REFORMA
ÎN ELVEŢIA GERMANĂ
ULRICH
ZWINGLI
Din
punct de vedere teritorial şi politic, Elveţia avea la începutul secolului al
XVI-lea un aspect cu totul diferit de cel de azi. Numărul cantoanelor, de la 8
în 1481, s-a mărit cu timpul până la 13 în 1513 şi nu s-a mai schimbat decât în
1798. În unele din ele - mai ales în Zürich, Berna, Basle, Lucerna, elementul
orăşenesc avea întâietate datorită oraşului principal. În alte părţi, elementul
ţărănesc avea întâietate şi oamenii arătau un adevărat dispreţ faţă de
inovaţii, oricare ar fi ele, în timp ce în oraş, oamenii erau ceva mai
primitori de idei noi. Erau deci mari neînţelegeri în administrarea treburilor
care interesau întreaga Confederaţie şi prin aceasta se explică, în parte,
împărţirea atât de clară a Elveţiei în două câmpuri, cu ocazia Reformei.
În
afară de aceasta, câteva cantoane deţineau ca proprietate a lor, teritorii
întinse; acestea erau supuse lor. Berna, de exemplu, avea de mult timp supusă
Argovia şi a cucerit, în două etape, ţara de Vaud. Când a venit Reforma,
conform obiceiului timpului, cum am mai amintit, stăpânul şi-a impus religia şi
celor care depindeau de el. Practicarea a două culte deosebite unul de altul,
pe un teritoriu atât de mic, n-a întârziat să dezlănţuie conflicte armate;
chiar este de mirat cum ţara nu s-a împărţit în două state rivale. Elveţia ne
oferă această tristă originalitate, de a fi fost locul primului război, în
Europa, pe teme religioase (cel de la Kappel, în 1529) şi tot aşa al doilea şi
cel din urmă, la Willmergen în 1712. În 1847, este drept, a mai avut loc un
conflict, început pe motive confesionale, dar a devenit un război politic (la
Sonderburg). Abia în secolul al XIX-lea, pacea religioasă a stăpânit în adevăr
în această ţară.
În
secolul al XVI-lea, întunericul spiritual era poate mai adânc în Elveţia decât
în alte părţi. Viaţa materială avea acolo primul loc: agricultura la ţară,
comerţul, industria, goana după câştig, serviciul militar în oraşe. Chiar şi în
oraşe nu se vedeau decât slabe licăriri spirituale care să mărturisească un
interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. În general, cei care mai erau ataşaţi de
studiul Sfintei Scripturi erau trataţi cu batjocură. Preoţii spuneau deschis că
astfel de oameni nu erau de nici un folos; unul dintre ei a mers până acolo
încât să spună că se va putea trăi în pace şi fericire abia când nu va mai fi
Evanghelia în această lume. Religia nu era altceva decât o adunătură de
practici grosolane, mai rele ca în alte părţi. După mărturia celor de atunci,
la Zürich, Basle, Berna, Laussane, Geneva, în oraşe ca şi în sate, bigotismul
era atât de general, încât religia, dacă se pot numi aşa asemenea practici,
consta, la cea mai mare parte dintre oamenii din popor, în a privi la mişcarea
degetelor preoţilor, a-i asculta mormăind nişte cuvinte neînţelese, a se pleca
în faţa icoanelor, a săruta relicvele. Vânzarea indulgenţelor de asemenea se
practica.
Dar,
ca şi în Germania, deşi într-un mod cu totul independent, o lucrare a lui
Dumnezeu se făcea în inimi. Spiritele mai luminate erau obosite de felul de
purtare al clerului, îmbogăţit din darurile celor superstiţioşi. Domnul forma
lucrători care să dărâme sistemele de rătăciri ridicate de ticăloşiile Satanei.
Cel
mai renumit dintre reformatori, în Elveţa, Ulrich Zwingli, s-a născut la 1 ianuarie
1484, trei luni după naşterea lui Luther, la Wildhaus, cel mai din urmă sat,
din lunga şi frumoasa vale Toggenburg, care face parte, astăzi, din Cantonul
St. Gall. Totdeauna, populaţia lui sănătoasă şi plină de veselie, a arătat o
mare dragoste pentru independenţă. Părinţii lui Ulrich, oameni cinstiţi şi
cunoscuţi pentru evlavia lor, încântaţi de frumoasele aptitudini ale fiului
lor, s-au gândit din timp să-l facă să îmbrăţişeze cariera bisericeasă. El şi-a
făcut foarte bine studiile la Balle şi la Berna, mai târziu la Vienne. Peste
tot s-a distins în discuţiile publice, atât de mult la modă pe atunci; ele l-au
pregătit pentru luptele oratorice, pe care avea să le aibă mai târziu, în
favoarea cauzei Evangheliei.
La
vârsta de 22 de ani, Zwingli a revenit la Basle, de data aceasta în calitate de
profesor de latină, la şcoala St. Martin. Şi-a continuat studiile universitare,
unde urma cu stăruinţă lecţiile lui Thomas Wittembach. Acesta anunţa elevilor
săi aurora unor timpuri noi, în care harul divin va lucra cu putere, când
învăţământul religios se va baza numai pe Biblie şi îndeosebi pe scrierile
apostolilor. El se ridica astfel contra celibatului preoţilor, pe care îl arăta
ca pe o instituţie fatală, antiscripturistică şi contra naturii. El socotea
indulgenţele drept o şarlatanie şi spunea că sângele vărsat de Domnul Isus pe
cruce este singura şi unica răscumpărare pentru păcate. Desigur, lui Thomas Wittembach
îi datoreşte Zwingli cunoaşterea adevărului.
În
acelaşi an, el a primit o chemare la Glaris, ca preot. Locuitorii acelui oraş
ar fi trebuit să primească pentru acest post, pe un italian care n-avea altă
recomandare decât că a servit ca servitor la caii papei. Indignaţi, ei şi-au
arătat preferinţele faţă de compatriotul lor, cu toată tinereţea lui, şi
datorită mărturiei deosebite pe care i-au dat-o profesorii lui. El s-a devotat
îndată slujbei sale, dar a continuat în acelaşi timp, prin sine însuşi şi fără
nici un ajutor, studiile clasice. Citea pe autorii latini, îi învăţa pe
dinafară; lor le datoreşte eleganţa prin care se deosebesc scrierile sale.
Pentru a citi Noul Testament în original, a învăţat singur greaca, a copiat
chiar cu mâna lui epistolele lui Pavel şi le-a întipărit, cuvânt cu cuvânt, în
memorie. El arăta o adevărată înflăcărare în descoperirea adevărului, care,
spunea el, „este pentru mine, ceea ce este soarele pentru pământ. Aşa cum ne
bucurăm ori de câte ori îl vedem, aşa cum el ne încurajează la lucru, tot aşa
duhul se îndreaptă spre lumină şi se bucură când razele sale vin să risipească
întunericul ignoranţei. Lumina este pentru lume cea mai mare pricină de
bucurie, adevărul este pentru spirit obiectul cel mai scump, cel mai preţios şi
cel mai dorit."
Unui
prieten îi scria: „Vreau să cunosc învăţătura lui Cristos la adevăratul ei
izvor, fără să recurg la nici un intermediar. Pentru aceasta trebuie să învăţ
limba în care au scris autorii inspiraţi. Filozofii şi teologii n-au făcut
decât să adune încurcături în spiritul meu. De aceea m-am hotărât să părăsesc
aceste discipline şi să caut să pătrund însăşi gândurile lui Dumnezeu, prin
studiul Cuvântului Său. Pe el mă voi sprijini mereu, rugând pe Domnul să-mi dea
lumina Sa. N-am mai citit decât Sfânta Scriptură şi, pe măsură ce înaintez în
citire, sensul revelaţiei divine ajunge mult mai clar în ochii mei, decât dacă
m-aş fi îndreptat spre cine ştie ce comentarii.” În felul acesta Zwingli s-a
familiarizat cu Biblia şi mai ales cu Noul Testament. Când predica dovedea că
ceea ce ştia învăţase de la Domnul Însuşi şi nu de la un om.
Marele
umanist Erasmus, cu tot scepticismul pe care îl arăta, îl atrăgea mult pe
Zwingli. Iată ce spune Zwingli despre ce datora el savantului olandez: „Sunt
opt sau nouă ani - scria în 1523 - de când am ajuns la convingerea că nu este
decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi noi: Domnul Isus. Citisem o
frumoasă poezie latină a savantului Erasmus de Rotterdam, în care el arăta
acest gând, că Domnul Isus este unicul izvor al oricărui bine şi că noi suntem
foarte uşor supuşi greşelii de a nu ne îndrepta mereu spre El. Numai El este
Mântuitorul nostru, mângâierea, bogăţia, comoara sufletului nostru. Şi mi-am
zis: Dacă aşa este, de ce să-mi caut ajutorul la oameni? Ce ar putea să-mi dea
ei? Deşi sunt şi alte poezii frumoase ieşite de sub pana lui Erasmus, eu nu
mi-am putut dezlipi inima de aceasta. Am început atunci să cercetez cu grijă
Sfânta Scriptură şi pe părinţii bisericii, pentru a găsi o învăţătură asupra
mijlocirii sfinţilor. Zadarnic am căutat, n-am descoperit nimic, absolut nimic
în această privinţă."
În
această epocă, în cea mai mare parte din cantoane, cetăţenii elveţieni luau
parte, toţi, fără excepţie, la administrarea treburilor publice, întâlnindu-se
într-o adunare numită „Landsgemeinde". De asemenea, ei toţi trebuiau să ia
armele, la primul apel al magistraţilor. Aceasta explică de ce Zwingli este
întâlnit mult mai des decât Luther în viaţa politică. De două ori, el a trebuit
să ia parte, ca preot, la expediţiile pe care elveţienii le făceau atunci în
Italia, pentru a susţine contra Franţei, cauza papei şi a ducelui de Milan. A
asistat la teribila înfrângere pe care au suferit-o compatrioţii săi la
Marignan, sub loviturile armatelor conduse de Francis I. Dar, aceste două
campanii i-au deschis ochii asupra marii decăderi morale şi spirituale în care
era căzut clerul italian, apoi asupra pericolului care venea chiar asupra elveţienilor
datorită acestei legături necurate. Se omorau, se jefuiau, fără nici o grijă,
de bună plăcere; toate instinctele nobile ale naturii dispăreau. Dragostea de
câştig, chiar nelegiuit, spiritul de violenţă, dispreţul faţă de alţii,
degradarea morală, grosolănia, sub toate formele, acestea erau viciile obişnuit
practicate.
Reîntors
la Glaris, Zwingli a predicat cu o mare convingere contra acestor practici,
punând pe gânduri autorităţile, care se temeau că vor vedea dispărând, prin
aceasta, un venit important. Dar nimeni nu îndrăznea să oprească pe îndrăzneţul
predicator, pe care toată populaţia îl iubea, pentru că el nu pierdea nici o ocazie
ca să vestească exact ce se găsea în Scriptură. Oricare ar fi fost problema pe
care el o trata, se întemeia pe Biblie. Procedeul său favorit consta în a
explica Cuvântul lui Dumnezeu, punând alături textele care se refereau la
acelaşi subiect. Darul său de vorbire dădea putere şi vioiciune; totul era spus
cu deplină convingere şi astfel îşi ţinea ascultătorii într-o atenţie
încordată. „Dacă vezi clar ce este adevărat - spunea el - vei recunoaşte şi ce
este fals."
Asupra
unui punct totuşi, Zwingli suferea îngrozitor. Convins adânc de sentimentul
mizeriei sale morale, de slăbiciunea sa, el suspina după adevărata sfinţenie,
crezând, ca atâţia alţii, să ajungă la ea prin propriile sale eforturi. El a
trecut prin lupte lăuntrice amare, până ce a învăţat să se încredinţeze în
întregime Domnului pentru aceasta, ca şi pentru orice altceva. Mai târziu
scria: „Nu aveam pe nimeni care să mă ajute să mă ridic spre bine; dimpotrivă,
mulţi îşi băteau joc de mine. Am căzut şi m-am întors ca un câine la ce vărsase
(2 Petru 2:22). Am coborât cu o adâncă durere, cu ruşine, în adâncurile
sufletului meu. Şi atunci am spus totul Aceluia singur, pe care îmi place să-L
mărturisesc. Căci, ce ar putea oamenii într-un asemenea caz? Trebuie să mai
adaug că am găsit răspunsul şi încă un răspuns adevărat."
Era
de temut totuşi ca Zwingli să nu cumva să se lase antrenat, puţin câte puţin,
de curentul politic. Era la Glaris un partid important, care voia să ia
libertatea reformatorilor; s-a făcut chiar o intrigă contra lui Zwingli. Impulsiv
cum era, Zwingli ar fi putut fi ispitit să răspundă josnicelor calomnii care i
se aduceau. Dar Domnul veghea asupra slujitorului Său şi i-a pregătit un loc de
odihnă şi reculegere cu totul neaşteptat, în mănăstirea de la Einsiedeln, la
fel cum El spusese odinioară ucenicilor Săi: „Veniţi la o parte şi vă odihniţi
puţin" (Marcu 6:31). A fost chemat acolo chiar de mai marele mănăstirii.
Locuitorii din Glaris, apreciind tot mai mult calităţile lui superioare, l-au
privit plecând cu o adâncă durere şi i-au păstrat postul timp de doi ani, în
nădejdea că va reveni. Dar Zwingli şi-a dat seama în curând că Domnul l-a
condus pe un câmp de luptă mai favorabil realizării măreţului plan la care îl
destinase.
În
tăcerea şi calmul mănăstirii, găsea mai mult timp pentru studii şi meditaţie.
Apoi, prezenţa pelerinilor, foarte numeroşi, îi dădeau mereu ocazia de a
răspândi până departe adevărurile care îi deveniseră scumpe şi pe care nu le
putea păstra numai pentru el.
Abatele
de la Einsiedeln, om evlavios şi doritor să cunoască mai mult adevărurile
evanghelice, a făcut o primire călduroasă tânărului său colaborator şi l-a
încurajat în calea pe care o începuse. Zwingli nu împărtăşea credinţa comună,
că pâinea împărtăşirii ar avea în ea adevăratul trup al Domnului Isus Cristos.
Şi pentru că nu făcea nici o liturghie, mai mulţi vizitatori ai mănăstirii
şi-au arătat surpriza. Abatele le-a răspuns cu multă dibăcie: „Dacă Isus Cristos
este într-adevăr în pâine, eu sunt nedemn să-L privesc şi mai nedemn încă să-L
aduc ca jertfă Tatălui, Dacă El nu este în pâine, vai de mine dacă dau
poporului să adore mai degrabă o pâine decât pe Dumnezeu."
Pe
poarta mănăstirii se citea această inscripţie: „Aici se găseşte o deplină
iertare pentru toate păcatele". La îndemnul lui Zwingli, această
inscripţie a fost ştearsă. Apoi, abatele a îngropat toate relicvele cărora li
se închinaseră până atunci. A prescris credincioşilor care depindeau de
mănăstire, să citească Noul Testament în limba germană, şi a dat voie celor
dornici să părăsească mănăstirea şi să se căsătorească dacă aveau ocazie.
La
Einsiedeln, Zwingli a intrat în legătură cu mai mulţi înalţi demnitari ai
bisericii; între alţii era şi celebrul cardinal Matei Schinner, adversar
declarat al politicii franceze în Elveţia. Nu i-a fost teamă să insiste pe
lângă ei, oricare le era rangul, asupra nevoii urgente a unei reforme radicale
în Biserica Catolică, de care - trebuie subliniat - el încă nu se socotea
despărţit, tot aşa cum nici Luther nu era despărţit la început. Dezgustarea lui
faţă de abuzurile de tot felul creştea în acest loc, unde, cu toate bunele
intenţii ale abatelui, superstiţia se vedea la lumina zilei şi sub formele cele
mai respingătoare. Predica lui devenea tot mai tăioasă: „Să nu credeţi - spunea
el ascultătorilor - că Dumnezeu locuieşte în acest loc zis sfânt, mai mult
decât în cine ştie ce alt loc al creaţiei. Oriunde, El vă vede, vă aude. Ce
rost s-ar putea găsi în unele fapte lipsite de vreun folos oarecare, ca
pelerinaje grele, daruri, rugăciuni adresate Fecioarei şi sfinţilor? Şi credeţi
că vă asiguraţi, prin acestea, favoarea lui Dumnezeu? La ce bun să îngrămădeşti
atâtea zadarnice cuvinte? Ce folos să porţi o sutană, să-ţi razi capul sau să
te îmbraci cu haine foarte mult împodobite, ca să faci o slujbă? Dumnezeu
priveşte la inimă, şi inimile noastre, ale tuturor, sunt depărtate de El, în
starea noastră firească. Domnul Isus Cristos, care S-a jertfit pe Sine Însuşi
pe cruce, o dată pentru totdeauna, este jertfa care dă satisfacţie în toată
veşnicia, pentru toate păcatele care ar fi putut fi făptuite de cei care îşi
pun încrederea în El."
Se
vede că în aceste discursuri pe care el adeseori le adresa la adevărate mulţimi
de pelerini, îi făceau pe ascultătorii săi atenţi la învăţăturile de temelie
ale creştinismului, care erau prezentate foarte clar. Superstiţiilor omeneşti,
el le opunea dragostea Domnului Cristos şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu.
Era de admirat forma perfectă în care cuvântul îi ieşea de pe buze. Renumele
elocvenţei lui şi a adevărurilor spuse s-a răspândit până departe. Unul din
admiratorii lui, îl numea: „celebritatea şi ornamentul patriei". Dar nu
aceasta căuta Zwingli; el nu avea alt scop, altă dorinţă, decât să vestească
adevărul, mulţimilor afundate în rătăcire.
Celebritatea
de care se bucura a făcut să fie chemat ca predicator pe lângă marea biserică
Grossmünster la Zürich. El a primit acest post nu fără a ezita, din cauza marii
răspunderi care îi revenea; a putut să vadă, însă, în aceasta, mâna lui
Dumnezeu care îl conducea să-şi dovedească talentele pe care le primise,
într-un loc mult mai întins, cum nu putuse să facă până atunci. Clerul din Zürich
avea un trist renume şi Zwingli prevedea lupte crâncene din această cauză.
„Acest cler - spunea un istoric catolic - era numeros şi bine dotat. Un nou zel
pentru construcţii bisericeşti se arăta, ca şi pentru muzica religioasă.
Sărbătorile se ţineau înaintea unui mare număr de prelaţi şi preoţi. S-ar fi
putut trage concluzia că viaţa spirituală era înfloritoare. Dar aceasta nu era
decât o aparenţă înşelătoare. O adâncă decădere era în biserică; totul nu era
decât sclipire amăgitoare şi viaţă exterioară." Se vede că grija pentru
lucrurile lui Dumnezeu, dorinţa simplă de a urma poruncile Lui nu exista.
Aceşti preoţi nu erau decât nişte orbi care conduceau alţi orbi.
La 1 ianuarie
1519, Zwingli s-a urcat la catedra de la Grossmünster şi a informat pe
ascultători că el nu se va ţine în predicile sale de periscoapele* (*
Periscoapele sunt o culegere de texte biblice, de care preotul trebuie să se
ţină cu stricteţe, ca să le citească ascultătorilor. Ele lăsau la o parte multe
locuri importante din Scriptură.) indicate de biserică, ci va vesti învăţătura
lui Cristos, după textele originale. Această declaraţie a făcut o impresie
adâncă şi a fost, în general, primită cu simpatie de majoritatea
credincioşilor, cu atât mai mult cu cât noul predicator, în toate privinţele,
le inspira încredere, prin frumoasa sa prestanţă, prin demnitatea ţinutei sale,
prin vocea sa caldă, deşi puţin cam slabă, prin alegerea fericită a expresiilor
sale. Lecţiile erau clare şi uşor de înţeles, pline de seriozitate şi
prietenoase; mustrările lui aveau un caracter părintesc. Claritatea pe care o
avea despre slujba sa, sentimentul că vestea pe care o propovăduia venea de la
Dumnezeu, convingerea pe care o arăta atunci când le vorbea, toate acestea
dădeau cuvântului său ceva deosebit, care, după spusa celor din timpul lui,
amintea de discursurile profeţilor.
Frământarea
provocată de cuvintele lui curajoase şi severe nu-l oprea în hotărârea sa. El a
găsit o primire tot mai bună la unii cetăţeni luminaţi, care aveau adevărate
nevoi religioase şi care, sub impresia mişcării care izbucnise în Germania,
doreau nu numai „laptele duhovnicesc", ci şi o „hrană tare" (Evrei 5:12).
Omul din popor recunoştea în el un predicator al adevărului, pe care nici o
consideraţie omenească nu-l oprea. Unii membri mai renumiţi ai capelei din Grossmünster,
pe care citirea Bibliei îi depărtase de sistemul ecleziastic roman, s-au
alăturat cu bucurie de principiile expuse de Zwingli şi au întors în mod
hotărât spatele falselor învăţături pe care le practicaseră până atunci.
De
fapt, Zwingli n-a urmat în totul programul pe care şi-l propusese. El însuşi
istoriseşte calea pe care a urmat-o şi pe care i-a dictat-o înlănţuirea logică
a învăţământului pe care şi-L propusese să-l dea. „La sosirea mea la Zürich, am
început să explic Evanghelia după Matei, apoi Faptele Apostolilor, pentru a
arăta cum s-a răspândit adevărul; am trecut apoi la prima epistolă către Timotei,
care conţine regula de purtare a unui creştin demn de acest nume. Văzând că
unii învăţători abătuţi răspândeau rătăciri contra credinţei, am explicat Epistola
către Galateni, după aceea cele două epistole ale lui Petru, pentru a dovedi
defăimătorilor lui Pavel că acelaşi duh inspirase şi pe unul şi pe celălalt
apostol. În sfârşit, am ajuns la Epistola către Evrei, care face cunoscut, în
toată întinderea sa, binefacerea veştii aduse de Domnul în lume."
Zwingli
căuta mai întâi de toate să fie cunoscută dragostea infinită a lui Dumnezeu, în
darul făcut prin Persoana Domnului Isus, singurul Lui Fiu preaiubit. El invita
pe ascultătorii săi să-şi pună toată încrederea în lucrarea săvârşită pentru ei
la cruce. Chemările lui stăruitoare la pocăinţă erau însoţite de combateri
convingătoare ale greşelilor care se iveau; cu o logică necruţătoare, el le
săpa la temelie. El se ridica, de asemenea, contra moravurilor stricate ale
oraşului Zürich, contra luxului, a necumpătării, a costumelor exagerate, a
nedreptăţilor faţă de cei săraci şi necăjiţi în această lume, a leneviei, a
serviciului militar cu plată, a tendinţei care se arăta de a primi bani de la
prinţii străini. „El nu cruţa pe nimeni - spunea unul din timpul lui - nici pe
papa, nici pe împărat, nici pe domni, nici chiar pe concetăţenii săi în Zürich
sau din Confederaţie. Se simţea la el o putere irezistibilă, care venea de la
Dumnezeu şi fără de care niciodată n-ar fi putut vorbi cu o asemenea tărie şi
autoritate. În tot ce spunea, el aducea totdeauna vorba de Domnul, atât de mult
avea pe inimă gândul de a-L slăvi."
Dacă,
la catedră, el lua o înfăţişare impunătoare, pătruns de valoarea înaltei
misiuni care îi era dată, pe stradă, la el acasă, era cel mai amabil dintre
oameni, realizând bine aceste cuvinte de la Provebele 19:22: „Ceea ce face
farmecul unui om este bunătatea lui." Nu se temea să aibă relaţii cu
corporaţiile comerciale şi industriale, luând chiar parte la discuţii, dar
totdeauna având în vedere de a îndrepta atenţia ascultătorilor săi spre partea
cea care trebuia să ducă la slăvirea lui Dumnezeu.
El
intra în vorbă cu ţărani şi cu nobili, cu aceeaşi amabilitate, „acceptând cu
aceeaşi plăcere invitaţia celor bogaţi ca şi a celor săraci", cum
mărturisea cineva din timpul acela. „Nu dispreţuia pe nimeni, arătând aceeaşi
bunăvoinţă faţă de fiecare, plin de dragoste faţă de cei nenorociţi, totdeauna
senin în faţa necazurilor vieţii; niciodată descurajat de nenorociri,
încurajând pe toţi, prin discursurile sale, pentru că inima lui se sprijinea pe
Stânca Veacurilor."
Zwingli
era un lucrător neobosit. Acasă el nu înceta să citească, să scrie sau să
traducă. La anumite ore, primea pe toţi cei care aveau nevoie de sfaturile sale
sau de îndrumările lui. În fiecare zi punea deoparte câteva clipe pentru a le
petrece cu prietenii săi. Dar deseori îşi petrecea o parte din nopţi cu
corespondenţa sa.
Întreaga
Germanie şi chiar o parte din Europa răsunau încă de zgomotul produs de nobila
apărare a lui Luther în faţa Dietei de la Worms. Papistaşii evlavioşi aruncau
numele de „lutheran" oricui se depărta în vreun punct de credinţele şi
practicile romane. Zwingli respingea cu energie această denumire şi pe bună
dreptate: trezirea din Elveţia nu era deloc un produs al celei ce avusese loc
în Saxa. Când el învăţase să cunoască adevărurile cuprinse în Cuvântul lui
Dumnezeu, nu ştia nimic de Luther, nu ştia nici măcar de numele lui şi nu se
îndoia totuşi că, dincolo de Rin, Duhul lui Dumnezeu lucra cu aceeaşi putere.
La
fel ca în Germania, şi în Elveţia excesele papalităţii au ajutat cauza
Evangheliei. Sub conducerea dominicanilor, Samson, vânzătorul de indulgenţe, a
pătruns în Elveţia şi n-a întârziat să împânzească ţara în aşa fel încât
guvernatorii s-au alarmat. Oamenii de rând, mai ales, îşi cheltuiau puţinii lor
bani pentru a cumpăra din aceste nenorocite hârtii; nu le mai rămânea nimic
să-şi achite impozitele. Berna şi-a închis porţile în faţa lui Samson; prin
viclenii şi minciuni, el a reuşit să le deschidă şi a realizat în acest oraş un
mare câştig. A mers apoi la Baden, după aceea s-a îndreptat spre Zürich, pe căi
ocolite, traversând satele Argoviei. Zwingli nu aşteptase numai acest moment ca
să dea pe faţă practicile neruşinate ale dominicanilor: „Cristos este totul. El
este începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega. El este totul, poate totul. El este
îndreptăţirea noastră, sfinţirea noastră. Numai prin El noi putem sta în
prezenţa lui Dumnezeu, fără a mai avea păcate pe cuget."
Luminaţi
de reformator, magistraţii din Zürich au interzis lui Samson intrarea în oraşul
lor, unde Dieta elveţiană era adunată. Ca la Berna, Samson a căutat să pătrundă
prin diferite şiretlicuri, pretinzând că este trimis de papă cu o misiune
specială pentru deputaţii cantoanelor. Lucrul acesta nu era adevărat,
înşelătoria grosoloană fiind descoperită, negustorul a primit ordin să se
retragă cât mai repede. Cu totul discreditat chiar de concetăţenii lui, s-a
grăbit să treacă în Italia.
Primul
an al slujbei lui Zwingli la Zürich a fost marcat pentru el şi pentru oraş de o
încercare teribilă. Fiind foarte obosit, s-a dus la băile Pfaffers pentru a
găsi acolo ceva odihnă, cât de relativă putea să fie, deorece el căuta acolo
toate ocaziile pentru a predica Evanghelia bolnavilor care îl înconjurau.
Deodată a sosit vestea că ciuma izbucnise la Zürich. Fără o clipă de ezitare,
Zwingli s-a reîntors în grabă la Zürich, pentru a se ocupa cu îngrijirea
bolnavilor. Prietenii îl sfătuiau să se menajeze, dar în zadar. Atins el însuşi
de boală, viaţa i-a fost în pericol; chiar s-a răspândit la Balle vestea că a
murit. Domnul a făcut ca, după lungi săptămâni de nelinişte, cei din jurul său
să primească din nou speranţa că îl vor vedea restabilit. Convalescenţa a durat
luni întregi, cu toată constituţia robustă a bolnavului. El a folosit acest
timp de inactivitate forţată, pentru a medita asupra Cuvântului lui Dumnezeu
şi a câştigat astfel noi forţe spirituale în vederea luptelor care îl aşteptau.
A compus mai multe cântece, în care se arăta starea lui de suflet.
Iată
trei strofe dintr-unul:
„Uşa
mi se deschide
Şi
iată moartea!
Mâna
Ta mă ocroteşte,
Dumnezeul
meu, ajutorul meu!
Isuse,
ridică
Braţul
Tău străpuns,
Zdrobeşte
spada
Care
m-a rănit.
Dar
dacă sufletul meu,
Chiar
la jumătatea vieţii
Este
chemat de glasul Tău.
Isuse,
iată-mă!"
Reformatorul
avea în faţă şi alte pericole; curajul, sinceritatea lui i-au făcut mulţi
vrăjmaşi, care nu vroiau nimic altceva decât viaţa lui. Într-o seară, când
stătea de vorbă acasă în linişte cu prietenii săi, câţiva orăşeni au intrat
deodată în cameră şi au întrebat cu o voce agitată: „Aveţi zăvoare bune la
poartă? Fiţi atenţi în noaptea asta!" Alarme asemănătoare erau dese. Toţi
aveau arme asupra lor şi o patrulă circula pe stradă, pentru a păzi casa;
aceasta, contra voinţei pe care şi-o arăta Zwingli, care ştia că o putere mult
mai tare ca cea a devotaţilor săi partizani veghea asupra lui fără încetare.
Altă
dată a primit o scrisoare anonimă: „Multe curse vă pândesc, din toate părţile.
Vi s-a pregătit o otravă puternică, pentru ca să vi se ia viaţa. Să nu mâncaţi
decât acasă. Pâine să nu mâncaţi, decât dacă este coaptă chiar de bucătarul dumneavoastră.
Este între zidurile oraşului o asociaţie care s-a format cu scopul de a vă
omorî. Am informaţii exacte. Să nu vă îndoiţi că vă sunt un prieten; veţi
cunoaşte numele meu mai târziu."
A
doua zi, când unul dintre cei mai apropiaţi ai familiei lui intra în casă, un
trecător l-a oprit să-i spună: „Fugiţi din locuinţa lui Zwingli, o dramă se va
petrece acum în ea." Dar Dumnezeu veghea asupra slujitorului Său. Nici un
rău nu l-a atins. Dimpotrivă, el şi-a urmat cu mai mare râvnă lucrarea. Fără
s-o fi rupt deschis cu Roma, el stăruia în metoda sa, care consta în a urma
întocmai învăţăturile Scripturii. Pe măsură ce el construia, în felul acesta,
un edificiu cu totul nou şi de o soliditate nezdruncinată, falsele doctrine se
prăbuşeau de la sine.
A
venit totuşi ziua când ruptura s-a produs. Mai multe persoane călcau de un timp
poruncile catolice, care prescriau să nu se mănânce carne în zilele de post. De
aici, mari scandaluri: denunţări la magistraţi, încarcerarea vinovaţilor.
Zwingli le-a luat apărarea şi a publicat o scriere în care arăta, cu Biblia, că
această practică, inventată de Roma, este în opoziţie categorică cu
învăţăturile clare ale Scripturii (1 Timotei 4:1-5).
Episcopul
de la Constance, de care depindea oraşul Zürich din punct de vedere bisericesc,
a adresat consiliului o plângere oficială, referitoare la faptele care tocmai
se petrecuseră. Fără ca să fie numită vreo persoană, se simţea bine că Zwingli
era vizat. Reformatorul a primit provocarea şi, doritor de a ajunge la o
situaţie clară, a rugat consiliul să convoace o conferinţă, la care, spera el,
să asiste şi episcopul. Consiliul şi-a dat aprobarea, la această propunere.
Amestecul
acesta al autorităţilor civile în domeniul religios poate da naştere la uimire,
pe bună dreptate. El nu era deloc potrivit cu ce ne învaţă Cuvântul lui
Dumnezeu. Acesta era un rol anormal, anticreştin, al episcopilor investiţi de
biserică cu o putere pământească, de care magistraţii laici aveau să-i dezbrace.
Papalitatea, căreia îi slujeau prinţii şi magistratura, s-a întâlnit totuşi, în
această luptă, chiar cu aceştia, care fuseseră pentru ea un însemnat sprijin.
Zwingli, din nenorocire, n-a înţeles că un creştin adevărat trebuie „să dea
Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu"
(Matei 22:17; Marcu 12:14; Luca 20:22). El nu era numai slujitor al Domnului,
pe tărâm spiritual; era în el şi stofa unui om de stat şi n-a reuşit să se
elibereze de acest lucru. El ştia să aprecieze, cu sânge rece, împrejurările
date, dar credea că poate şi trebuie să recurgă la şefii guvernului pentru a
înfăptui atât reforma religioasă, cât şi reforma socială, morală şi politică,
pe care şi le închipuia. I-a prins bine caracterul, sculptorul modern care l-a
înfăţişat cu Biblia şi cu spada în mână; Biblia, temelia tare, pe care se
sprijinea pentru lucrul spiritual pe care Dumnezeu i-l încredinţase; spada,
simbol al puterii vremelnice cu care el credea că trebuie să se unească. Greşeală
fatală şi orbire din cauza căreia în curând avea să sufere.
Conferinţa
sau disputa de la Zürich a avut loc în ianuarie 1523. Mai mult de şase sute de
persoane au luat parte; printre ele şi Faber, marele vicar al episcopului,
acesta din urmă refuzând să vină. La începutul discuţiei, Zwingli a făcut
următoarea declaraţie: „Eu am predicat că mântuirea se găseşte numai în Domnul Cristos.
Sunt privit din cauza aceasta, în toată Elveţia, ca un eretic, un răzvrătit. Eu
sunt aici în Numele lui Dumnezeu. Rog pe acuzatorii mei, pe care îi ştiu că
sunt în această sală, să se ridice şi să-mi facă dreptate, în numele
adevărului." Faber a răspuns că el nu era prezent acolo pentru a discuta,
ci pentru a judeca starea de lucruri şi a face cunoscut superiorului său cele ascultate.
Zwingli şi-a reînnoit rugămintea insistent, dar nimeni nu i-a răspuns în mod
serios. Apoi Faber a luat din nou cuvântul şi, fără a vorbi despre lucrurile
care ar fi trebuit discutate, a propus să încredinţeze toate unui consiliu
apropiat sau chiar să trimită această problemă arbitrajului universal din Paris
sau de la Cologne.
Zwingli
a întrebat de ce: „Nu avem noi în mână Cuvântul lui Dumnezeu scris în ebraică,
în greacă, în latină, limbi pe care le cunoaştem şi unii şi alţii? Autoritatea
lui este neclintită; cea a universităţilor nu are preţ, decât pentru cei din
ele." Această propunere fiind dată la o parte, Faber a citat cazul unui
paroh condamnat la închisoare pentru că n-a predicat pe Fecioara Maria şi pe
sfinţi şi că, datorită vicarului, a fost scos din închisoare. Faber a trecut cu
vederea să spună că aceasta s-a întâmplat după ce parohul a fost torturat.
Fiindcă era presat să aducă argumente, n-a putut invoca decât autoritatea
bisericii şi a consiliilor, dar n-a citit nici măcar un text biblic. Discuţia
s-a întors cu totul spre rusinarea catolicilor şi, chiar în ziua închiderii
şedinţei, consiliul a dat un ordin prin care se spunea că afirmaţiile lui
Zwingli nu au fost nici atacate nici combătute şi astfel el primea autorizaţia
de a continua să predice ca şi înainte şi era dată ca îndrumare tuturor
eclesiasticilor teritoriului, să nu înveţe nimic altceva decât ce s-ar putea
demonstra prin Cuvântul lui Dumnezeu.
În
urma unei a doua dispute, care a avut loc în toamna aceluiaşi an, consiliul a
prescris lui Zwingli să compună o instrucţie creştină pentru ecleziastici, a
căror cultură insuficientă se arătase. Ei erau invitaţi, pe deasupra, să
angajeze pe enoriaşi să se pregătească să primească reforma, pretenţie desigur
absurdă, atâta timp cât nici nu se spunea despre nevoia întoarcerii la
Dumnezeu. Se vede, încă o dată, unde duce pătrunderea politicii într-un domeniu
în care nu este vorba decât de relaţiile oamenilor faţă de Dumnezeu. De Paşti,
în 1525, liturghia a fost definitiv înlăturată şi totodată pelerinajele,
procesiunile, spovedaniile, ungerea; s-au scos din biserici altarele,
„imaginile idolilor" şi chiar orice orgă. De altă parte, au fost luate
măsuri contra jocurilor, a luxului în îmbrăcăminte. Călugării îşi părăseau
mănăstirile, călugăriţele erau libere să plece sau să rămână acolo. Oamenii
bisericii au primit dreptul de a se căsători şi Zwingli, primind exemplul dat
de unii dintre ei, s-a căsătorit cu o văduvă, Ana Reinhart; ea a fost pentru
reformator o tovarăşă credincioasă şi curajoasă.
Ca şi
Luther, Zwingli a văzut nevoia urgentă de a instrui tineretul. A înfiinţat la Zürich
chiar o şcoală pentru care a avut prilejul să recruteze un corp de profesori de
elită. El a publicat şi o cărţicică în care indica în linii mari, dar cu seriozitate
şi profunzime, scopurile şi mijloacele principale ale educaţiei tineretului
creştin.
Se
poate spune că în acel moment Reforma era înfăptuită la Zürich, cu rezervele
care trebuie făcute asupra profunzimii şi solidarităţii lucrării. Dar Domnul a
pus mâna acolo şi, cu toate numeroasele slăbiciuni, lucrarea stabilită a
vieţuit, trecând peste multe obstacole. Guvernul afirmase într-o scrisoare
adresată papei că „Zürich-ul nu aparţine sectei lutherane." Declarase
foarte simplu că nu se călăuzea decât de Cuvântul lui Dumnezeu, curat; de
Vechiul Testament şi de Noul Testament. Totuşi era evident faptul că se
părăsiseră vechile credinţe. Chiar numai prin aceasta se produsese alăturarea
de tezele făcute de Zwingli, la prima lui dispută, de la Zürich, în care se
afirma că „Evanghelia" are putere de lege, fără a fi nevoie să fie
consfinţită de biserică; că Domnul Cristos este Capul Bisericii şi nimeni
altul, că El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; că mântuirea nu
se capătă decât prin credinţă; că puterea civilă îşi are de la Domnul Cristos,
forţa şi autoritatea sa; că, prin urmare, toţi creştinii trebuie să asculte de
ea, atât timp cât ea nu ordonă nimic care ar fi contra voii lui Dumnezeu.
Nu
poţi decât să te bucuri văzând triumfând astfel principiile Evangheliei. Dar,
ca totdeauna, elementele omeneşti îşi arătau prea mult influenţa lor, în aşa
fel încât ai fi fost gata să vorbeşti de reformă politică, tot atât cât şi de
reformă religioasă. Această tendinţă regretabilă s-a accentuat în urma atitudinii
pe faţă războinică a cantoanelor catolice. Văzând că li se năruie credinţele,
faţă de care arătau un ataşament neclintit, orice mijloc li se părea bun pentru
a le salva de la dezastru. O luptă armată nu-i înfricoşa. Desigur, cantoanele
evanghelice, dacă ar fi privit la Domnul pentru a primi de la El şi numai de la
El sprijin şi îndrumare, El le-ar fi răspuns. Dar magistraţii n-au văzut
altceva de urmat, decât de a imita pe adversarii lor, angajându-se pe acelaşi
tărâm cu ei. Deci războiul civil era foarte aproape. În acest timp, spiritele
ajunseseră la un grad de ură tot mai intens: acuzaţii, calomnii josnice planau
asupra ambelor părţi.
Trebuie
spus, totuşi, că la începutul acestei perioade de duşmănie, purtarea oraşului Zürich
a făcut într-adevăr onoare spiritului de moderaţie şi de independenţă a
magistraturii lui. Proclamând Reforma, cantonul se izola de Confederaţie. Ceilalţi,
într-adevăr, erau hotărâţi să facă tot ce se putea pentru a opri progresul a
ceea ce ei numeau rătăcire; prima lor ţintă era să pună mâna pe Zwingli, dacă
el s-ar fi aventurat pe teritoriul lor. Aşteptând, ei au arătat diferite acte
de teroare, ca să semene spaima în câmpul inamic. Prima victimă a asprimii lor
a fost un cizmar cu numele Hottinger, care, fiind izgonit din Zürich pentru că
tăiase un crucifix, înainte de a se da ordinanţele din 1525, a făcut
imprundenţa de a se stabili pe frontiera Comitatului Baden. I s-a întins o
cursă, a fost arestat şi Dieta Elveţiană l-a condamnat la moarte.
Cele
12 cantoane au trimis la Zürich o delegaţie pentru a îndemna acest oraş să se
abţină de la orice inovaţie. Consiliul a răspuns hotărât: „Noi vrem să rămânem
credincioşi confederaţilor noştri; dar în ceea ce priveşte Cuvântul lui
Dumnezeu, nu putem ceda nimic." Pentru a-şi asigura concursul activ al
locuitorilor de pe tot teritoriul, Consiliul a informat comunele de la ţară de
ceea ce se petrecuse; toate i-au dat dreptate. Dieta n-a îndrăznit să meargă la
Zürich ca să stingă focarul Reformei, dar s-a răzbunat pe unii reformatori pe
care i-a putut prinde.
În
întreaga Elveţie se punea această întrebare: Ce trebuie făcut? Ce se va
întâmpla? Chiar spiritele cele mai neluminate, mai ales în consilii, simţeau
nevoia de a face ceva. Demoralizarea preoţilor provoca peste tot milă. Este
imposibil să-ţi faci o idee despre ignoranţa răspândită în mase şi chiar la
oamenii bisericii. Un călugăr, tipând într-o zi contra lui Luther, Zwingli şi
aderenţilor lor, a spus de la catedră: „S-a inventat, de puţin timp, o nouă
limbă, mamă a tuturor ereziilor: greaca. În această limbă este imprimată o
carte, Noul Testament, care conţine multe lucruri foarte periculoase. În
prezent se formează o altă limbă, ebraica; oricine o învaţă devine în curând
evreu."
Dar
de la conferinţa de la Zürich, Faber nu înceta să se întrebe ce mijloace
trebuie să întrebuinţeze ca să înăbuşe definitiv Reforma. Experienţa îi arăta
că nu se dădea nici o atenţie ordinului episcopului, că publicaţiile nu serveau
la nimic, pentru că reformatorii depăşeau cu mult pe adversarii lor prin
talentele lor dialectice şi literare; că, în rezumat, nu era nici o speranţă de
reuşită, atâta timp cât Zwingli trăia. Iar popularitatea şi influenţa lui
creşteau zi de zi.
O
catastrofă neaşteptată a încurajat, la catolici, convingerea că trebuie acţionat
fără întârziere şi cu energie. În bătălia de la Pavia dintre Francis I şi Carol
Quintul, armata franceză a suferit o înfrângere completă; chiar regele a căzut
prizonier în mâinile învingătorului; în rândurile lor se aflau vreo zece mii de
elveţieni, din care cea mai mare parte au fost omorâţi sau prinşi. Rar un
dezastru asemănător să fi lovit ţara, peste tot nu se auzeau decât plângeri şi
văicăreli; erau puţine familii în care să nu fi fost de plâns dispariţia cel
puţin a unuia dintre membrii ei. Se ştie că Zwingli luptase contra serviciului
militar cu plată. Acest eveniment îi dădea dreptate şi mărea autoritatea lui,
spre marea neplăcere a vrăjmaşilor săi.
Pentru
a-l pierde, aceştia au hotărât să convoace o dispută religioasă la Baden, cu
toate insistenţele locuitorilor din Zürich, care doreau foarte mult ca
întrunirea să se ţină în oraşul lor. Cele şase cantoane catolice (Lucerna, Uri,
Schwyz, Unterwalden, Zug şi Solothum) erau reprezentate acolo. Berna se alătura
lor, dar fără mare convingere; puţin după aceea avea să adere la Reformă. A
fost convocat, în mod special, Zwingli. Dar, amintirea lui John Huss, al cărui
bilet de liberă trecere n-a fost respectat, moartea îndurată cu puţin timp în
urmă de către un oarecare Wirth, faptul că au ars portretul lui Zwingli la
Lucerna şi scrierile lui la Fribourg, în sfârşit faptul că arestarea lui fusese
hotărâtă de Dietă, toate acestea au stimulat neîncrederea consiliului de la Zürich,
care a refuzat lui Zwingli permisia de a pleca la Baden, nevoind să-l vadă
expus unei curse criminale. Apoi, după judecata unui contemporan, un act de
violenţă de care ar fi suferit Zwingli, ar fi antrenat tot cantonul Zürich la o
acţiune războinică.
Catolicii
erau reprezentaţi prin cei mai străluciţi campioni ai lor. Episcopii din
Lausanne, Constance şi Basle au delegat pe cei mai pricepuţi oameni. Renumitul
Eck, care discutase contra lui Luther, ca şi Faber, au avut roluri principale.
Oecolampade, din Basle, a înlocuit pe Zwingli, de care era strâns legat.
Berthold Haller din Berna era de asemenea prezent, dar nu s-a manifestat decât
foarte şters. Totuşi Zwingli a putut urmări de aproape dezbaterile; câţiva
tineri, în special Thomas Platter, făceau în fiecare seară curse la Baden
(aproximativ 20 kilometri) pentru a pune pe reformator la curent cu ce se
petrecuse în timpul zilei. El le împărtăşea punctul său de vedere, de care
Oecolampade era informat a doua zi, dis de dimineaţă, înainte de deschiderea
şedinţei.
Principalele
teze catolice se învârteau în jurul punctelor combătute de reformaţi:
adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Isus Cristos sunt prezente în pâinea
şi în vinul de la cină şi sunt într-adevăr jertfite în mesa pentru vii şi
morţi; trebuie să te rogi Mariei şi sfinţilor, să adori chipurile, să crezi în
purgatoriu, în curăţirea păcatului prin apa botezului etc. Eck a luat cuvântul
primul, cu tonul unui om sigur de victorie şi fără să se ferească de adevărate
insulte adresate reformaţilor prezenţi. Oecolampade i-a răspuns fără să-i
adreseze nici o insultă: „Doctorul Eck se laudă că este trimis aici din ordinul
ducelui de Bavaria. Eu, în schimb, consider că este o cinste pentru mine să fiu
aici în Numele lui Isus Cristos Domnul nostru. Noi predicăm pe Isus Cristos Cel
răstignit, pentru unii o pricină de poticnire, pentru alţii o nebunie, dar
pentru cei care cred, este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1:21-31).
Oecolampade avea mult de luptat ca să facă faţă campionilor cauzei catolice;
dar curajul de care a făcut dovadă, calmul şi răbdarea de care nu s-a depărtat
deloc. În mijlocul provocărilor celor mai violente, i-au adus respect chiar din
partea adversarilor. Poate tocmai din cauza aceasta a fost mai potrivit să se
ducă el la Baden, de data aceasta, decât prietenul său care avea un spirit
arzător şi a cărui iuţime ar fi stârnit furtuni violente care n-ar fi servit
deloc cauza pe care o apăra. Chiar exteriorul acestor doi oameni arăta deosebirea
caracterelor lor. Figura lui Zwingli şi atitudinea lui nobilă arătau un om
hotărât, gata să acţioneze faţă de toţi şi contra tuturor, cu ultima sa putere.
Oecolampade se remarca prin modestia ţinutei sale; blândeţea, răbdarea,
trăsături principale ale caracterului lui, se citeau în privirea lui liniştită,
în fizionomia lui calmă, dar hotărâtă. În timp ce papistaşii veneau cu o mare
pompă, organizând aproape în fiecare zi prânzuri foarte bogate, Oecolampade,
retras într-o cămăruţă, punea deoparte, pentru rugăciune şi pentru studiu,
timpul dintre discuţii. În general, evanghelicii se remarcau prin cunoştinţa şi
prin dibăcia lor dialectică. Eck, încolţit de adversarii lui, a terminat prin a
striga: „Eu mă ţin de sfinţi, chiar şi când n-aş avea de partea mea
Scriptura."
Oricine
putea să prevadă cum se va termina acest concurs oratoric, condus aproape numai
de adversari ai Reformei. Catolicii îşi dădeau mâna pentru faptul că formau o
foarte puternică majoritate. Dar, o astfel de victorie nu convingea decât pe
cei care au căpătat-o. Catolicismul n-a câştigat deloc teren în urma discuţiei
de la Baden; procedeele folosite de campionii lor au făcut un rău serviciu,
chiar partizanilor lor sinceri.
Puţin
după aceea, Zwingli a primit o invitaţie pe care i-o adresa landgravul Filip de
Hessa, unul dintre apărătorii Reformei în Germania. El dorea să grupeze
forţele evanghelice şi să aducă pe cât posibil pe reformatori la o înţelegere
asupra punctelor numeroase care îi deosebeau. Luther şi Melanchton erau
prezenţi. S-a căzut de acord asupra a 14 articole, dar asupra celui de al
15-lea a fost imposibil; era vorba de chestiunea atât de mult dezbătută, a
cinei. Luther a rămas pe poziţia lui şi a mers până acolo încât să refuze de a
recunoaşte ca frate, pe cei care nu împărtăşeau opinia lui. „Voi aveţi un alt
duh decât noi" - a zis el. Zwingli a vărsat lacrimi din cauza acestei
încăpăţânări, dar în zadar. Până la capăt, Luther a refuzat să considere pe
Zwingli ca un colaborator la aceeaşi lucrare.
Înainte
de a ajunge la ultimele clipe din viaţa lui Zwingli, merită să aruncăm o scurtă
privire asupra relaţiilor sale de familie. Fiind foarte ataşat de căminul său,
avea în soţia sa un tovarăş excelent şi găsea lângă ea o atmosferă liniştită,
în care se odihnea de luptele vieţii din afară. Din prima sa căsătorie, Ana
Zwingli avea mai mulţi copii mari; a avut de asemenea mai mulţi copii şi cu al
doilea soţ, dar dintre ei numai doi au supravieţuit.
Cu
toate că părăsise foarte de timpuriu valea Toggenbourg, reformatorul a păstrat
un ataşament natural faţă de satul său natal, ca şi faţă de rudele sale, de
sora sa şi de cei cinci fraţi ai săi. Dorea mult să-i vadă urmând calea pe care
Domnul îl dusese pe el, dar n-a avut această bucurie. Fraţii lui îi arătau
chiar o vie împotrivire, când au auzit despre întoarcerea lui la Dumnezeu, şi
i-au făcut reproşuri pline de amărăciune: „Ce ruşine ar fi pentru familia
noastră, ce pată, dacă vei fi spânzurat pe eşafod sau dacă vei suferi vreo altă
moarte dezonorantă, ca eretic! Şi ce folos vom avea noi din aceasta, şi unii şi
alţii?!" Zwingli le-a răspuns printr-o scrisoare foarte frumoasă, plină de
dragoste creştină. Iată câteva fragmente din ea:
„În
ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică grijă. De mult timp am încredinţat în
mâinile lui Dumnezeu persoana mea şi tot ce mă priveşte... Fiţi siguri că nici
un rău nu mă va ajunge fără ca El să-l fi avut în vedere; eu sunt gata să-l
înfrunt. Ştiu că puterea Domnului se va arăta în slăbiciunea mea; însă „când
sunt slab, atunci sunt tare" (2 Corinteni 12:9-10). Cunosc de asemenea
puterea acelora cu care am început lupta. Dar îmi spun ce gândea şi Pavel: „Pot
totul în Cristos care mă întăreşte" (Filipeni 4:13). În ce priveşte
temerile pe care voi le aveţi pentru renumele meu, pentru al familiei noastre,
ascultaţi ce spune Domnul Cristos, Mântuitorul meu şi care vrea să fie şi al
vostru: „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor
batjocori şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului omului!
Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră
este mare în cer" (Luca 6:22-23). Să ştiţi dar că, cu cât numele meu va fi
pătat de batjocuri în această lume pentru dragostea Domnului, cu atât va fi mai
în cinste înaintea lui Dumnezeu. Domnul Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit
să-Şi verse sângele pentru mântuirea noastră. Şi atunci ar fi un ostaş nedemn
de Numele Lui, acela care nu şi-ar da cu bucurie viaţa pentru Căpetenia sa
slăvită. Cunoscând pe Cel care l-a răscumpărat, şi-ar arunca el scutul chiar în
mijlocul luptei şi s-ar gândi el la fugă? Voi trăiţi, dragii mei fraţi, în
firea voastră şi eu vă cunosc acest fel de trai. Dacă veţi refuza să fiţi
fraţii mei în Cristos, nu pot să fiu decât foarte îndurerat, căci Cuvântul lui
Dumnezeu ne învaţă să părăsim chiar şi pe tatăl şi pe mama noastră, dacă ei
încearcă să ne abată de pe calea Domnului. Puneţi-vă toată încrederea în
Cuvântul lui Dumnezeu! Aduceţi la picioarele Lui toate întristările voastre,
toate dezamăgirile voastre. Vărsaţi-vă inimile înaintea Lui. Numai la El să
căutaţi bucuria, pacea şi iertarea păcatelor voastre. Dumnezeu să facă să vă
încredinţaţi Lui toate temerile şi îndoielile voastre să le lăsaţi în grija Lui
părintească, să vă lăsaţi călăuziţi de Duhul Lui şi să învăţaţi de la El!"
Se
vede din aceste preţioase adevăruri scrise de marele reformator, cât de
minunat era învăţat de Dumnezeu, ce bucurie a găsit el aflând calea mântuirii
şi ce dorinţă îl mâna să aducă şi pe alţii la aceste adevăruri. El cunoştea
foarte bine părtăşia în har, prin credinţa în jertfa Domnului Cristos. Dacă el
ar fi înţeles mai bine ce înseamnă „puterea învierii Lui", ar fi fost mai
puţin decât aşa cum îl numesc unii dintre biografii lui, „eroul creştin,
creştinul patriot". Era bine să-l vezi pur şi simplu ca pe un creştin, în
momentul în care se angajează din ce în ce mai mult pe o cale pe care pare să
fi uitat ce învăţase la început.
An de
an, discordia din Confederaţie devenea tot mai ascuţită, agravându-se în măsura
în care Reforma realiza progrese. Bale şi Berna s-au învoit cu Reforma, de
asemenea şi alte oraşe. Ideile noi acţionau în mod forţat asupra politicii şi
aduceau consecinţe neprevăzute. Astfel, în cantoanele catolice, conservatoare
cu înverşunare, cum se întâmplă în regiunile de munte, oamenii se arătau şi mai
mult ataşaţi de tradiţiile lor bisericeşti, a căror părăsire părea că ar
distruge chiar fundamentul vieţii publice şi al existenţei lor particulare. Învrăjbirea
devenea tot mai de neîmpăcat. Partidele uitau gândurile de până atunci şi nu
mai urmăreau decât un singur scop: triumful punctului lor de vedere religios şi
apărarea intereselor lor politice şi materiale.
Zwingli
era urmărit de presentimente întunecate. Preocupările materiale puseseră
stăpânire pe spiritul lui; odinioară era atât de pătruns de Cuvântul lui
Dumnezeu, acum părea să fi deviat de la calea credinţei. Cunoştea totuşi aceste
cuvinte din Psalmul 118:8-9: „Mai bine este să cauţi adăpost în Domnul, decât
să te încrezi în om, mai bine să cauţi adăpost în Domnul, decât să te încrezi
în cei mari." La Zürich, avea o situaţie foarte bună, dar foarte puţin în
legătură cu aceea a unui slujitor al lui Dumnezeu, predat numai intereselor
Domnului şi Stăpânului său. Având o mare autoritate asupra consiliilor
oraşului, el era personalitatea care conducea atât în afacerile politice cât şi
în domeniul religios. Opinia lui era hotărâtoare, mai ales în relaţiile exterioare.
El întocmea actele mai importante, încât dădea ajutor grefierului oraşului, om
puţin cultivat şi al cărui stil nu avea nici precizia, nici eleganţa dorită.
Cineva a spus despre el că era şi primar şi cancelar şi consilier. În acest
timp predica deschis lupta contra duşmanilor Reformei, războiul, dacă trebuia.
„Pacea
- spunea el în acea epocă - pentru care unii fac atâtea eforturi, este război;
războiul la care îndemnăm noi, acesta este pacea, pentru că nouă nu ne este
sete de sângele nimănui, dar vrem să tăiem nervii asupritorilor. Dacă nu vom
reuşi, nici adevărul Evangheliei, nici slujitorii lui nu vor fi în siguranţă la
noi. Nu este nimic crud în intenţiile noastre, dar dorim să servim interesele
prietenilor şi ale patriei. Sperăm să salvăm pe cei care pier din cauza
nestiinţei lor. Vom căuta, cu toate puterile noastre, să menţinem libertatea.”
Îngrijorat de întorsătura pe care o luau evenimentele, oraşul Zürich s-a
înţeles cu alte oraşe care împărtăşeau vederile sale şi au format împreună o
misiune creştină, care, trebuie spus, nu atingea cu nimic securitatea
Confederaţiei, nici unitatea federală; era o ligă cu totul defensivă. Puţin
timp după aceea cantoanele catolice au trădat în mod vădit Elveţia,
aliniindu-se cu inamicul lor cel mare şi înverşunat, ducele Austriei. Aceasta a
mărit tulburarea. Un incident neînsemnat putea să dezlănţuie un conflict armat;
şi n-a întârziat să aibă loc. Un pastor din Zürich, Keyser, om foarte evlavios,
curajos şi integru, predica Evanghelia într-o localitate situată pe teritoriul
cantonului Schwiyz. A fost oprit şi dus înaintea tribunalului, care l-a
condamnat să fie ars de viu. Oraşul Zürich a intervenit în mod energic în
favoarea acestui credincios, dar n-a putut obţine nimic şi sentinţa a fost
executată.
În
faţa acestei fapte grave, oraşul Zürich nu s-a mai stăpânit. Armata lui se
compunea din oameni viteji, care luau în serios Reforma şi erau plini de
principiile morale predicate de Zwingli. Nu se auzeau în tabără nici
înjurături, nici cuvinte urâte; nu erau jocuri de noroc şi în fiecare dimineaţă
se făcea o adunare religioasă. Zwingli se afla printre rânduri cu arma pe umăr;
consiliul ar fi vrut ca Zwingli să nu însoţească pe ostaşi, dar el a refuzat să
renunţe la ceea ce socotea drept o datorie a sa. Armata a înaintat până la
Kappel, spre frontiera cantonului Zürich, unde catolicii îşi stabiliseră tabăra.
În momentul când lupta avea să înceapă, a sosit Aebli din Glaris şi a încercat
să-i împace. „Cetăţeni din Zürich - le-a strigat el - să nu credeţi că veţi lua
prin surprindere cele cinci cantoane; ele sunt gata să vă primească. Evitaţi -
dacă vă temeţi de Dumnezeu - să distrugeţi vechea Confederaţie." Zwingli
i-a răspuns: „Tu vei da socoteală lui Dumnezeu pentru toate acestea. Vrăjmaşii noştri
se văd gata de jaf; pentru asta ne spun ei cuvinte bune. Dacă ar fi în putere,
ei nu ne-ar cruţa". Dar Aebli i-a spus iar: „Dragul meu Ulrich, Dumnezeu
ţine seama de intenţiile bune. Aveţi încredere în Domnul şi totul va merge
bine." Aebli avea semnele unui om de bine. În cantonul său reuşise să facă
pace între părţi. Apelul lui amabil a fost înţeles şi s-a încheiat un
armistiţiu care a fost în curând urmat de pace (1529).
S-a
ajuns la următorul aranjament: libertate de cult în toată Elveţia; ruperea
alianţei cu Austria; suprimarea serviciului militar străin; indemnizaţia
copiilor pastorului Kaizer; nici un act de violenţă, nici din partea unora,
nici a celorlalţi. Aşa a fost această pace zisă „pacea religioasă", impusă
catolicilor şi foarte mult dictată de politica lui Zwingli. De o parte se
socotea că prea mult au cedat, de cealaltă regretau că n-au obţinut mai mult.
Zwingli trecea prin nişte zile foarte amare, trist rezultat al poziţiei lumeşti
pe care o luase şi care făcuse să se nască în inima lui sentimente care
necinsteau pe Domnul. Din toate părţile primea reproşuri tari, era socotit ca
autorul răspunzător al certurilor şi când el apăra cauza victimelor, era acuzat
că este de partea persecutorilor. De altă parte, predicile sale contra viciilor
poporului şi ale cetăţenilor bogaţi indispuneau multe suflete. El spunea foarte
bine: „Noi nu trebuie să ne punem încrederea decât numai în Dumnezeu." Dar
adăuga: „Deoarece cauza noastră este dreaptă, trebuie s-o apărăm şi, ca Iosua
şi Ghedeon, să ştim să ne vărsăm sângele pentru Dumnezeu şi pentru patria
noastră.” În primăvarea anului 1531, treburile interne ale Confederaţiei au
luat o întorsătură tot mai neplăcută. În cele două tabere, o ură nepotolită
însufleţea spiritele. Un observator neutru - Bullinger - nu putea să nu
remarce: „Se aud batjocuri, insulte, jigniri în multe locuri şi la mulţi
oameni. Predicatorii papistaşi numeau pe cei din oraşe „eretici, hoţi de
patrie, asasini ai sufletelor." Evanghelicii numeau pe papistaşi,
negustori de slujbe religioase, idolatri şi oameni nelegiuiţi; şi tratau pe cei
care primeau bani din străinătate drept nişte sfâşietori ai steagului
naţional, negustori de carne şi băutori de sânge. În fiecare zi se inventau noi
insulte." Era un spectacol trist şi umilitor totodată să vezi cum cei ce
învăţaseră să cunoască pe Domnul, cu câţiva ani înainte, s-au întors deodată de
la lucrurile care le fuseseră descoperite.
Zwingli
deplângea foarte mult această stare nenorocită. Convins că Elveţia era în mare
pericol, a îndemnat insistent pe cetăţenii din Zürich să reia armele. Dar
locuitorii din Berna întârziau, doritori să evite războiul civil şi şi-au
propus să schimbe gândurile micilor cantoane, închizându-le pieţele de la Zürich,
singurele de la care se puteau aproviziona în mod temeinic. În adevăr, aceşti
oameni din munţii Alpi, ocupându-se numai cu păstoritul, depindeau numai de
oraş pentru nevoile aprovizionării zilnice. Deodată s-au văzut lipsiţi de grâu,
de sare, de unelte. Aceasta ar fi însemnat pentru ei foamete, mai ales că
rezervele pe care le strânseseră în anii anteriori se epuizaseră, din cauză că
recoltele au fost slabe. Comercianţii din Zürich, de asemenea sufereau, pentru
că pierdeau numeroşi clienţi; Zwingli însuşi dezaproba pe faţă aceste măsuri.
El spunea: „Când ai dreptul să înfometezi pe adversari, ai dreptul să te lupţi
cu ei şi dacă din slăbiciune nu-i ataci, ei vor lua armele cu curajul
disperării." Este de regretat că nu-l vezi pe reformator folosind alte
argumente: Cuvântul lui Dumnezeu i-ar fi oferit unele, pe care nimeni nu le-ar
fi putut combate.
Situaţia
lui devenea din ce în ce mai încurcată. Ca păstor, se bucura de stima tuturor
oamenilor de bine; atâta timp cât rămânea pe terenul Evangheliei, nici o
critică nu-l atingea. Cunoştinţa pe care o avea din Cuvântul lui Dumnezeu,
zelul pe care îl punea în a-l predica, în a-l apăra, îi aduceau aprobarea celor
din jur. Dar rolul politic pe care şi-l luase a rănit multe inimi, chiar
printre cei care au fost bucuroşi să-l susţină până la capăt. Ei vedeau
mărturia creştină foarte serios compromisă. Zwingli simţea că nu se mai bucura
de încrederea generală şi s-a prezentat înaintea Consiliului, cerând să fie
scos din funcţiile sale. Din nenorocire, după ce a înşirat motivele de ordin
spiritual care îl făceau să se retragă, a adăugat şi altele, care se refereau la
politică: că cetăţenii refuză să urmeze cuvântul lui şi, deci, el trebuie să-şi
caute locul în altă parte. Consiliul a rămas tare încurcat, a insistat foarte
mult pe lângă reformator şi acesta după câteva zile a revenit asupra hotărârii
sale, neprimind astfel prilejul, pe care Dumnezeu i-l pusese înainte, ca să se
elibereze de legăturile materiale care îl înfăşuraseră.
Simţind
totuşi că ceva s-a sfărâmat în cariera lui, el şi-a pierdut elanul şi presimţea
o catastrofă, fără să ştie de unde va veni. „Un lanţ este pregătit, spunea el,
îmi este destinat mie şi multor bravi cetăţeni din Zürich. Dumnezeu însă Îşi va
păzi Cuvântul Său şi mândria omului se va sfârşi. El să păzească pe ai
Lui!" În acest timp, catolicii se pregăteau intens de război, pentru ca să
ia prin surprindere pe cei din Zürich, care - se ştie - ezitau asupra hotărârii
pe care s-o ia. La 9 octombrie 1531, trei mii de oameni din Waldstatten s-au
aşezat pe câmp, cu scopul de a tăia legăturile dintre Zürich şi Berna. Luaţi
prin surprindere, magistraţii din Zürich au dat ordin de mobilizare; abia
jumătate din oameni au răspuns ordinului. Ei au plecat în dezordine. Zwingli îi
însoţea în calitate de preot.
A
doua zi bătălia a început la Kappel. Zwingli a căzut ca una din primele victime
ale acestui oribil război fratricid. O piatră l-a lovit în cap pe când se
apleca spre un muribund.* (* Se vede şi azi, la Muzeul Naţional din Zürich,
casca lui Zwingli; ea are urma foarte vizibilă a loviturii puternice care i-a
fost dată.) Rana nu era mortală. Zwingli a rămas pentru puţin timp asurzit, dar
când a încercat să se scoale, a primit mai multe lovituri de sabie, de altfel
fără să fie recunoscut. Cineva din apropiere l-a auzit murmurând încet: „Ce
nenorocire ne-a atins! Ei vor putea ucide trupul, dar nu şi sufletul!"
Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Când învingătorii au trecut prin acel loc
al câmpului de bătaie, l-au găsit întins sub un copac şi respirând încă. I s-a
oferit un preot; cu un semn energic din cap, muribundul a refuzat. În acel
moment, lumina unui foc apropiat i-a luminat faţa şi un om a strigat: „Dar
acesta e Zwingli!" Cu o lovitură de sabie, un ofiţer i-a pus capăt
zilelor. În felul acesta s-a împlinit cuvântul spus de Domnul Isus: „Toţi cei
care vor scoate sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Trupul
reformatorului a fost transportat la Lucerna, unde a fost dat flăcărilor, apoi
cenuşa i s-a împrăştiat în cele patru vânturi.
Nu se
poate descrie înmărmurirea celor din Zürich la vestea acestei zile funeste. Au
căzut mai mult de cinci sute de morţi, printre care douăzeci şi cinci de
magistraţi, elita micului Consiliu şi peste douăzeci de oameni ai bisericii.
Ana Zwingli plângea nu numai moartea soţului său, ci şi a fiului său cel mai
mare (din prima căsătorie), a ginerelui ei, a fratelui şi a cumnatului ei.
Desigur,
Ulrich Zwingli ocupă un loc de frunte printre cei mai mari reformatori. Dotat
cu o inteligenţă rară şi fiind un om cu o credinţă vie, el a primit Evanghelia
cu energia proprie oamenilor de la munte, printre care se născuse, şi şi-a pus
o încredere nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu, care avea să facă să triumfe
învăţătura sănătoasă. El n-a cunoscut încercările morale şi spirituale prin
care a trecut Luther; lucrarea care s-a făcut în inima lui a urmat un drum mai
lent, mai regulat, dar nu mai puţin real. Pe măsură ce Dumnezeu îi descoperea
diferitele adevăruri cuprinse în Biblie, el găsea în ele minunata lor îmbinare.
În ochii lui, învăţătura creştină prezenta un aspect uimitor şi se minuna de
întregul învăţăturii, deşi cerceta până în amănunţime diferitele părţi.
Datorită independenţei caracterului său, s-a dezlipit mai uşor şi mai radical
decât Luther, de superstiţiile romane. Potrivit mărturiilor date de
ascultătorii lui, el excela în explicaţiile biblice, limpezi, simple, foarte
solide, căci nu făcea nici o afirmaţie fără s-o controleze cu Scriptura.
Te
poţi întreba ce ar fi putut fi Zwingli, la vârsta de 47 de ani, dacă şi-ar fi
pus în întregime în slujba Domnului, calităţile lui strălucite cu care era
dăruit, dacă ar fi rămas credincios slujbei pe care Dumnezeu i-o încredinţase.
Din această viaţă, în parte risipită, reiese o lecţie pe care fiecare trebuie
s-o reţină şi pe care Pavel o rezumă în aceste cuvinte: „Nici un ostaş nu se încurcă
în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înrolat ca ostaş. Şi cine
luptă la jocuri, nu este încununat dacă nu s-a luptat după rânduieli" (2
Timotei 2:4-5).