REFORMA
ÎN CELELALTE CANTOANE ALE ELVEŢIEI GERMANE
Este
greu de intrat în amănuntele mişcării Reformei în celelalte cantoane
elveţiene. În nici o parte, ea n-a avut amploarea pe care i-a dat-o oraşului Zürich,
marea personalitate a lui Zwingli. Face totuşi să priveşti, chiar numai în
treacăt, lucrarea unor slujitori ai lui Dumnezeu, şi ei remarcabili. Ca
totdeauna, Domnul a trimis în fiecare canton câte un om în mod special pregătit
de El, ca să se adapteze împrejurărilor locale şi caracterului populaţiei.
Din
1460, Basle avea o universitate, care curând a devenit înfloritoare datorită
profesorilor ei foarte bine pregătiţi. Condiţiile în care ea a fost întemeiată
arată o deosebită inteligenţă din partea magistraţilor oraşului. Papa Pius al
II-lea, înainte de a fi ales în această demnitate, a locuit la Basle, fiind
secretar al consiliului oraşului, chiar în mijlocul secolului al XV-lea. El s-a
legat sufleteşte de acest oraş şi, ajuns suveran pontif, a mărturisit
orăşenilor dorinţa de a le fi pe plac. Aceştia ar fi putut - ca alţii - să
ceară să li se trimită câteva relicve celebre şi dreptul de a avea indulgenţe
care să atragă pelerini în oraşul lor. Fiind mai chibzuiţi, ei au cerut
sfântului părinte înfiinţarea Universităţii. El a consimţit să răspundă
cererii lor, prin aceste cuvinte: „Nimic nu este mai de preţ ca perla ştiinţei.
Prin ea, fiul săracului ajunge necesar monarhului. Ea înlătură norii de praf de
peste spiritul înfrânt. Ea este singura comoară care se măreşte, atunci când se
risipeşte."
La
începutul secolului al XVI-lea un grup de oameni distinşi învăţau acolo. Totuşi,
numele olandezului Erasmus îi umbreşte pe toţi ceilalţi. Fiind unul dintre cei
mai mari savanţi ai epocii sale, se remarca prin două calităţi diferite:
spiritul său critic şi fineţea ironiei sale. „El exercita o mare influenţă în
jurul său, în sens conservator: firea lui prudentă, sensibilitatea lui
delicată, îl făceau să se teamă înaintea oricărei încercări care ar fi tulburat
calmul dezvoltării bisericii, a statului şi a ştiinţelor sau a confortului său
personal." Elenist distins, el a publicat prima ediţie a Noului Testament
în limba greacă, operă ştiinţifică şi de conştiinţă, în care îndrepta numeroase
erori ale Vulgatei, singurul text folosit până atunci; el a contribuit astfel
în mod foarte direct la promovarea cauzei adevărului. Traducerile de până atunci
ale Sfintei Scripturi erau destul de inexacte; traducătorii nu aveau la
dispoziţia lor decât puţine manuscrise şi acestea, în cea mai mare parte, cu
defecte. Pe de altă parte, nu se cunoştea ştiinţa confruntării manuscriselor,
pentru a se da fiecăruia valoarea lui. Pentru prima oară, oricine putea avea
acum în mână un text demn de încredere; acest text a făcut cele mai mari
servicii reformatorilor. Luther mereu se referea la el şi după această versiune
a dat el traducerea în limba germană.* (* Totuşi Erasmus nu consultase decât
puţine manuscrise şi nu suficient de sigure. Textul lui, deşi revăzut în cele
cinci ediţii pe care le-a dat din 1516 până în 1535, este defectuos în multe
privinţe, iar îmbunătăţirile aduse apoi de Robert Ştefanus, şi după aceea de
Teodor de Beza, n-au fost de ajuns. Dar tocmai acest text a servit la
publicarea Noului Testament în greacă, lucrare făcută de fraţii Elzevir din
Olanda în 1624 şi care a fost numit de ei „Textul primit de toţi" (1633).
Acesta a fost folosit ca autoritate pentru toate traducerile, până ce un studiu
metodic şi aprofundat al manuscriselor (datorită noilor descoperiri) a condus,
începând din secolul al XVIII-lea, la restabilirea cu mai multă exactitate a
originalelor dispărute.) Sub titlul semnificativ de „Elogiul nebuniei",
Erasmus, într-o alegorie înţepătoare, ridiculiza defectele omeneşti şi în
special ale clerului.
Se
imprimau, pe atunci, multe lucrări la Basle; multe din cele ale lui Luther au
fost aici editate; Erasmus, tot atât de puţin dispus să susţină papismul, cât
şi adevărul Evangheliei, spunea că în acel timp se îndrăznea să se imprime la
Basle lucrări în favoarea lui Luther, dar nimeni nu îndrăznea să scrie acolo în
favoarea papei.
Cunoscându-se
interesul pe care Erasmus îl avea pentru textul Bibliei, se putea crede că el
se va alătura Reformei. Dar n-a fost aşa: cunoştinţa lui din Cuvântul lui
Dumnezeu era pur intelectuală; ea n-a pătruns în inima lui, în aşa fel încât
să-l facă înţelept în ce priveşte mântuirea. De aceea, a dezamăgit adânc
speranţele celor mai mari admiratori ai săi. Independent în gândire, cu o
sănătate delicată, lipsit de curaj moral, iubitor de împăciuire, dar totodată
iritabil, el s-a depărtat de Luther când l-a văzut că se desparte de biserică.
Om al Renaşterii, înainte de toate, nu putea ierta Reformei că lăsa literatura
şi artele pe plan secundar. Iar când mesa s-a desfiinţat la Basle, a părăsit
definitiv acest oraş, nu fără a încerca un viu regret, plecând de lângă
numeroşii prieteni pe care şi-i făcuse aici. Totuşi a trimis şi catolicilor
aceste cuvinte ironice: „Văzând toate insultele cu care sunt acoperite acum, la
Basle, imaginile sfinţilor şi crucifixele, te întrebi cum se face că toate
aceste venerate personaje, obişnuite desigur să arate o putere extraordinară când
este vorba de a se răzbuna de jigniri care se pot ierta, şi-au părăsit puterea
lor obişnuită în împrejurări atât de critice pentru ele?"
Ar
însemna totuşi o nedreptate să nesocoteşti rolul avut de Erasmus şi a-l
subestima, pentru că el a curăţit terenul, înfierând numeroase abuzuri. El însă
ţinea prea mult la înlesnirea lui; n-a ştiut să aleagă mai degrabă „să sufere
împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă
ale păcatului", nici să socotească „batjocura lui Cristos ca o mai mare
bogăţie decât comorile Egiptului" (Evrei 11:25). De asemenea, el a uitat
că „prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu" (Iacov 4:4).
Încă
un profesor de la Universitate a avut un rol foarte activ în stabilirea
reformei la Basle: este Oecolampade, al cărui nume ne-a atras deja atenţia în
legătură cu discuţia de la Baden. German de origine, din familia Hausschein,* (*
Acest nume este la fel cu cuvântul german de acum: Hausschein (căsuţă). În acel
timp a fost numit Husschni, apoi Hausschein (lumina casei) şi acest cuvânt a
fost tradus în greacă, Oecolampadius.) dotat cu calităţi intelectualte
strălucite, a făcut numeroase studii, după obiceiul umaniştilor şi a locuit în
mai multe oraşe. N-a ajuns la Basle decât în anul 1518. I s-a creat un post la
Universitate, cursurile lui atrăgând numeroşi auditori. Avea, de asemenea, de
predicat într-una din bisericile oraşului. Zwingli, cu care legase o intimă
prietenie, a ştiut să-l pună în gardă contra zelului lui prea mare pe care îl
punea în această dublă lucrare. Slab şi firav, era obosit de muncă şi
suferinţă; avea o fizionomie plină de demnitate, care trezea încrederea şi
simpatia; viaţa ţâşnea din ochii lui, seninătatea îi era imprimată pe frunte.
Elocvenţa lui era ca şi psihicul lui blând şi pătrunzător. După o îndelungă
luptă lăuntrică, a ajuns să fie lămurit cu privire la sine însuşi şi a devenit
campionul hotărât al Reformei în oraşul în care trăia. Deşi cu predispoziţii de
împăcare, el se ridica în mod energic contra dogmelor şi practicilor catolice.
El a fost primul care a luat cina la Basle, chiar în biserica de care se
alipise. Ca şi Zwingli, îşi întemeia toată învăţătura pe Sfânta Scriptură. Şi-a
publicat cursurile sub forma unei serii de volume, care formau un comentariu
complet al tuturor cărţilor Bibliei.
Influenţa
lui Oecolampade s-a simţit foarte mult printre locuitorii dui Basle şi a
împărţit oraşul în două câmpuri. Deşi în universitate, în consilii,
evanghelicii cereau libera predicare a Cuvântului lui Dumnezeu, şi pentru că se
întârzia să li se dea un răspuns, au forţat intrarea în catedrală şi au zdrobit
toate icoanele. Intimidat, guvernul a cedat. S-a desfiinţat mesa; oamenii
bisericii, călugării, mai mulţi profesori şi câteva familii rămase ataşate de
vechiul cult au părăsit oraşul.
Oecolampade
a fost foarte dureros lovit de vestea dezastrului de la Kappel. El nu numai că
pierduse pe cel mai bun prieten al său, dar simţea foarte mult lovitura pe care
această zi o aducea mărturiei Domnului în întreaga Elveţie. Boala de friguri care
îl consuma, se înrăutăţea. El a văzut apropiindu-i-se moartea cu o deplină
seninătate. Fiind întrebat dacă dorea mai multă lumină în cameră, şi-a pus mâna
pe inimă şi a spus: „Este destulă aici." A plecat de pe pământ la două
luni după Zwingli.
Popor
îndeosebi agricol şi prin urmare legat de vechile tradiţii, cei din Berna au
reacţionat încet în faţa ideilor noi. Politica pe care o urmăreau, îi făcea să
aibă o prudenţă extremă. Dorind să se extindă, în detrimentul ducelui de
Savoia, asupra părţii occidentale a Elveţiei actuale, ei gândeau să rămână în
bune relaţii cu Franţa şi prin urmare cu micile cantoane, ca să nu fie
ameninţaţi din spate. Pentru aceasta, marile familii din Berna căutau să
menţină şi să întărească legăturile lor cu cei din Elveţia, care nu înţelegeau
să se lase abătuţi de la religia părinţilor lor.
Totuşi,
adevărul îşi făcea drum; o împrejurare neaşteptată i-a favorizat întinderea. De
mult timp, dominicanii, geloşi pe francisani, făceau tot ce puteau ca să le ia
locul. În acest scop, ei au profitat de prezenţa în mănăstirea lor a unui
tânăr, un om simplu, numit Jetzer, pentru a organiza o înşelătorie josnică.
Câţiva călugări, îmbrăcaţi în alb, s-au dus la Jetzer în timp ce dormea şi,
prefăcându-se că ar fi nişte apariţii cereşti, l-au făcut să creadă că primea o
revelaţie divină, în scopul de a da pe faţă pretinsele crime ale ordinului
rival. Câtva timp, Jetzer nu s-a îndoit de nimic, dar într-o zi a recunoscut la
doi dintre aceşti înşelători, nişte glasuri care îi păreau familiare. A pus
întrebări, la care ei au refuzat să răspundă şi, cum el tot insista, au recurs
la violenţă pentru a-l face să tacă. El a reuşit să fugă din mănăstire, a
istorisit totul şi astfel toată afacerea a fost dată la lumina zilei. A
rezultat un mare scandal şi, în urma unei anchete trimisă de Sfântul Scaun,
patru dominicani au suferit pedeapsa focului.
În
acel moment sosea la Berna un tânăr profesor, în vârstă doar de douăzeci de
ani, anume Berthold Haller.* (* Berthold Haller era originar din Wurtenburg. Nu
trebuie confundat numele său cu cel al familiei Holler.) În timpul studiilor
sale, fusese în legătură cu mai mulţi dintre cei care aveau să ocupe primul loc
în mişcarea reformei din Germania, între alţii cu Melanchton. Cu un caracter
timid şi împăciuitor, Haller nu avea nici energia unui iniţiator, nici
înflăcărarea unui apostol. Necunoscând greaca şi cu atât mai puţin ebraica,
părea că n-ar fi fost făcut pentru lucrarea la care Dumnezeu îl trimitea. Dar
era un om credincios şi devotat; calmul şi prudenţa lui, mlădirea lui, care nu
excludeau stăruinţa, au slujit cauzei Reformei în acest oraş aristocratic, mai
mult chiar decât ar fi făcut nişte oameni mai energici şi mai violenţi, ca
Zwingli, Farel sau Calvin. Haller însă era lipsit de îndrăzneală. Domnul l-a pus
în legătură cu Zwingli şi acesta i-a venit în ajutor. „Şi eu - îi scria el -
simt descurajarea năpădindu-mă, când văd că sunt atacat pe nedrept. Dar Domnul
îmi trezeşte atunci conştiinţa, prin îndemnurile şi promisiunile Sale. Mă
neliniştesc când îmi spune: „De oricine se va lepăda de Mine şi de cuvintele
Mele, şi Fiul omului se va ruşina de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui
şi a sfinţilor îngeri" (Luca 9:26; Marcu 8:38). Dar tot El îmi dă pacea,
spunându-mi: „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu îl voi
mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei 10:32; Luca 12:8).
Fii deci curajos, dragul meu Berthold! Numele noastre sunt scrise cu caractere
ce nu vor putea fi şterse, în analele cetăţenilor cerului. Eu sunt gata să mor
pentru Cristos. Dacă concetăţenii tăi vor vrea să primească învăţătura de sus,
ei ar putea fi imediat învăţaţi. Aşază-te, deci, la lucru cu multă delicateţe,
pentru ca ei să nu se întoarcă împotriva ta şi să te sfâşie."
Dumnezeu
a binecuvântat stăruinţa slujitorului Său. Cu toată împotrivirea familiilor
nobililor, el a câştigat o mare parte din populaţie, încât, pentru a preveni
revendicările opiniei publice, care începuse să se facă simţită, (atât de mulţi
partizani avea Haller), consiliul a trebuit să publice un edict care prescria
oamenilor bisericii să ia ca bază a predicării lor Cuvântul lui Dumnezeu, aşa
cum este el cuprins în Noul Testament.
Berna.
Am văzut că Berna a fost reprezentată la Baden de către Berthold Haller.
Conferinţa fiind terminată, s-a cerut să se dea o hotărâre precisă. Dar
hotărârea era cu totul lipsită de claritate şi o cerere adresată în acelaşi
sens direct papei Clement al VII-lea, n-a avut mai mult succes; el se mulţumea
să recomande statului Berna să trimită la următorul consiliu, spre rezolvare,
problemele religioase neclare; şi în orice caz, îi învăţa să respecte
drepturile episcopiei de Lausanne, de care depindeau în domeniul spiritual.
Nemulţumiţi de indiferenţa pe care toţi o arătau cu privire la chestiuni pe
care ei stăruiau să le considere ca vitale, magistraţii din Berna au recurs, la
rândul lor, la o dispută convocată la începutul lui ianuarie 1528. Au fost chemaţi
oameni ai bisericii, savanţi, doctori din toate ţările. Cei mai interesaţi să
se prezinte erau episcopii elveţieni; ei au primit o invitaţie specială. Cel
din Lausanne, cel mai mult în cauză, a răspuns că el nu va veni şi că nici
măcar nu va trimite vreun delegat „deoarece - scria el - nu avea în jurul lui
oameni suficient de instruiţi în Sfânta Scriptură, pentru a trata o problemă
atât de importantă, ca cea a religiei." Berna a insistat; episcopul a
răspuns că e bolnav. O nouă cerere: „Trimiteţi cel puţin dintre teologii
dumneavoastră pe oricare; nu trebuie să vă mărginiţi numai să tundeţi oile
dumneavoastră, trebuie să le şi paşteţi. Dacă veţi refuza şi de astă dată, şi
noi vom refuza să vă recunoaştem vreun drept pastoral asupra teritoriilor noastre."
Ceilalţi oameni ai bisericii au urmat aceeaşi linie de purtare.
Cantoanele
care erau împotriva Reformei au devenit tot mai nemulţumite de rezoluţia
Bernei; ele au închis drumurile de trecere prin teritoriile lor pentru cei care
ar fi mers la dispută şi au interzis la ai lor să se ducă. Această împotrivire
n-a putut opri mişcarea; trei sute cincizeci de preoţi şi călugări, cea mai
mare parte din Berna, savanţi din Glaris, din Zürich, din Germania, s-au dus la
Berna chiar şi pe drumuri ocolite, dar au ajuns acolo la timp. Domnul i-a ferit
de cursele care li se întindeau.
În
ziua fixată, conferinţa s-a deschis sub presedenţia lui Vadian, primar la
Saint-Gall. Guvernul din Berna a specificat în mod deosebit că numai textele
Vechiului şi Noului Testament puteau servi de bază pentru discuţii. Convocarea
spunea că „ce se va dovedi şi se va hotărî în această dispută, pe temeiul
Sfintei Scripturi, se va primi şi va trebui să aibă putere pentru noi şi
autoritate pentru totdeauna, fără nici o altă contrazicere şi fiecare va trebui
să se conformeze cu credindosie." Tezele dezbătute se învârteau în jurul
aceloraşi puncte ca şi la disputa de la Zürich: adevărata natură a bisericii,
căpetenia ei, autoritatea unică şi absolută a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a
conduce biserica şi pentru a călăuzi pe credincioşi; prin urmare, condamnarea
tuturor abaterilor catolice. Dezbaterile au durat 19 zile; reformatorii
Zwingli, Haller, Oecolampade, ca şi Bucer şi Capiton din Strasburg, au expus cu
claritate adevărul despre fiecare din aceste puncte. În zadar, adversarii lor
au încercat să-şi îndreptăţească poziţia, autoritatea Bibliei înfrângea toate
argumentele lor. În oraş se urmăreau evenimentele cu un foarte mare interes; de
la sine practicile şi credinţele învechite se prăbuşeau. La 22 ianuarie, ziua
sărbătorii Sfântului Vincent, patronul catedralei, oamenii bisericii au
întrebat pe magistraţi ce să facă. „Ce vreţi - a fost răspunsul - dacă mai
credeţi că mesa şi ceremoniile obişnuite sunt potrivite Cuvântului lui
Dumnezeu, faceţi-le.” Îndată au fost date ordine să fie împodobită biserica;
s-a pregătit totul după vechiul obicei, dar nimeni n-a venit să asiste la
ceremonie. Poporul abandona Roma şi practicile ei.
Discuţia
fiind terminată, clerul oraşului a primit aproape în întregime principiile
Cuvântului lui Dumnezeu. Un edict a proclamat Reforma. Mesa a fost desfiinţată,
mai întâi în capitală, cu rezerva ca, dacă cineva ar putea să convingă de
greşeală, pe temeiul Scripturii, pe autorii acestor reforme, nu avea decât să se
prezinte. Nimeni n-a încercat o asemenea aventură. Se aruncau icoanele, se
ardeau, se dărâmau altarele. Unii oameni religioşi au primit autorizaţia de a
rămâne în mănăstirea lor, fără ca să mai primească din bunurile mănăstirii, dar
trebuiau „să părăsească haina ordinului lor şi să ia o altă haină mai
cuviincioasă." La ţară, papismul îşi avea rădăcinile înfipte mai adânc; au
fost înlăturate cu încetul.
Saint-Gall.
Vadian, preşedintele disputei de la Berna, se numea de altfel, Ioachim Von
Walt. Născut la Saint-Gall dintr-una din familiile mai de frunte din oraş, era
un om deosebit de dotat şi cu o generozitate admirabilă. El a studiat, pe rând,
literele, ştiinţele exacte, jurisprudenţa, teologia şi medicina. După ce
studiase la Universitatea din Viena, a devenit rector, apoi a vizitat Germania,
Ungaria, Polonia, Italia. Reîntors în oraşul său natal, s-a stabilit acolo
pentru a practica medicina. Deşi urmând această carieră, a intrat totuşi în
consiliul guvernului şi a devenit sufletul lor. Din fire un spirit foarte
deschis, se interesa foarte mult de ideile care se răspândeau şi a favorizat
sosirea la Saint-Gall a predicatorilor Evangheliei. Argumentele lor l-au izbit;
a început să citească Biblia şi a fost atât de mişcat, încât a primit
mântuirea. A început atunci să dea în public o explicaţie a cărţii Faptele
Apostolilor, apoi a încurajat pe unul dintre concetăţenii săi, Jean Kessler, de
meserie şelar, care se întorsese la Dumnezeu şi începuse să predice pe Domnul Cristos
înaintea unor ascultători tot mai numeroşi, luând prima epistolă a lui Ioan, ca
temei a acestei serii de discursuri. În curând, consiliul, la îndemnul lui
Vadian, a dat o ordonanţă disciplinară, interzicând jurămintele, blestemele,
beţia şi cerşetoria. Se simte aici caracterul reformei elveţiene, care, aproape
peste tot, începe printr-o îmbunătăţire a moravurilor şi nu atacă crezurile,
decât atunci când rezistenţa bisericii romane vine să arate legătura intimă
dintre moravuri şi doctrină.
Din
acest moment, predicarea Evangheliei a făcut progres rapid. De la fericitul
rezultat al disputei de la Berna, se poate spune că Reforma a pus definitiv stăpânire
şi la Saint-Gall. Totuşi, prezenţa în oraş a celebrei mănăstiri, datorită
căreia prinţul se bucura de drepturi întinse, era o piedică pentru o hotărâre
radicală. Bisericile oraşului aparţineau cetăţenilor; ele au fost golite de tot
ce putea aminti cultul catolic. Dar cele ce erau ale mănăstirii rămâneau
intacte. Enervaţi de ceea ce li se părea ca o sfidare, magistraţii din
Saint-Gall au declarat că ei aveau dreptul de control şi asupra acestui locaş,
că ornamentele care îl împodobeau erau de fapt ale lor. Oamenii religioşi de
acolo au protestat, dar în zadar, ei au trebuit să cedeze forţei. „Iată -
povesteşte Jean Kessler - cum fiecare se arunca asupra icoanelor, le smulgeau
de pe altare, de pe pereţi şi de pe coloane; altarele au fost zdrobite, idolii
făcuţi ţăndări, cu lovituri de topor sau de ciocan. Ai fi spus că este vorba de
o adevărată bătălie. Într-o singură oră nu se mai vedea nimic la locul lui.
Astfel s-au distrus icoane grele, de piatră şi de lemn. Câte opere preţioase de
artă, rod al unei munci de artă, au fost făcute bucăţi!" Printre obiectele
de adorat se afla o cruce de argint, care avea în ea - se spunea - relicve de
mare preţ; a fost tăiată şi s-au găsit în interiorul ei două mici cornete de
fildeş, pe unul dintre ele fiind scris: „o piatră de la sfântul mormânt".
A fost deschis şi s-a găsit în el o cochilie de melc.
Chiar
din duminica următoare, biserica a fost deschisă predicării Evangheliei. O
mulţime, de mai mult de trei mii de oameni, s-a adunat acolo. În felul acesta
s-a stabilit Reforma la Saint-Gall. Vadian a contribuit la această lucrare mai
mult prin influenţa lui, decât prin lucrarea lui directă. Printre umaniştii
elveţieni, el este acela care, după Zwingli, a avut influenţa cea mai durabilă
asupra noii mişcări.
Şi
prin alte părţi, lumina Evangheliei a trezit inimile şi conştiinţele, chiar
orăşele doar aliate cantoanelor elveţiene, ca Mulhause, Bienne, Schaffhausen au
primit de asemenea vestea mântuirii, iar Grisons, în parte, datorită preotului
Frick. El fusese foarte enervat văzând pe unii dintre colegii săi aplecând
urechea la glasul adevărului. Plin de devotament pentru biserica pe care o
slujea, a hotărât să meargă la Roma, pentru a denunţa acolo apariţia ereziei şi
pentru a cere instrucţiuni asupra mijloacelor pe care să le folosească în
vederea împiedicării acestei lucrări. Dar, fiind dureros izbit, ca şi Luther,
de nelegiuirile care se arătau în faţa tuturor, s-a înapoiat acasă, a cercetat
Scriptura, şi-a recunoscut greşeala şi de atunci, cu un zel neobosit, a vestit Evanghelia
curată.
În
sfârşit, printre cei care au contribuit mult la răspândirea învăţăturii celei
noi, în toată curăţia ei, trebuie amintit numele lui Oswald Miconius (care nu
trebuie confundat cu Frederic Miconius, prietenul lui Luther). Miconius a dus o
viaţă foarte agitată din cauza credincioşiei sale faţă de Evanghelie. Făcut, de
tânăr, director al şcolii canonice din Zürich, el a fost unul din principalii
lucrători în acest oraş al lui Zwingli şi unul dintre cei mai buni prieteni ai
lui. De la Zwingli învăţase chemarea harului lui Dumnezeu. Puţin după aceea, a
fost transferat la Lucerna, tot ca profesor. Câteva scrieri ale lui Luther
pătrunseseră în acest oraş şi au produs un oarecare efect. Miconius avea
cunoştinţă de lucrul acesta. El niciodată n-a amintit măcar numele reformatorului,
în afara cercului prietenilor săi cei mai intimi. Se mulţumea să explice,
oricui vroia să asculte, Evanghelia în întregimea şi simplitatea ei. Nu era
nevoie totuşi de mai mult pentru a întărâta ura clerului, care a obţinut de la
magistraţi împuternicire să aducă înaintea lor pe modestul şi paşnicul creştin.
După un interogatoriu sumar, ei l-au îndemnat sa nu citească niciodată împreună
cu elevii săi scrierile lui Martin Luther; niciodată să nu pronunţe numele lui
înaintea lor, niciodată nici măcar să se gândească la el.
Totuşi,
prigoana n-a întârziat să înceapă. Erau foarte puţini oameni întorşi la
Dumnezeu la Lucerna; nici nu erau cunoscuţi, fapt care a făcut să fie socotit
mai mare numărul lor; dar furia vrăjmaşilor s-a revărsat peste nefericitul
Miconius, din care au făcut ţap ispăşitor. El arătase totuşi un mare devotament
în postul pe care-l ocupa; sacrificase totul în interesul tinerilor ce i se
încredinţaseră; părăsise oraşul Zürich şi pe Zwingli de care era aşa de mult
ataşat. Sănătatea lui era şubredă, soţia lui era infirmă; avea un copil mic şi,
pentru a-l creşte, nu aveau alte mijloace decât acelea pe care Miconius putea
să le procure prin munca sa. Dacă îl exilau din Lucerna, unde să meargă el
să-şi găsească un adăpost? Dar aceste consideraţii n-au avut nici o greutate
pentru acuzatorii săi înrăiţi. A fost dat afară din postul său şi i s-a ordonat
să părăsească oraşul în cel mai scurt timp, fără nici o altă vină, decât că era
socotit ucenic al lui Luther. În disperarea sa, a scris lui Zwingli, cum făcuse
şi Berthold Haller în împrejurări asemănătoare. „Iată, înaintea voastră -
spunea el - pe sărmanul Miconius, izgonit de Consiliul din Lucerna. Unde să mă
duc? Nu ştiu. Atacaţi cum sunteţi şi dumneavoastră, ce adăpost mi-aţi putea
oferi? În necazul meu, privesc spre Domnul, singura mea speranţă! Plin de har
şi de îndurare, El nu trimite înapoi cu mâinile goale pe cei care se îndreaptă
spre El. El să îngrijească şi de nevoile mele!"
Zwingli
n-a lăsat mult timp pe prietenul său fără răspuns. I-a scris: „Acestea sunt
lovituri aspre, pe care vrăjmaşul le dă casei lui Dumnezeu, ca s-o nimicească.
Asalturile lui se repetă atât de des, încât nu numai ploaia, ci mai ales
şuvoaiele şi vânturile o izbesc, potrivit predicii Domnului Isus Cristos (Matei
7:27); este grindină şi furtună. Dacă n-aş fi văzut pe Domnul susţinând
lucrurile, de mult timp m-aş fi pierdut, dar eu îl văd chiar pe El, în toiul
furtunii. El întinde frânghiile, El Însuşi umblă la pânze; mai mult, El ordonă
vânturilor şi ele îl ascultă. Iată gândul meu. Prezentaţi-vă înaintea
Consiliului oraşului, spuneţi-le câteva cuvinte demne de un slujitor al lui Cristos,
câteva cuvinte potrivite să înmoaie inimile lor, nu să le irite. Afirmaţi chiar
că nu sunteţi lutheran, ci un ucenic al lui Cristos. Rugaţi pe elevii
dumneavoastră să vă însoţească şi să vorbească în favoarea dumneavoastră. Dacă
aceasta totuşi nu aduce rezultate, veniţi la prietenul dumneavoastră, veniţi la
Zwingli şi consideraţi oraşul nostru drept căminul dumneavoastră."
Miconius
a urmat sfatul lui, dar degeaba; a trebuit să părăsească Lucerna. Datorită
protecţiei reformatorilor din Zürich, a găsit o ocupaţie pentru un timp, la
Einsiedeln, apoi s-a dus la Basle, unde a însoţit în mod folositor pe Oecolampade
şi a continuat lucrarea începută de acesta.
Astfel,
din 13 cantoane care formau Elveţia de atunci, cinci au primit Reforma: Zürich,
Basle Berna, Schaffhausen şi Glaris. Două dintre ele erau mixte: Soleure şi
Appenzell; celelalte şase păstrau vechea religie. Elveţia se împărţea, deci, în
două câmpuri foarte deosebite, împotrivitoare unul altuia. Din această
situaţie au rezultat noi lupte religioase, care au slăbit mult ţara. Abia la
începutul secolului al XIX-lea s-au învăţat să trăiască în bună armonie.