinţă. Mai mulţi dintre ei
au ajuns să sufere pedeapsa cu moartea, alţii au fugit; restul au fost exilaţi.
În
toiul acestui conflict a izbucnit problema cu Michael Servetus. Spaniol de
origine, făcuse, în mai multe lucrări, nişte teorii foarte dezordonate,
materialiste şi panteiste şi contesta învăţătura despre Treime. În politică, se
dădea drept revoluţionar. Stabilit la Vienne, în Dauphine, a scăpat printr-o
fugă grabnică de o sentinţă de condamnare la moarte prin foc, dată de
tribunalul catolic. Mai târziu îl găsim la Geneva. Calvin l-a semnalat de
îndată justiţiei, ca pe un individ periculos. A urmat un lung proces, în cursul
căruia s-au dat acuzatului toate posibilităţile de a se apăra şi totodată de
a-şi recunoaşte abaterile. El a respins orice i s-a spus, vorbind cu un ton de
superioritate şi legându-se mai ales de Calvin, pe care l-a acoperit de
insulte. „Mizerabilule, i-a strigat el, tu nu ştii ce spui; tu stărui să
condamni ceea ce nu înţelegi. Crezi tu că vei zăpăci pe judecători prin
lătratul tău? Tu ai auzit prost, încât nici nu poţi înţelege adevărul. Ai
minţit, ai minţit, calomniator ignorant."
În
faţa unei asemenea încăpăţânări, o condamnare se impunea şi, potrivit legilor
de atunci, aceasta era moartea. Dar, înainte de a se pronunţa, judecătorii,
simţind gravitatea împrejurărilor, au luat avizul autorităţilor din Basle,
Berna, Schaffhausen şi Zürich. Răspunsurile lor unanime se rezumau la cel de la
Zürich: „Să nu lăsaţi să înainteze intenţia rea a prizonierului vostru, care
este în totul împotriva religiei creştine şi produce mari scandaluri."
Consiliul de la Geneva s-a alăturat acestei păreri şi Servetus a fost ars de
viu.
S-a
exploatat cu violenţă acest fapt, contra lui Calvin. El însuşi s-a explicat
prin aceste cuvinte: „De când Servetus a fost convins de ereziile lui, eu n-am
făcut nici o cerere pentru a fi condamnat la moarte; despre ceea ce spun, toţi
oamenii de bine îmi vor fi martori.” Încă o dată trebuie ţinut seama de
spiritul secolului; în prezenţa rugurilor, care în Franţa, mai ales, se
aprindeau în toate colţurile, se înţelege că noţiunea de toleranţă cu greu îşi
mai putea croi un drum. Condamnând acest fel de a proceda, să fim recunoscători
de ceea ce putem învăţa din acest lucru; să ne fie teamă de rău, de
învăţăturile greşite, sub orice formă s-ar prezenta ele şi să luăm ca regulă de
purtare aceste cuvinte de la 1 Ioan 2:6: „Cel ce spune că rămâne în El, trebuie
şi el să trăiască aşa cum a trăit Isus."
Aceste
conflicte neîncetate, lucrarea enormă care cădea în sarcina lui, au contribuit
la agravarea stării sănătăţii lui Calvin, care totdeauna a fost delicată. După
ce a avut durerea să vadă murind de tineri pe cei trei copii ai săi, el a avut
parte şi de alta şi mai sfâşietoare, pierzându-şi soţia, abia după nouă ani de
căsătorie. „Am pierdut - scria el lui Viret - pe minunata tovarăşă a vieţii
mele, care niciodată nu m-a părăsit, nici în exil, nici în mizerie, nici în
moarte. Ea îmi era un ajutor preţios, neocupându-se niciodată de ea însăşi... Îmi
înăbuş durerea pe cât pot. Prietenii mei îşi fac datoria, da, ei şi eu, noi
facem puţin lucru. Tu cunoşti iubirea inimii mele, ca să nu zic slăbiciunea
ei."
Deşi
încă tânăr (nu avea decât 39 de ani), Calvin nu s-a mai recăsătorit şi s-a
consacrat cu mai multă ardoare treburilor nenumărate pe care le avea. Prin
numeroşi refugiaţi, care tot veneau la Geneva, prin relaţiile pe care şi le
făcuse, în cursul călătoriilor sale în Elveţia, în Franţa, în Germania şi în
Italia, el era la curent cu tot ce privea Reforma în întreaga Europă. Numai
această preocupare îl antrena la o corespondenţă foarte mare, în care trebuiau
cuprinse nenumărate scrisori, pline de o mare înţelegere, pe care el le scria
celor care sufereau pentru Evanghelie.
Calvin
a publicat mult. Pe lângă „Instituţia creştină", pe care a modificat-o în
timpul vieţii sale, dezvoltând-o la fiecare nouă ediţie (prima ediţie cuprindea
6 capitole, iar ultima 80 de capitole) şi numeroase scrieri de controversă,
trebuie amintite şi comentariile lui asupra fiecărei cărţi din Biblie,
comentarii pline de simplitate, de înţelepciune, de simţ practic. Mai ales
studiul lui asupra cărţii Iov a avut pe timpul lui un mare renume; Coligny îl
citea şi răscitea. Pentru atâţia oameni care treceau prin multe necazuri, Iov
era personificarea acestor „tristeţi, temeri, dureri, îndoieli" de care
inima omenească este asaltată. Una din ultimele lui griji şi totodată o mare
bucurie a fost întemeierea „Academiei" din Geneva.
Calvin
a trăit totdeauna într-o foarte mare simplitate, plin de grija de a nu impune
nimănui nici cea mai mică cheltuială pentru el. Aceasta este trăsătura pe care
papa Pius al IV-lea a binevoit s-o recunoască la el, când a auzit de moartea
lui: „Ceea ce a făcut o forţă din acest eretic - spunea el - este că banii n-au
fost niciodată nimic pentru el". Consiliul din Geneva abia îl făcea să
primească din timp în timp câte un cadou, în vin sau în lemne.
Sănătatea
i se înrăutăţea. Dureri în cap şi în picioare, dureri de stomac, scuipări de
sânge, respiraţie grea, guta şi piatra, nimic nu lipsea acestei lungi
îmbolnăviri; şi la începutul anului 1564 se vedea că o ieşire fatală din
această situaţie nu era deloc îndoielnică. În februarie, în timp ce predica, o
tuse violentă i-a oprit vorbirea şi gura i s-a umplut de sânge. Medicii i-au
interzis orice fel de vorbire în public, dar el a continuat să lucreze în
cabinetul său, cu toate opreliştele stăruitoare ale prietenilor săi. Mereu
spunea că: „aceasta nu e nimic, nu-l oboseşte; e bine ca Dumnezeu să-l găsească
mereu veghind şi ocupat cu lucrarea Lui, aşa cum putea, până în ultima
clipă."
Simţind
sfârşitul apropiindu-i-se, el a dorit să vorbească încă o dată magistraţilor şi
le-a cerut audienţă. Consiliul a hotărât să se ducă în plenul lui în modesta
casă de pe strada Chanoines, unde s-au văzut sosind, cu toată pompa
ceremoniilor publice, cei douăzeci şi cinci de mai mari ai cetăţii. Registrele
lor au păstrat rezumatul cuvintelor lui Calvin. El le-a mulţumit... „pentru
faptul că i-au dat mai multă onoare decât o merita, rugându-i să-l scuze că a
făcut atât de puţin şi totuşi a fost îngăduit atât de ei cât şi de Dumnezeu.
Apoi le-a întins mâna"...
„Nu
ştiu - spunea Theodore Beza - dacă au putut avea aceşti domni un spectacol mai
trist ca acesta; pentru că toţi îl socoteau, şi pe drept cuvânt, ca
reprezentând glasul Domnului, iar în ce priveşte sentimentele lor, ca fiind
părintele lor, pentru că el le-a cunoscut şi le-a îndrumat o parte din
tinereţe. A doua zi, el a dorit să vadă pe pastori. Le-a ţinut o cuvântare al
cărei miez era ca ei să nu-şi piardă curajul; că Dumnezeu va menţine oraşul şi
biserica, deşi ele au fost ameninţate din mai multe părţi. Fiecare să se
întărească în chemarea sa; am fi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, dacă
lucrurile, fiind avansate până aici, s-ar întoarce în dezordine din cauza
neglijenţei noastre... El a strâns mâna la toţi, unul după altul, fapt care a
întristat inimile tuturor, încât eu nu-mi pot aminti acele clipe, fără o mare
tristeţe."
Farel,
cel mai vechi prieten al lui Calvin, lipsea de la patul lui de moarte. El şi-a
anunţat intenţia de a veni să-l vadă şi a stăruit să facă această călătorie,
deşi Calvin însuşi a căutat să-l înduplece să-şi schimbe hotărârea: „Bunul şi
iubitul meu frate - îi scria el - pentru că Dumnezeu vrea să fii lângă mine,
aminteşte-ţi de legătura noastră frăţească, mereu aceeaşi, al cărei rod ne
aşteaptă în cer, cum a fost şi aici de folos bisericii lui Dumnezeu. Nu vreau
să te oboseşti pentru mine. Eu respir cu mare greutate şi aştept, din ceas în
ceas, ca suflarea să-mi fie luată. Îmi este de ajuns să trăiesc şi să mor în Cristos,
ceea ce este un câştig pentru ai Săi, în viaţă şi în moarte. Încă odată, la
revedere, ţie şi fraţilor tăi colegi." Deşi avea optzeci de ani, Farel a
făcut pe jos drumul de la Neuchatel la Geneva, unde n-a stat decât o zi. A doua
zi dimineaţă, a predicat, apoi şi-a luat drumul înapoi.
„Ultimele
zile ale lui Calvin - ne spune prietenul său - n-au fost decât o continuă
rugăciune. Adesea el repeta aceste cuvinte din Psalmul 39: „Am rămas mut...
căci Tu ai făcut aceasta" şi de la Isaia 38: „Gemeam ca o porumbiţă."
Puţin câte puţin, rugăciunea şi mângâierea lui au ajuns mai degrabă nişte
suspine decât cuvinte înţelese, dar însoţite de o astfel de privire încât,
chiar şi numai ea, mărturisea credinţa şi nădejdea de care era însufleţit. La
27 mai 1564 părea că vorbeşte mai tare şi mai cu uşurinţă; dar acesta nu era
decât ultimul efort al firii. Seara, spre ora opt, a murit şi în aceeaşi clipă
soarele a apus şi o mare lumină care a fost în această lume, pentru biserica
Domnului, a fost retrasă la El.” Înmormântarea lui Calvin s-a făcut cu cea mai
mare simplitate. El a lăsat scris ca totul să se facă după obicei, adică nici
un monument să nu se ridice, pe nici un mormânt, oricât de renumit ar fi fost
cel decedat. Doar pământul a acoperit sicriul lui Calvin şi n-a avut alt semn
oficial decât aceste cuvinte scrise alături de numele său, în registrul
Consistoriului: „Plecat la Domnul, sâmbătă, 27 mai 1564".
Concluzie
Calvin
este socotit ca legislatorul Reformei. Această trăsătură rezultă şi din
portretele pe care i le avem şi care îl arată deseori cu arătătorul de la mâna
dreaptă ridicat, gest care îi era familiar şi este bine cunoscut celor ce caută
cu orice preţ să se impună. Figura lui suptă, brăzdată de încreţituri şi
prelungă, privirea lui ageră şi pătrunzătoare fac să se arate o inteligenţă
gata să domine, în numele logicei de care este stăpânită.
Calvin
nu râvnea totuşi după autoritate personală. Temperamentul lui timid şi
rezervat îl mâna, mai degrabă, să se ascundă pe sine; el s-ar fi mulţumit să
stea în dosul scenei, în timp ce ceilalţi să fie gata de luptă; dar nu era la
el nici măcar un motiv de a bănui laşitatea; evenimentele au dovedit, din plin,
contrariul; îi lipsea însă caracterul unui luptător, care să fie totdeauna
primul în bătălie. Şi nu pentru sine însuşi lupta el, ci pentru un principiu
esenţial, care a inspirat toată învăţătura lui: acela al suveranităţii lui
Dumnezeu.
Cum
s-a observat, pentru Luther, principala cerere din rugăciunea învăţată de
Domnul Isus era: „Şi ne iartă păcatele noastre". Pentru Calvin era:
„Sfinţească-se Numele Tău".
Puterea
absolută a lui Dumnezeu se manifestă în lucrarea creaţiei ca şi în cea de
răscumpărare. De aici până la a proclama predestinaţia nu mai era decât un pas.
După Calvin, care, în această privinţă, a urmat pe mai mulţi părinţi ai
bisericii, Dumnezeu a predestinat, în numele suveranităţii Sale, pe acei dintre
oameni care vor fi mântuiţi; în acelaşi timp, cei care nu vor fi, nu vor putea
fi mântuiţi. În felul acesta, soarta fiecăruia a fost fixată din veşnicie.
Calvin a întrevăzut că această doctrină a lui ar părea să aibă ceva nepotrivit
cu învăţătura despre harul lui Dumnezeu, care „aducea mântuire tuturor
oamenilor" (Tit 2:11), acest har ce se oferă tuturor, fără nici o
excepţie. Conştient de această greutate de nedezlegat, Calvin declară că
aceasta este o „taină" pe care omul n-o poate pătrunde. „Acestea sunt -
spunea el - lucruri pe care Dumnezeu a voit să le lase ascunse şi a căror
cunoaştere Şi-a reţinut-o; este înălţimea înţelepciunii Sale, care a voit mai
degrabă să fie adorată de noi, decât înţeleasă omeneşte." Şi el adaugă în
„Instituţia creştină": „Noi spunem că această predestinare cu privire la
cei aleşi se întemeiază pe harul Lui, fără a fi vorba de vreo demnitate
omenească. Dimpotrivă, intrarea în viaţă este închisă mai dinainte tuturor
celor pe care El vrea să-i lase condamnării; şi aceasta se face prin judecata
Lui tainică şi de neînţeles, care totdeauna este dreaptă." Ca şi ceilalţi
reformatori, el recunoaşte fără nici o rezervă autoritatea necondiţionată a
Cuvântului lui Dumnezeu.
Datorită
acestei suveranităţi depline, el nu recunoaşte alt mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni, decât pe „omul Isus Cristos" (1 Timotei 2:5). Dintr-o lovitură,
Calvin înlătură rolul pe care Biserica Catolică şi l-a luat în această
privinţă. Astfel, făptuieşte o nelegiuire, oricine pretinde să se aşeze între
cei doi, fie biserica, fie preotul. Numai lui Dumnezeu singur îi revine gloria
de a atrage sufletul, chiar şi pe cel mai slab; noul născut nu are nici o
nevoie, pentru a scăpa de pierzare, de sprijinul bisericii. Omul depinde deci
în întregime de Dumnezeu şi sub nici un motiv de ceilalţi oameni. În acest
sens, Viret a putut să scrie: „Creştinismul este, în lume, sămânţa nemuritoare
a libertăţii."
Cum
deci se explică regimul extrem de riguros impus de Calvin la Geneva? El nu avea
să înfiinţeze un sistem până atunci necunoscut, dar trebuia să smulgă din
rădăcini un rău de mult stabilit, obişnuinţe de mult fixate, să reformeze
moravurile; toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că
răul era mai grav la Geneva ca în altă parte; peste tot inima omului este „de
deznădăjduit de rea", de aceea Calvin ar fi lucrat la fel, oriunde l-ar fi
aşezat Dumnezeu.
Neînfricat
în pericol, dotat cu cele mai frumoase calităţi mielectuale, cu o vie evlavie,
el a fost unul dintre cei mai statornici martori ai adevărului, din timpul său
şi din toate timpurile. El a trăit mai ales această promisiune, făcută lui
Pavel: „Harul Meu îţi este deajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se
desăvârşeşte" (2 Corinteni 12:9). În mijlocul moliciunii generale din
zilele noastre este de mare folos să cercetezi viaţa şi gândurile lui Jean
Calvin, care „alerga înainte, având ochii aţintiţi spre Isus, Căpetenia şi
Desăvârşirea credinţei" (Evrei 12:1-2).