ÎNCEPUTURILE
REFORMEI ÎN FRANŢA
Una
din raţiunile pur omeneşti care explică progresele repezi şi temeinice ale
Reformei în Germania este împărţirea acestei ţări într-o mulţime de mici
stătuleţe; erau pe atunci cam trei sute şaizeci. Puterea centrală nu avea decât
o slabă autoritate; fiecare dintre aceste teritorii (stătuleţe), foarte mici
faţă de întreg, evolua după bunul lui plac. Împăratul putea în unele părţi să
susţină catolicismul, dar el se ciocnea mereu de privilegiile locale, de
drepturile suveranilor şi ale indivizilor pe care nu reuşea să-i supună.
În
Franţa, lucrurile mergeau cu totul altfel. În timpul Evului Mediu, puterea
regală, foarte neînsemnată la început, a crescut tot mai mult, în detrimentul
nobililor. Biserica Franţei nu încetase să conteste supunerea faţă de Sfântul
Scaun, a treburilor bisericeşti, ale împărăţiei. Regele, însă, a favorizat-o,
pentru a fi sigur că îşi găseşte sprijinul moral contra revendicării
feudalităţii. Prin urmare opoziţia din partea celor care împărtăşeau Reforma
faţă de pretenţiile suveranului, în materie religioasă, devenea o crimă
politică. Iată totodată de ce se găseau mulţi nobili în rândurile „celor
religioşi" cum erau numiţi: mulţi dintre ei erau atraşi în acest cerc, nu
prin convingerile lor ci mai ales prin interesele lor.
În
Franţa, ca şi în alte părţi, Renaşterea, în mâna lui Dumnezeu, a creat un drum
pentru ieşirea la lumină a adevărului Evangheliei. Umaniştii obişnuiau
spiritele să se reîntoarcă la „izvoarele" cunoştinţelor, să-şi facă o
opinie proprie - care este adevăratul scop al culturii intelectuale - în loc să
accepte orbeşte teoriile gata făcute, învăţate de scolastică. Iar printre
aceste „izvoare", Biblia n-a întârziat să ocupe un loc de frunte.
Jacques
Lefevre din Etaples, în Picardia, preda de mult timp matematicile la Sorbona şi
de asemenea comenta operele lui Aristotel asupra fizicei şi metafizicei. Farel
spunea despre el: „Făcea mari plecăciuni înaintea icoanelor, mai mult decât
toţi pe care i-am cunoscut; şi rămânând mult timp în genunchi, el se ruga cu
ardoare". Dar pregătirea cursurilor sale l-a făcut să ia legătura cu
Sfânta Scriptură; le-a citit cu atenţie cu un entuziasm crescând, fără ca să
prevadă că tocmai el avea să înceapă Reforma în Franţa. Este un exemplu frumos de
om care: „auzind Cuvântul, îl ţine într-o inimă cinstită şi bună şi aduce roadă
în răbdare" (Luca 8:15). Avea aproape şaptezeci de ani, când scria cele ce
urmează în prefaţa primei cărţi pe care a consacrat-o Cuvântului lui Dumnezeu;
aceasta era în 1509, cu şapte ani înainte ca glasul lui Luther să se facă
auzit: „O lumină atât de strălucitoare a izbit privirea mea încât învăţăturile
omeneşti mi-au părut întuneric, în comparaţie cu studiile divine, în timp ce
acestea mi-au părut că răspândesc un parfum cu care nimic altceva de pe pământ
nu se poate asemăna.” În 1512, era şi mai precis: „Numai harului simplu al lui
Dumnezeu datorăm noi îndreptăţirea prin credinţă şi tot prin el moştenim viaţa
veşnică. Cine nu ştie că tâlharul a fost îndreptăţit numai prin credinţă?"
Lefevre simţea nevoia unei reforme, despre care credea că nu va întârzia.
„Semnele timpurilor anunţă că o înnoire este aproape; şi în timp ce Dumnezeu
deschide noi drumuri predicării Evangheliei prin descoperirile portughezilor şi
spaniolilor, în toate părţile lumii, trebuie să nădăjduim că El va cerceta şi
biserica Sa şi o va ridica din decăderea în care a ajuns." Aşa era puterea
lui Dumnezeu care vorbea, prin Biblie, inimii acestui creştin evlavios. În
jurul lui s-au grupat câţiva tineri însetaţi să înveţe mai mult despre această
veste minunată; printre ei trebuie amintiţi, în primul rând, Olivetan şi
Guillaume
Farel.
Acesta din urmă, originar din împrejurimile localităţii Gap în Dauphine, plin
de o ardoare de nestăpânit, n-a întârziat să propovăduiască, cu îndrăzneală,
mântuirea prin credinţă, nu prin fapte. El este socotit ca primul predicator al
Evangheliei în Franţa, în ordine cronologică.
La
Meaux, noile învăţături au găsit un teren favorabil. Episcopul acestui oraş,
Guillaume Briconnet, o persoană de înalt rang, a făcut două călătorii la Roma,
în calitate de reprezentant al Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Reîntors în
eparhia sa după o lungă absenţă, a fost surprins să constate că nişte idei noi,
necunoscute până atunci, s-au ivit şi făceau progrese rapide. Ele i-au părut
demne de cel mai viu interes; atunci el a chemat pe Lefevre, care i-a arătat că
numai Cuvântul lui Dumnezeu, primit în întregime şi în simplitatea lui, duce
înapoi la vechile adevăruri, aşa cum le cunoştea biserica de la început, fără
nici un ajutor din partea şcolilor teologice, a savanţilor, a criticilor,
într-un cuvânt fără nici o intervenţie omenească; că „Evanghelia este puterea
lui Dumnezeu pentru mântuirea celui care crede" (Romani 1:16); că, prin
urmare, faptele n-ar putea contribui la mântuire, în nici un fel, şi tot aşa
nici altceva din ce ar pretinde omul că poate aduce.
La
rândul său, Briconnet a început să studieze Sfânta Scriptură şi a găsit în ea
o fericire nespusă, necunoscută până atunci: „Gustul acestei hrane divine -
scria el - este atât de dulce, încât umple sufletul de dorinţa de a gusta din
ea tot mai mult. Ce vas ar fi în stare să cuprindă toată perfecţiunea ei?"
Briconnet
a adresat aceste rânduri Margaretei de Valois, sora regelui Francis I, asupra
căruia avea o mare influenţă: frumuseţea şi inteligenţa ei făceau din ea
podoaba curţii. Sub îndrumarea sfătuitorului ei spiritual, ea a început să
studieze Cuvântul lui Dumnezeu; a învăţat calea mântuirii şi s-a întors la Dumnezeu,
chiar în momentul în care persecuţiile începuseră să facă ravagii. De îndată,
ea a folosit toată energia ei pentru a veni în ajutor, în cuvinte şi în fapte,
victimelor bisericii romane. A fost denunţată fratelui său, ca eretică; el a
refuzat să primească aceste cuvinte şi, când ea s-a căsătorit cu regele de
Navara, curtea ei din Nerac a devenit un adăpost liniştit pentru toţi cei care
erau urmăriţi din „cauza religiei".
S-ar
fi putut spera ca Francis I să se lase convins de adevăr. Margareta scria
astfel lui Briconnet, care o îndemna să facă tot ce-i era posibil ca să câştige
pe fratele ei: „Regele şi doamna (regina mamă) sunt înclinaţi mai mult ca
oricând spre Reformă; ei sunt siguri că Cuvântul lui Dumnezeu nu este deloc
erezie..." Ceva mai târziu, Margareta, citindu-le o scrisoare a lui
Briconnet în această privinţă, spunea despre ei: „Recunoscând adevărul
strălucind în deşertăciunea vieţii lor, ei aveau ochii plini de lacrimi."
Din nenorocire, Francis I, lăsându-se dus de nişte sfaturi primejdioase, n-a
întârziat să urmeze un drum cu totul opus.
Lefevre
şi Briconnet au pus totul la lucru pentru a răspândi în întreaga Franţă cartea
lui Dumnezeu; ei doreau ca fiecare francez s-o poată citi în limba lui maternă.
Repede au apărut cele patru Evanghelii, apoi Noul Testament în întregime. La
Meaux, pentru prima dată în Franţa, câţiva creştini s-au adunat ca să citească
Biblia împreună, s-o cerceteze, să se roage şi să laude pe Domnul; ea era
bucuria şi mângâierea lor. Toată fericirea lor era să cerceteze „lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu" (1 Corinteni 2:10). Văzând acest frumos zel şi
dorinţa lor de a se răspândi în oraş cunoştinţa adevărului, Briconnet a făcut
să vină, de la Paris, câţiva ucenici ai lui Lefevre, pe care i-a îndrumat să
citească poporului Evanghelia în franţuzeşte. Farel era din numărul lor.
„Poporul din Meaux şi din împrejurimi avea o dorinţă atât de aprinsă ca să afle
calea mântuirii, de curând cunoscută, încât unii meseriaşi, cum erau cei care
dădeau lâna la darac şi cei care călcau stofele, nu aveau altceva mai de preţ
de făcut atunci când lucrau cu mâinile lor, decât să discute despre Cuvântul
lui Dumnezeu. Şi mai ales duminicile şi sărbătorile erau folosite pentru a citi
Scriptura; se vede în această regiune strălucind o imagine a bisericii înnoite;
moravurile se îndreptau şi superstiţiile cădeau la pământ."* (Crespin:
Istoria martirilor.) Tot aşa, la ţară, în împrejurimi, în timpul mesei,
cultivatorii se adunau în jurul vreunuia dintre ei, care le citea, în timp ce
ei mâncau.
Nişte
progrese atât de evidente nu puteau decât să întărâte foarte mult pe cei care
susţineau catolicismul. Aceştia şi-au găsit campionul în persoana lui Noel
Beda, profesor la Sorbona. Cu un spirit mediocru şi încăpăţânat, el a denunţat
pe „eretici" ca vrăjmaşi ai Franţei. Erasmus spunea despre el: „Într-un
singur Beda sunt trei mii de călugări." „Scăpaţi-ne de aceste noi doctrine
- striga apărătorul bisericii romane - zdrobiţi erezia, altfel această ciumă
care a infectat oraşul Meaux se va răspândi în tot regatul Franţei."
Aceste atacuri au zdruncinat pe Briconnet, al cărui caracter nu era la
înălţimea principiilor sale. El nu era lipsit de credinţă, nici de râvnă, dar
se încurca în faţa pericolului. Nu era unul dintre acei oameni la care
credincioşia şi statornicia să primească, dacă trebuie, jertfirea vieţii lor,
când este vorba de a apăra un principiu drept. Briconnet a cedat în faţa
furtunii care se înteţea tot mai mult. Pentru a-şi salva existenţa, libertatea,
demnităţile, orgoliul familiei, el a renunţat la ce ştia că este adevăr, deşi
Domnul îi făcuse parte de favoarea de a-l vesti bine, un anumit timp. Totuşi,
până în 1525, datorită protecţiei regelui, care şovăia să ia măsuri contra lui,
nici un act de persecuţie sângeroasă nu s-a petrecut. Evanghelia se răspândea.
După Meaux, ea s-a predicat la Bourges, la Alencon, la Lyon, la Grenoble; o
mică ceată de creştini se adunau în secret la Paris.
Lefevre
şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la curtea de Navara, unde regina Margareta
îi arăta tot felul de atenţii. Dar zilele lui au fost întunecate de sentimentul
slăbiciunii mărturiei pe care o dăduse pentru Domnul. „Cinstitul nostru maestru
- istoriseşte Farel - era atât de apăsat din cauza acestui fapt, încât nu
înceta să repete: „S-a terminat cu mine! Eu nu merit decât moartea veşnică,
pentru că n-am avut curajul să mărturisesc cu îndrăzneală adevărul în faţa
oamenilor." El se plângea fără încetare, zi şi noapte. Prietenul nostru
Gerard Roussel nu-l părăsea deloc, îndemnându-l să-şi recapete curajul şi să-şi
pună toată încrederea în Domnul. Dar Lefevre răspundea mereu: „Noi suntem
condamnaţi de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că n-am vestit adevărul,
despre care trebuia să dăm mărturie în faţa tuturor." Era o privelişte
demnă de toată compătimirea, să vezi pe acest evlavios bătrân, pradă unei
întristări atât de mari şi unei asemenea temeri faţă de judecata lui
Dumnezeu."
În
adevăr, ca mulţi alţi credincioşi din timpul său, el nu avea curajul s-o rupă
în mod radical cu biserica romană. „Practicile cultului - scria el odată - nu
sunt doar nişte lucruri exterioare? Şi fără îndoială, ele vor cădea de la
sine, odată ce vom vesti Evanghelia şi vom aştepta rezultatele ei. Lucrarea
noastră este de a curăţi casa lui Dumnezeu, nu de a o distruge." Tot aşa
erau şi sentimentele reginei Margareta. Ea a avut de suferit din această cauză,
căci toată viaţa a fost neliniştită, cum scrie unul dintre biografii ei: „Cu
tot devotamentul pentru martorii credinţei, ea n-a cunoscut decât puţin
„batjocorirea pentru Cristos" şi îşi dădea foarte bine seama şi de vinovăţia
ei în această privinţă. Totuşi nu este nici o îndoială că era un copil al lui
Dumnezeu, scump inimii Domnului. Din dragoste pentru El, ea n-a încetat să
ajute pe ai Lui, nu numai materialiceşte, lucru care ar fi fost uşor pentru ea
datorită poziţiei pe care o avea (în lume), dar chiar intervenind pe lângă rege
pentru ei şi atrăgând prin aceasta asupra ei ura Sorbonei şi a întregii
biserici catolice. De mai multe ori, viaţa ei a fost în pericol. Pentru cei
credincioşi, ea s-a cheltuit pe sine, fără să ţină seama de greutăţi. „Adevărat
vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut" (Matei 25:40).
O
mare bucurie i-a fost ei rezervată să fie alături de Lefevre în ultimele lui
momente; el avea nouăzeci şi doi de ani. Bătrânul şi-a deschis faţă de ea inima
plină de remuşcările pe care le avea: „Cum voi putea eu să apar înaintea lui
Dumnezeu, eu, care am vestit Evanghelia Fiului Lui cu toată sinceritatea la
mulţi alţii; ei au luat aminte la îndemnurile mele şi chiar numai din această
cauză au trebuit să meargă la moarte, după ce au îndurat torturi cumplite. Iar
eu, fricos ce sunt, eu am fugit. Totuşi sunt un bătrân foarte înaintat în
vârstă. N-am trăit eu destul sau chiar mai mult decât destul? N-ar fi trebuit
să mă tem de moarte, dimpotrivă: ar fi trebuit s-o doresc. Da, eu m-am ferit de
locurile în care aş fi putut câştiga cununa martirilor. M-am arătat în mod
ruşinos necredincios chemării Dumnezeului meu."
Regina
a căutat să-l încurajeze, îndemnându-l să se încredinţeze îndurării lui
Dumnezeu, care cunoaşte gândurile şi intenţiile fiecăruia dintre ai Săi. Nu
fără greutate, ea a ajuns să-l liniştească, încât Lefevre a putut spune: „Ei
bine, nu-mi mai rămâne decât să plec la Domnul, atunci când va crede El."
Apoi, după ce a indicat, pe scurt, care erau ultimele sale dorinţe, a spus, cu
faţa luminată de un surâs liniştit: „Acum, eu trebuie să mă odihnesc. Fiţi
fericiţi cu Dumnezeu!" S-a întins pe un pat care era acolo şi a adormit.
Când, după un anumit timp, au încercat să-l trezească, au constatat că sufletul
lui părăsise învelişul muritor, pentru a fi totdeauna cu Domnul.
Farel
a păstrat pentru bătrânul său maestru o stimă şi o dragoste din cele mai
profunde. Se înţelege că timiditatea lui Lefevre nu se potrivea cu un om ca el,
însufleţit de o râvnă arzătoare pentru cauza Evangheliei, caracter hotărât şi
vrăjmaş pe faţă a jumătăţilor de măsură, a situaţilor cu două posibilităţi de
scăpare. Totuşi el a arătat totdeauna o recunoştinţă plină de emoţie şi nu
pierdea niciodată ocazia să spună că prin maestrul său - Lefevre - şi datorită
binecuvântărilor Domnului, ajunsese şi el la cunoştinţa adevărului. Cei doi
prieteni s-au întâlnit de mai multe ori la Nerac, capitala micului stat Navara,
şi Margareta ar fi păstrat în pază cu plăcere lângă ea pe tânărul reformator,
dar temperamentul lui arzător cerea o existentă mult mai activă.
Lui
Farel îi plăcea lupta; mereu se găsea pe câmpul de luptă. Când el învingea pe
vrăjmaş asupra unui punct, lăsa altora grija de a reconstrui şi trecea mai
departe, pentru a înfrunta noi lupte, în care deseori îşi risca viaţa şi
încerca cele mai mari nedreptăţi. În momentul morţii lui Lefevre, el părăsise
deja Neracul de câtva timp şi făcuse câteva călătorii lungi, după care s-a
hotărât să evanghelizeze propria sa patrie, Dauphine. Trei dintre fraţii lui
s-au întors la Dumnezeu prin el şi a găsit multe alte motive, care îl încurajau
şi îl îndemnau să parcurgă ţara în lung şi-n lat, vestind Evanghelia: „stăruind
la timp şi nelatimp" (2 Timotei 4:2), dând la lumina zilei greşelile de
învăţătură răspândite de biserica romană. Preoţii au răzvrătit poporul
împotriva lui, căutând să-l aresteze. Dar el cunoştea ţinutul, în toate
coltişoarele lui; stâncile şi peşterile nu erau nişte secrete pentru el şi ori
de câte ori vrăjmaşii lui credeau că îl vor prinde, se strecura printre ei, ca
să apară în altă parte, predicând harul lui Dumnezeu fără încetare şi fără să
caute odihnă, pe malul apelor repezi de munte ca şi în locurile cele mai
retrase şi cele mai sălbatice. Probabil lucrării lui se datoreşte întoarcerea
la Dumnezeu a unui tânăr, Antoine Boyve, cunoscut mai mult sub numele de
Froment, care mai târziu a avut un rol însemnat în răspândirea Reformei la
Geneva.
Farel
şi-a continuat activitatea în Dauphine, timp de mai multe luni. „Am fost pus în
gardă - istoriseşte el - de meşteşugurile Satanei şi de torturile de tot felul
care mă aşteptau. Nu am fost lipsit de ele: au fost chiar mai dureroase decât
mă aşteptam. Dar eu îl am pe Dumnezeu ca Tată; El a îngrijit de toate şi El uni
va da puterea de care voi avea mereu nevoie."
Beda
nu uitase pe acest „lemn aprins care provoacă dezbinări" şi care-i scăpa
mereu. A răsculat împotriva lui pe episcopul din Gap, care mergea pe urmele
reformatorului. Vrând să predice, Farel n-a fost primit pentru că nu era nici
călugăr, nici preot. De aceea, au găsit ca periculoasă propovăduirea lui şi nu
l-au mai lăsat să vorbească. Farel a rămas pe poziţia lui, însă a trebuit să
părăsească ţinutul Dauphine pentru a predica în Ceveni. Fiind urmărit cu
înverşunare de vrăjmaşul lui, a trecut în Guyenne, apoi în Navara, dar,
dându-şi seama că laţul pus în jurul lui se strângea din ce în ce mai mult, a
părăsit nordul Franţei, pentru a putea, la nevoie, să se refugieze pe
teritoriul Elveţiei.
A
poposit câtva timp în principatul Montbeliard, unde ducele Ulrich din
Wurtemberg l-a primit cu bunăvoinţă. A început să răspândească adevărul, în
oraş şi la ţară, cu îndrăzneala sa caracteristică omului din sud şi cu zelul
său misionar. Ca totdeauna, a întâlnit o rezistenţă turbată din partea
clerului; dar nimic nu l-a oprit, nici chiar intervenţia prietenului său,
Oecolampade, care l-a îndemnat la prudenţă. După doi ani de activitate intensă,
a plecat pentru un alt câmp de lucru, dar lăsa după el multe suflete întoarse
la Dumnezeu. Rodul muncii lui se vede încă şi în zilele noastre în această
regiune. În timpul şederii lui la Montbeliard, Farel a scris o admirabilă
broşură, intitulată: „Sumar şi scurtă declaraţie despre singurul loc necesar
fiecărui creştin" care poate fi considerată ca primul catehism publicat în
limba franceză; el a fost scris cu cinci ani înaintea celui al lui Luther. De
la Montbeliard, Farel a plecat la Metz, unde n-a reuşit să se stabilească, apoi
la Strasburg şi în sfârşit la Berna. Aici se deschide a doua fază a activităţii
sale, care umple aproape tot restul vieţii lui şi în întregime în Elveţia
franceză. Despre aceasta se vor găsi amănunte mai departe.
Sub
influenţa surorii sale, Francis I a dat la început o atenţie plină de simpatie
predicării Evangheliei, dar a trebuit în curând să-şi dea seama că avea de ales
între calea Domnului şi cea a lumii, că nu se poate sluji la doi stăpâni. El
însă avea un caracter nestatornic, schimbător. Un istoric spune despre el:
„Stăruinţa şi hotărârea îi lipseau totdeauna; se lăsa condus de evenimente în
loc ca el să le conducă." Fiind un mare iubitor de plăceri, refuzând să
renunţe la viaţa lui dezordonată, el s-a întors, ştiind acest lucru, de la calea
mântuirii, pentru a urma calea pornirilor lui spre stricăciune. De altă parte,
pentru că reformaţii puneau autoritatea lui Dumnezeu mai presus de a lui,
declarându-se astfel împotriva doctrinei monarhiei absolute, regele pretindea
că vede în ei nişte vrăjmaşi ai suveranităţii lui. Şi totuşi, Cuvântul lui
Dumnezeu îi dădea întreaga satisfacţie: „Temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste
împăratului" (1 Petru 2:17). „...Fiul meu, teme-te de Domnul şi de
împăratul" (Proverbele 24:21).
Sub
domnia lui au început persecuţiile, la Meaux, în primul rând. Acolo trăia un om
care dădea lâna la darac, Jean Leclerc. Puţin învăţat în ştiinţa de pe atunci,
el citea cu mare grijă Biblia, se hrănea din ea şi a ajuns să aibă rolul unui
pastor, într-o mică ceată de copii ai lui Dumnezeu. Foarte doritor să apere
interesele Domnului, el nu arăta în aceasta înţelepciunea potrivită situaţiei.
Într-o zi, văzând afişată o bulă de indulgenţe pe porţile catedralei, a smuls-o
de acolo şi a pus în loc o scriere în care se dădea papei numele de anticrist.
El a fost îndată descoperit, arestat şi apoi condus la Paris, biciuit trei zile
de-a rândul pe străzi. După această tortură, a fost însemnat pe frunte cu un
fier roşu, apoi a fost izgonit. În momentul în care i se aplica această crudă
tortură, mama lui se afla acolo foarte aproape de el şi a strigat cu un glas pe
care toată mulţimea l-a putut auzi: „Slavă lui Isus Cristos şi suferinţei
pentru El!"
Leclerc
a plecat în exil. A ajuns la Metz, unde zelul lui, nu prea bine luminat, l-a
dus la o nouă imprudenţă. La o oarecare distanţă de oraş era o capelă care
adăpostea chipuri ale fecioarei Maria şi a mai multor sfinţi. În fiecare an se
făcea acolo o procesiune solemnă. În noaptea dinaintea acelei ceremonii,
Leclerc a zdrobit toate aceste statui. Repede a fost găsit ca autor al acelui
sacrilegiu şi a fost ars de viu, îndurând astfel una dintre cele mai groaznice
torturi. „Nu este om - spunea Crespin - care n-ar fi fost emoţionat şi mirat,
văzând o răbdare atât de mare pe care Dumnezeu a dat-o slujitorului Său."
La
fel a fost şi cu Louis de Berquin, un nobil erudit, om al curţii, prieten al
regelui. El scria contra erorilor Sorbonei, dar fără ca să atace pe cineva. O
percheziţie făcută acasă la el a descoperit nişte cărţi ale lui Martin Luther.
Pentru aceasta, a fost dus la închisoare. Francis I era în acel moment
prizonier la Madrid în urma înfrângerii de la Pavia; la întoarcerea sa, a auzit
în ce fel a fost pedepsit acest nobil, pe care îl stima foarte mult. Din
ordinul regelui, Berquin şi-a recâştigat libertatea. Francis I a cerut ca
această problemă să se trateze înaintea consiliului său; acuzatul s-a apărat
contra denumirii de erezie: „Ce credea el, ce scrisese, nu era adevărul aşa cum
îl învăţa Cuvântul lui Dumnezeu?" Dar nu era vorba de Cuvântul lui
Dumnezeu, ci de „biserica" Romei. Înverşunarea adversarilor s-a mărit. În
trei rânduri, datorită intervenţiei Margaretei pe lângă Francis I, Berquin a
recăpătat libertatea; regele nu era deloc mulţumit când era vorba să arate
clerului că trebuie să se plece în faţa regelui Franţei. Totuşi Sorbona a
sfârşit prin a-l răpune. Profitând de o scurtă absenţă a suveranului, a urcat
pe rug pe martirul credincios al Domnului. „Acest lucru s-a făcut cu mare
grijă, pentru ca să nu fie ajutat nici de rege, nici de regină, care erau
atunci la Blois." Din nenorocire, reformatorii au întrecut deseori măsura.
În loc de a se aştepta la Cel care ţine toate în mâinile Sale, nerăbdători faţă
de împotrivirea pe care o întâlneau, au început să lucreze aşa cum le venea în
gând, uitând acest îndemn al Domnului: „Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te
în El şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi
dreptul tău ca soarele la amiază" (Psalmul 37:5-6). Iată, fără îndoială,
unul din motivele pentru care Reforma nu s-a stabilit definitiv în Franţa.
Hotărâţi să se războiască pe faţă, ei şi-au expus crezul, afişând în toată
împărăţia pancarde, conţinând o critică aspră contra abuzurilor oribile şi
vrednice de condamnat ale papei.
Acest
lung document al lor se termină cu aceste cuvinte usturătoare: „Adevărul i-a
părăsit (pe membrii clerului), îi ameninţă, îi hărţuie, îi umple de spaimă;
împărăţia lor va fi în curând nimicită pentru totdeauna." Nu se poate
tăgădui adevărul acestor spuse, dar nu era voia Domnului ca ei să recurgă la
cuvinte atât de tari.
Unul
dintre aceste afişe a fost lipit, de mâna vreunui vrăjmaş fără îndoială, pe uşa
camerei regelui. Se înţelege indignarea lui. La ordinul său de urmărire a
vinovaţilor, mulţi s-au angajat imediat contra reformaţilor. Nu era decât un
strigăt: „Moarte ereticilor! Regele vrea aşa!" În toate părţile au început
condamnări şi executări fără milă. Au fost suspectaţi chiar şi cei din preajma
regelui. „Dacă el vrea să-i stârpească, să înceapă cu propria sa curte şi cu
rudele sale." Aceste cuvinte se îndreptau, foarte clar, contra Margaretei
de Navara. Somată să se prezinte la Paris, ea n-a ezitat o clipă de a se duce
acolo, încrezătoare în dragostea pe care i-o purta regele. Poate că pentru
prima oară în viaţa ei, la Palatul Luvrului a găsit o primire severă şi rece.
Fratele ei a copleşit-o cu reproşuri din cauza relelor ereziei, pe care ea a
încurajat-o în toată Franţa. Margareta şi-a păstrat lacrimile şi şi-a arătat
calmul pe o poziţie precisă cu argumente dinainte gândite. Ea a îndrăznit chiar
să spună că aceste nenorociri se datorau mai degrabă intoleranţei şi
fanatismului adversarilor Evangheliei. Francis s-a potolit şi a consimţit să
anuleze sentinţa contra a trei predicatori reformaţi. După foarte puţin timp,
ea a plecat la Nerac.
Dar,
torturile obişnuite nu erau de ajuns ca să potolească ura clerului. El cerea să
se adauge la ele priveliştea unei mari manifestări publice. În prezenţa unei
mulţimi imense, care umplea străzile Parisului, în timp ce mii de spectatori
ocupau până la acoperiş casele, prin poarta Notre-Dame, larg descisă, se vedea
un cortegiu impunător, format din cei mai mari demnitari ai bisericii:
arhiepiscopi, episcopi, cardinali, împodobiţi cu hainele lor, călugări şi tot
felul de oameni ai religiei.
Relicvele
cele mai venerate: o bucată din aşa zisă „adevărata cruce", un cui, o
parte din „sabia" care a străpuns coasta Domnului Isus, capul sfântului
rege Louis atrăgeau privirile. Toată curtea urma după Francis I, în picioare,
cu capetele descoperite, deşi era foarte frig (era la 29 ianuarie 1535),
purtând în mână câte o torţă aprinsă. În apropierea lui erau cei trei fii ai
săi, magistraţii şi cei mai înalţi funcţionari de stat. Procesiunea şerpuia pe
străzi şi trecea prin piaţa Greve, unde şase reformaţi, legaţi strâns de
stâlpii de tortură, aşteptau ca regele însuşi să pună foc rugurilor lor.
La
reîntoarcerea sa la Notre-Dame, Francis I a luat loc pe un tron înălţat şi a
pronunţat un discurs plin de ură contra doctrinelor Evangheliei: „Dacă - a
adăugat el - braţul meu ar fi infectat de această ciumă, l-aş tăia. Dacă
vreunul din copiii mei ar îndrăzni să primească aceste teorii, dacă şi-ar
permite să le mărturisească, l-aş jertfi eu însumi dreptăţii lui Dumnezeu şi
propriei mele dreptăţi." Cedând sfaturilor odioase care i s-au dat,
Francis I şi-a precizat o poziţie pe faţă împotriva adevărului şi a antrenat pe
urmele lui toată ţara.
Din
acel timp, Franţa a fost pradă celor mai fioroase cruzimi pe care le putea
inspira puterea diabolică astfel dezlănţuită. Se lăsau la o parte, în mod
sistematic, măsurile cumpătate care s-ar fi impus pentru o politică
prevăzătoare. Se părea că singurul scop era de a omorî, după bunul plac, fără a
se gândi la urmările apropiate sau depărtate care puteau să iasă din aceste
practici barbare. Desigur, regalitatea franceză a plătit din plin acest fapt,
atunci când au triumfat elementele turbate de mânie, ale revoluţiei dui 1789.
Din
toate aceste acte de persecuţii, cel mai sângeros poate că a fost acela îndreptat
contra credincioşilor vaudezi, din Provence. Ca şi confraţii lor din văile
Piemontului, ei urmau învăţătura Domnului. N-a trebuit decât să se năpustească
asupra lor un om însetat de sânge, baronul de Oppede, care părea că avea să-şi
potolească o răzbunare personală. În fruntea unei cete de soldaţi mercenari,
formată prin tâlhărie în războaiele de pe pământul Italiei, el se arunca asupra
unei populaţii nevinovate, pe care o măcelărea în masă: bărbaţi, femei,
bătrâni, copii. Doar câţiva au fost cruţaţi, pentru a fi luaţi să vâslească pe
galerele regelui. La Cabrieres, oraş întărit, vreo şase sute de ţărani aşteptau
cu curaj asalturile, în dosul întăriturilor lor. Pentru a-şi ajunge mai uşor
scopul, Oppede le-a promis viaţa, dacă se vor preda. Încrezători în buna lui
intenţie, asediaţii şi-au deschis porţile. Chiar în aceeaşi clipă au fost
tăiaţi în bucăţi, biserica a fost invadată şi toţi cei care se refugiaseră în
ea, femei, copii, bolnavi, au suferit aceeaşi soartă. Fugarii rătăceau prin
munţii acoperiţi de zăpadă, fără pâine, fără adăpost. Cei mai voinici dintre ei
au ajuns în văile Piemont şi au întâlnit acolo pe fraţii lor în credinţă; alţii
au pierit de mizerie. Un mic număr, după plecarea ucigaşilor, s-au înapoiat,
apropiindu-se de cabanele în ruine, le-au reparat şi puţin câte puţin s-au
văzut, în aceleaşi localităţi atât de îngrozitor pustiite, adunându-se ca să
înalţe laude lui Dumnezeu.
Francis
I nu se gândea la asemenea excese. Informat de evenimentele din Provence, a
vrut să pedepsească imediat pe Oppede şi pe principalii lui ofiţeri. Cardinalul
de Tournon, unul din relele genii ale timpului, l-a făcut să-şi schimbe
hotărârea. Totuşi, pentru că toate regulile de război şi principiile cele mai
elementare de umanitate au fost călcate în picioare, Oppede şi alţi câţiva au
fost citaţi înaintea parlamentului din Paris. Procesul a durat cinci ani.
Datorită influenţei clericale, căpetenia acestei expediţii sângeroase a fost
achitată.
Amintirea
cruciadei contra vaudezilor a urmărit pe Francis I până în ultimele lui momente.
În timpul îngrozitoarei lui agonii, era auzit gemând; apoi tresărea, cuprins de
spaimă. Pe faţa lui se vedea trecând o umbră sinistră; părea că priveşte la un
spectacol care îl îngrozea, dar nevăzut pentru cei din jurul lui. Apoi un tremur
violent îl cuprindea şi scăpa aceste cuvinte întretăiate: „Nu este greşeala
mea; ei au depăşit ordinele mele." Nu vorbea conştiinţa lui, torturată de
remuşcări?
Doi
ani mai târziu, Margareta de Navara l-a urmat în mormânt, plânsă de supuşii
ei, care îşi aduceau aminte de aceste cuvinte ale reginei lor preaiubite:
„Regii şi prinţii nu sunt stăpânitori ai popoarelor lor, ci nişte
administratori puşi de Dumnezeu, ca să le susţină şi să le protejeze."
Margareta a fost bunica viitorului rege Henri al IV-lea.
Aici
este locul de a cita aceste versuri compuse de regina credincioasa, Margareta
de Navara, după chinurile îndurate de Louis de Berquin:
Trezeşte-Te,
Doamne, Dumnezeule,
Arată-Ţi
puterea
Şi
vino să răzbuni peste tot
Moartea
alor Tăi!
Tu
vrei ca Evanghelia Ta
Să
fie predicată de toţi ai Tăi
În
castele, în sate şi oraşe,
Fără
ca să fie oprită.
Dă
slujitorilor Tăi
O
inimă tare şi hotărâtă
Şi,
din dragoste pentru Tine,
Să
iubească chiar şi moartea.