GERMANIA
ÎN SECOLELE XVII ŞI XVIII
PIETIŞTII
ŞI MORAVII
Alianţele
politice dintre prinţii protestanţi au adus în curând urmări nenorocite. Domnul
Însuşi spusese: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18:36). În
Ieremia 17:5-7 se spune: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se
sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul. Binecuvântat să fie
omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul." Luther nu
înceta să vorbească în acest fel.
Doborât
pentru moment de loviturile violente care i-au fost date, catolicismul îşi
ridica acum capul şi a ştiut să profite cu dibăcie de punctele slabe pe care le
vedea la adversari. În timp ce biserica romană se mândrea, şi ea putea să facă
acest lucru, cu unitatea doctrinară care n-a încetat s-o caracterizeze, tot mai
multe dezbinări se făceau printre rândurile reformatorilor. Lutheranii şi
calviniştii nu se înţelegeau asupra unor puncte de seamă, între altele asupra
cinei. Calvin şi Zwingli se opuneau pe bună dreptate teoriei făcută de Luther
în această privinţă. Asupra unor fapte de acest fel, nu se putea ajunge la un
compromis; adevărul nu admite aşa ceva.
Catolicii
sinceri, care erau numeroşi, nu puteau să nu-şi dea seama şi să recunoască
ticăloşiile care caracterizau biserica lor. Ei mărturiseau chiar unele greşeli
de doctrină; astfel, un partid important dintre ei critica puterea acordată
papalităţii. Aceste împrejurări au provocat o încercare de reformă, făcută
chiar de catolici. Se vor găsi câteva amănunte cu privire la acest subiect, în
capitolul care tratează despre consiliul de la Trent. Dar ataşamentul de
tradiţie a triumfat asupra încercărilor liberale; departe de a fi zdruncinată,
autoritatea papală ieşea din încercare mai viguroasă ca niciodată.
Încurajat
de acest rezultat favorabil, catolicismul a început o ofensivă energică pentru
a căuta să câştige terenul pe care-l pierduse, în Germania, înainte de toate.
Trebuie spus că, deşi protestanţii erau aici în aparenţă numeroşi, aceasta
rezulta din nişte cifre adesea îndoielnice cu privire la calitatea întoarcerii
lor la Dumnezeu. Potrivit practicii timpului, mulţi n-au îmbrăţişat reforma
decât sub presiunea prinţilor lor. Se socotea normal ca poporul să practice
acelaşi cult ca suveranul său. Erau, cu toate acestea, multe suflete
evlavioase, desigur mântuite şi însufleţite de dorinţa de a asculta de
învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Dar la marea mulţime nu era decât
formalism, pentru care motiv misionarii catolici au putut căpăta cu uşurinţă
victoria.
Suveranii
protestanţi stăruiau în orbirea lor. Şi-au mărit mult cercul alianţelor, în aşa
fel încât, mai târziu, au ajuns să ceară şi ajutoare străine, chiar la unii
prinţi catolici, ca regele Franţei, despre care ştiau că este de veacuri pornit
contra Austriei, pionul bisericii romane în Germania. Împăratul şi-a arătat
zelul de a lucra la fel şi astfel Germania, împărţită în două câmpuri, a ajuns
locul unui război crâncen care a durat 30 de ani (1618-1648), atât religios cât
şi politic, dar al cărui studiu nu intră în cadrul acestei cărţi. Vom spune
numai că protestanţii se slăbeau ei înşişi, din cauza rivalităţii dintre ei;
astfel, faptul că Ferdinand al V-lea, electorul palatin şi şeful ligii era
calvinist, împiedica pe prinţii lutherani să mai adere la această ligă, între care
şi electorul de Saxa, unul dintre cei mai zeloşi apărători ai protestanţilor.
Trist spectacol al unei case dezbinate împotriva ei însăşi, pentru că cei care
o locuiau nu căutau lucrurile care i-ar fi putut uni, adică interesele
Domnului, şi au dat primul loc, în preocupările lor, lucrurilor de aici de pe
pământ, mai ales invidiilor personale dintre ei.
Războiul
de 30 de ani a lăsat Germania ruinată. Provincii întregi erau transformate în
pustietăţi. Unele sate au cunoscut scăderea populaţiei lor de la 600 la 20
locuitori. Oraşe bogate şi înfloritoare au fost pustiite şi n-au rămas în ele
decât grămezi de ruine; numai era nici comerţ, nici industrie. Haite de lupi
alergau pe câmpii, fără ca să se găsească cineva să le vâneze. Ţara a căzut
într-o semibarbarie şi nu şi-a revenit din această stare mizeră şi
îngrozitoare, decât după ani îndelungaţi.
S-ar
fi putut crede că această criză dureroasă să fi vorbit conştiinţelor celor care
i-au fost martori. „Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii
lumii învaţă dreptatea" - se spune în Isaia 26:9. Din nenorocire, în
Germania n-a fost aşa. Formele exterioare ale evlaviei au rămas, este adevărat,
dar tăgăduindu-li-se puterea (2 Timotei 2:5). Se sacrifica totul pentru nevoile
momentului; grija materială era mai presus de toate. Din ce în ce mai mult,
oamenii se retrăgeau în ei înşişi, fără să se smerească înaintea lui Dumnezeu,
pentru catastrofa prin care trecuseră şi pe care au adus-o asupra lor, datorită
uşurătăţii lor, a nepăsării lor fată de o viaţă de sfinţenie, fără să-şi aducă
aminte că Dumnezeu este Cel care dă toate bunurile, atât cele materiale cât şi
cele spirituale.
Raţiunea
omenească pretindea să ia locul credinţei. În loc de a primi, cu toată
simplitatea, adevărul aşa cum îl descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, s-a luat
obiceiul de a se tot căuta greşeli. „Dacă cineva nu se ţine de cuvintele
sănătoase, de cele despre Domnul nostru Isus Cristos şi de învăţătura potrivită
cu evlavia, este plin de mândrie şi nu ştie nimic, având boala cercetărilor
fără rost şi a certurilor de cuvinte din care se nasc: invidia, certurile,
cuvintele jignitoare, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de cuvinte ale
oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care socoteau că evlavia este
un izvor de câştig. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare
câştig" (1 Timotei 6:3-6). Aceste cuvinte s-au împlinit întocmai în Germania
din secolul al XVII-lea: peste tot nu erau decât discuţii teologice cu caracter
foarte ascuţit şi nesfârşite. Lutheranii şi restul reformaţilor continuau să se
mănânce între ei. Deja din timpul vieţii lui Luther, un grup al aderenţilor săi
s-a ţinut într-un mod stricat de învăţătura lui, în timp ce se forma un partid
de împăciuire sub influenţa lui Melanchton. Acesta din urmă lucra la unirea
celor două câmpuri care împărţeau protestantismul; unii dintre partizanii lui
se gândeau chiar la o înţelegere cu catolicii. În timpul vieţii lui Luther,
aceste direcţii au rămas în faşă, dar după moartea sa a izbucnit războiul între
cele două tendinţe. Lutheranii stricţi s-au arătat de o violenţă extremă; au
mers până acolo încât au făcut să fie decapitată căpetenia partidei opuse.
Lucru
jalnic era că se dezbăteau de la catedră astfel de lucruri în loc de a se urma
exemplul dat de apostolul Pavel, care scria galatenilor: „Departe de mine
gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos"
(6:14). De asemenea, nu se mai urmărea mântuirea sufletelor, nici zidirea lor.
Era mare agitaţie doar pentru nişte forme găunoase, doar ca să se pună reguli
ortodoxe, reguli făurite de cler, fără a se ţine seama de învăţătura Cuvântului
lui Dumnezeu. Acesta ajungea să fie tot mai mult părăsit. Nu se mai inspirau
oamenii din el pentru a găsi o direcţie în viaţă. Se înţelege de la sine că
moralitatea generală scădea în mod serios. În locul îndreptăţirii prin
credinţă, ei propovăduiau îndreptăţirea print-un anumit crez. Aceste lupte
lăuntrice, fără nici un rezultat, au sfârşit prin a doborî sufletele
evlavioase. Puţin câte puţin, unii au început să caute izvorul de la început,
din care se adăpaseră înaintaşii lor. Au fost abateri, exagerări, în noua
mişcare. Ea a fost ca o reformă a reformei germane, rezultată dintr-o cunoaştere
aridă şi pur intelectuală, fără ceva bun pentru zidire. Printre aceşti creştini
evlavioşi şi devotaţi sunt două nume de reţinut: al lui Spener şi al lui
Francke.
Spener
(1635-1705), originar din Alsacia, a fost pastor la Strasburg, apoi la
Frankfurt. În acest din urmă oraş, activitatea sa şi-a luat caracterul definitiv.
Prima lui predică a fost cu privire la textul bine cunoscut: „Cel drept va trăi
prin credinţă" (Romani 1:17; Habacuc 2:4). Părea că se aude din nou glasul
lui Luther, spunând cu toată puterea sa de convingere că Isus este: „piatra
lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În
nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer alt nume dat
oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:11-12);
adevăruri elementare, dar care trebuiau din nou scoase la lumină. Spener n-a
încetat să propovăduiască aceste adevăruri, nu numai în acea zi de început, ci
în tot timpul vieţii sale. Cu un curaj extraordinar, el înfiera păcatele epocii
sale: formalismul, răcirea unui mare număr, părăsirea dragostei dintâi, dezonorarea
aruncată asupra Numelui Domnului şi asupra mărturiei creştine. Mai mult, el
arăta remediul necesar acestei stări de lucruri şi a adus astfel o minunată
trezire spirituală. El înţelegea, de asemenea, nevoia de a construi, în mod
solid, edificiul care se ridica pe ruinele deja strânse. Pentru aceasta, lucru
nemaiauzit în acel timp, invita pe creştini să se adune între ei, fără nici o
autoritate omenească, sub privirea Domnului Isus şi călăuzirea Duhului Sfânt,
ca să se roage împreună, să citească din Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l
cerceteze. Mulţi dintre aceşti creştini au realizat progrese de seamă în
lucrurile lui Dumnezeu. La alţii, din nenorocire, elementul omenesc a luat-o
înainte, dezvoltând un spirit îngust şi plin de mândrie spirituală. S-au produs
mai multe dezordini şi, peste câţiva ani, Spener a văzut el însuşi nevoia de a
întrerupe aceste adunări, care totuşi aduseseră bogate binecuvântări.
Mai
târziu, a primit o chemare la Drezda, în calitate de predicator al curţii. El
şi-a continuat acolo lucrarea începută la Frankfurt. În afară de aceasta, izbit
de profunda ignoranţă a populaţiei, a început să instruiască pe oameni atât în
cunoştinţele elementare, cât şi în adevărurile evangheliei. Şi-a atras, în
felul acesta, batjocura marilor personaje printre care se mişca şi care spuneau
că electorul şi-a chemat la postul de predicator, pe un mic învăţător de
şcoală. Exemplul râvnei lui a câştigat pe studenţii de la Universitatea din
Leipzig, dintre care unii au organizat adunări frăţeşti de zidire, ca acelea
care avuseseră loc la Frankfurt. Ele au ajuns la aceleaşi excese şi pentru
aceleaşi cauze. Studenţii întorşi la Dumnezeu au început să arate dispreţ faţă
de ştiinţă, să arunce în foc cărţile profesorilor lor, să se distingă prin
nişte costume şi maniere ieşite din comun. Spener, din partea lui, îi dezaproba
cu severitate. Aceste ciudăţenii au făcut ca aderenţii săi să capete numele de pietişti,
poreclă care dă de înţeles, în mod obişnuit, un fel îngust de a privi lucrurile
şi o purtare curioasă.
Spener
a ajuns în dizgraţie, pentru că a adresat electorului o scrisoare în care îi
făcea o mustrare destul de tare, cu totul îndreptăţită pentru purtarea lui.
Prinţul (adică electorul) mai întâi a primit acea dojană, dată cu toată
dragostea care se potriveşte unui creştin. Dar oamenii de la curtea lui, care
în cea mai mare parte nu-l sufereau pe Spener din cauza sincerităţii cu care le
reproşa greşelile, au luat acest pretext ca să-l discrediteze pe lângă suveran
(prinţul elector). Acesta a jurat că nu va mai merge să-l asculte pe evlaviosul
predicator, iar Spener a fost fericit să accepte o chemare de la Berlin, unde
şi-a sfârşit viaţa. Până la sfârşit, el a avut de suferit atacurile aspre care
i le-a adus felul ciudat de a se purta al aderenţilor săi, de care pe nedrept
îl făceau pe el răspunzător.
Deşi
avea o constituţie delicată şi era deseori bolnav, Spener a făcut o lucrare din
cele mai însemnate: a lăsat 123 de volume. Corespondenţa lui foarte extinsă îl
obliga să scrie mai mult de o sută de scrisori pe an. Nu-şi îngăduia nici o
clipă de odihnă. Se spune că, în şapte ani, n-a avut decât de două ori răgaz să
intre în grădina sa; drumurile necesare pentru numeroasele vizite pe care le
făcea, îi ţineau loc de plimbare. În fiecare zi punea deoparte timp pentru
rugăciune. Pe patul de moarte, pentru că unul dintre prieteni amintea de binele
pe care-l răspândise în jurul său, l-a întrerupt cu aceste cuvinte: „Eu n-am
nici un merit, nici unul, nici unul, decât acela pe care îl găsesc în Isus Cristos,
prin îndurarea lui Dumnezeu. Din tot binele pe care El mi l-a dat să-l fac,
nu-mi atribui absolut nimic. Din toate acestea nu-mi rămâne decât sentimentul
lipsurilor mele."
Augusto-Hermann
Francke (1663-1727) era cu 30 de ani mai tânăr ca Spener. Dotat cu frumoase aptitudini
intelectuale, şi-a făcut studiile la Leipzig, unde a intrat în legătură cu
pietiştii şi a asistat la adunările lor. Dar ştiinţa şi dorinţa de a ajunge
celebru îl atrăgeau puternic. Totuşi Domnul veghea asupra lui. Într-o zi avea
de pregătit o predică despre Ioan 20:31: „Aceste lucruri au fost scrise pentru
ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând în El,
să aveţi viaţa în Numele Său." Fusese invitat să vorbească despre
adevărata credinţă, dar a fost cuprins de o nelinişte pe care n-o putea spune,
pentru că simţea că tocmai aceasta îi lipsea. Se întrebase, în mai multe
rânduri, dacă Biblia avea într-adevăr dreptul să fie numită „Cuvântul lui
Dumnezeu". „În acea clipă solemnă - istorisea el mai târziu - mi-am văzut
toată viaţa desfăşurându-se înaintea mea, aşa cum ai privi un oraş dintr-un
turn înalt. Păcatele mele mi se prezentau în faţa ochilor aşa de clar, încât
le-aş fi putut număra, şi în curând am descoperit izvorul acestor păcate, adică
pretinsa mea credinţă sau mai degrabă necredinţa mea, care nu slujea la altceva
decât să mă facă să mă înşel singur." Atunci a îngenuncheat şi a strigat
către Dumnezeu, cu toată puterea sufletului său: „Dumnezeule, descopere-Te şi
mie şi mântuieşte-mă!" Cererea n-a aşteptat mult; o pace divină a coborât
în sufletul lui şi a alungat într-o clipă toate îndoielile. I se părea că până
atunci ar fi trăit într-un vis.”Am primit în inima mea siguranţa harului lui
Dumnezeu în Domnul Cristos şi am simţit că pot să numesc pe Dumnezeu, Tatăl meu.
Toată tristeţea, toată neliniştea mi-a fost luată; un torent de bucurie mi-a
inundat sufletul."
Francke
a fost profesor mai întâi la Leipzig, unde a ţinut un curs deosebit de renumit
despre epistolele lui Pavel; avea mai mult de trei sute de ascultători şi acest
succes a trezit gelozia altora. La Erfurt, ca pastor, nu s-a temut să vestească
Evanghelia în toată simplitatea ei, fără s-o însoţească de un comentariu
filozofic, potrivit obiceiului colegilor săi; de aceea, el a provocat bănuieli
şi a trebuit să părăsească oraşul în patruzeci şi opt de ore; se vede şi de
această dată că adevărul curat enervează, supără pe cei care se complac în
întunecimile greşelii. Puţin după aceea, sub influenţa lui Spener, Francke a
primit o chemare la Halle, ca pastor într-o mahala a oraşului şi în acelaşi
timp ca profesor de greacă şi de limbi orientale la Universitate. Toată
învăţătura lui tindea să-i facă pe studenţi să citească Biblia; el a avut
asupra lor o influenţă atât de binecuvântată, încât Halle n-a întârziat să câştige
renumele că formează predicatori sinceri Evangheliei şi cu totul devotaţi
pentru răspândirea adevărului.
Caracterul
înfocat al lui Francke l-a împins şi într-o altă direcţie. Printr-un testament
se dădea voie pastorului din Halle să primească şi să crească un orfan, acasă
la el. În loc de unul, i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. În anul
următor erau cincizeci. Francke a trebuit să se gândească la construirea unei
case; a cumpărat una în apropiere de adunare, apoi o a doua, dar acestea nu
erau de ajuns. Tot capitalul pastorului consta într-o „mare credinţă". Şi
ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună după lună - spunea el -
Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante." Francke a
ajuns să construiască o clădire la care erau să fie adăugate altele. Pe
frontispiciu se vedea un vultur, înălţându-se spre soare, cu această
inscripţie: „Cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca
vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi" (Isaia 40:31).
La moartea lui Francke, orfelinatul număra 134 copii. De asemenea, el a
înfiinţat un mare număr de şcoli şi diverse instituţii de învăţământ.
Însufleţit
astfel de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu uita lucrul
de căpetenie: toate străduinţele lui tindeau să înveţe pe cei pe care îi avea
sub conducerea sa, singurul lucru care trebuie: „Partea cea bună care nu li se
va lua" (Luca 11:42).
Deseori,
fiind prins de mari greutăţi, fie materiale, fie morale, credinţa sa, foarte
simplă, aproape copilărească, i-a adus un puternic sprijin şi a servit de
exemplu binefăcător celor din jurul lui. Deşi n-a fost scutit de unele greşeli
ale pietismului strict - de exemplu că sufletul, pentru a se întoarce la
Dumnezeu, trebuie mai întâi să treacă prin amarul disperării şi să fie părăsit
de Dumnezeu, cum a fost Domnul Cristos pe cruce - Francke a fost un martor
credincios şi devotat al lui Dumnezeu. Susţinut de puterea Lui, el a rămas la
ceea ce este scris, ceea ce învăţase. Astfel, toată viaţa a dat o mărturie
grăitoare a convingerilor lui.
Am
văzut, în altă parte, că Domnul, în credincioşia Lui, a păstrat o mărturie
printre creştinii din Moravia, urmaşi ai celor ce-l cunoscuseră pe Ioan Huss.
Dar persecuţia ameninţa totdeauna. Ei nu se puteau aduna decât în ascuns,
pentru că erau constrânşi să facă mărturie de catolicism, asistând la
ceremoniile bisericii oficiale. Din această cauză ei sufereau foarte mult în
cugetele lor şi s-au hotărât să-şi părăsească patria, de îndată ce Dumnezeu le
va arăta un loc potrivit ca să le asigure un adăpost liniştit. În 1722,
Zinzendorf, un tânăr conte saxon, întors la Dumnezeu de puţin timp şi plin de
râvnă de a face ceva pentru Domnul, le-a oferit să vină să se stabilească pe
pământurile lui. Ei au primit cu mare plăcere propunerea lui, în care vedeau un
răspuns la rugăciunile lor neîncetate. Ţinutul care le-a fost fixat, la poalele
colinei Hutberg. În curând s-a umplut de numeroase case, aliniate pe străzi,
bine amenajate şi înconjurate de grădini pline de flori. Noul oraş a primit
numele de Herrnhut (ocrotirea Domnului).
Pierzându-şi
foarte de timpuriu tatăl - un om foarte evlavios - Zinzendorf fusese crescut în
aceleaşi principii de bunica lui; Spener îi fusese educator. Nu avea decât
patru ani când deja şi-a arătat dorinţa de a sluji Domnului. „Ceea ce făcea cea
mai adâncă impresie asupra inimii mele - istorisea el - era ceea ce ni se
spunea despre dragostea tatălui meu pentru Mântuitorul răstignit." El a
rămas credincios acestei amintiri şi Dumnezeu S-a servit de ea pentru a-l pune
la adăpost de sistemele filozofice care năpădiseră în Germania. Nu atinsese
încă vârsta matură, când poziţia sa era deja precizată. „M-am hotărât cu tărie -
spunea el - să-mi îmbogăţesc mintea cu toate cunoştinţele omeneşti pe care le
voi putea avea la îndemână, dar totodată, în chestiunile de ordin spiritual să
ascult - înainte de toate - de glasul inimii mele, dând mărturie adevărului şi
să alung, fără şovăire, orice doctrină care ar fi contra acestui adevăr."
El
şi-a ţinut cuvântul şi, lăsând la o parte subtilităţile filozofice, a privit
spre Domnul, pentru a primi ajutorul Lui, în vederea unei activităţi demne de
Evanghelie: „Să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în
orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea
lui Dumnezeu" (Coloseni 1:10). Mai târziu, tutorele său în zadar căuta
să-l abată de la lucrurile de sus, tot îndemnându-l să facă mai multe călătorii
lungi în străinătate, bun mijloc pentru a-l face să se depărteze de astfel de
lucruri. „Dacă, pentru a mă face lumesc - spunea Zinzendorf - vor ei numaidecât
să mă trimită în Franţa, declar că aceasta nu va fi decât timp şi bani
pierduţi, pentru că Dumnezeu, în bunătatea Sa, va menţine în mine dorinţa de a
nu trăi decât pentru a-l sluji şi pentru a glorifica pe Domnul Isus. Mă bazez
pe El, că îmi va da curajul şi puterea necesară."
Tânărul
bărbat a trebuit să se plece în faţa ordinelor date de cei mai în vârstă ai
lui. A plecat la drum şi a trecut prin Düsseldorf, unde a văzut un tablou
care-l prezenta pe Domnul Cristos pe cruce. Dedesubt erau scrise în latineşte
următoarele: „Hoc feci pro te; quid facis pro me?" (Iată ce am făcut Eu
pentru tine; tu ce faci pentru Mine?) Zinzendorf a simţit o profundă impresie
la citirea acestor cuvinte. „Simţeam - spunea el - că nu aveam mare lucru să
răspund la această întrebare şi am rugat fierbinte pe Domnul să-mi pună înainte
ce dorea El să fac pentru El, apoi să-mi dea puterea de care aveam
nevoie."
Zinzendorf
a profitat de şederea sa în Franţa, ca să intre în legătură cu copiii lui
Dumnezeu care se găseau acolo şi prin această legătură el a învăţat multe
lucruri pe care nu le ştiuse până atunci. Acei creştini tocmai trecuseră prin
persecuţii crunte, altele îi aşteptau, fără îndoială; dar nimic nu zdruncina
credinţa lor şi ei priveau viitorul cu o deplină seninătate.
La
întoarcerea în ţara sa, Zinzendorf s-a căsătorit. Puţin după aceea, el a
cunoscut pe moravi, nume care se dădea noilor săi protejaţi, în amintirea ţării
din care plecaseră. Evlavia lor l-a izbit foarte mult, cât şi faptul că aceşti
sărmani oameni, cu toate încercările grele prin care trecuseră, nu înţelegeau
deloc să ducă de acum încolo o viaţă sau o existenţă în lenevie. Un sânge care
aducea viaţă curgea prin vinele lor. Persecuţiile la care fuseseră expuşi au
avut acest efect extraordinar, de a-i dezlipi cu totul de lucrurile din această
lume, însufleţindu-i totodată de o dorinţă arzătoare de a comunica şi altora
preţioasele adevăruri pe care ei le cunoşteau. Asupra acestui punct, mai ales,
ei s-au înţeles cu Zinzendorf, care de asemenea avea o dragoste arzătoare
pentru cei neîntorşi la Dumnezeu şi căuta un câmp de lucru în care să vestească
Evanghelia, în Germania sau în alte ţări străine.
În
curând i s-a prezentat ocazia să-şi urmeze dorinţa. Fiind la Copenhaga,
Zinzendorf a întâlnit acolo un negru din insula Sfântul Toma din Antile. Acest
om era întors la Dumnezeu şi şi-a arătat contelui dorinţa de a-l vedea
interesându-se de evanghelizarea rasei lui. Nu cunoştea temperamentul arzător
al aceluia căruia i se adresa. Zinzendorf a plecat de îndată la Herrnhut şi
le-a făcut cunoscut fraţilor întâlnirea cu negrul acela. Propunerea lui a avut
un ecou imediat. Chiar în aceeaşi seară, doi bărbaţi profund emoţionaţi de ceea
ce au auzit, au luat hotărârea de a pleca într-acolo, cât se poate de repede.
Au înţeles totuşi că nu trebuiau să se angajeze cu uşurătate la acest lucru şi
că prima lor datorie era de a prezenta Domnului această situaţie, pentru ca El
şi numai El să fie Cel care le va conduce planurile. Nemaiputând dormi, au
rămas în pădure şi acolo au pus deoparte mai multe ore pentru rugăciune. În
zorii zilei au intrat în Herrnhut pentru a împărtăşi hotărârea lor lui
Zinzendorf, care, auzind, şi-a arătat o mare bucurie. Au plecat puţin timp după
aceea, fără să fie reţinuţi de vreo legătură de familie sau de ocupaţie.
Alţii
i-au urmat. Nu este cazul aici să facem istoria misiunii morave; va fi de ajuns
să cităm încă unul sau două fapte, pentru a caracteriza spiritul care
însufleţea pe aceşti creştini.
Zinzendorf
auzise că eschimoşii din Groenlanda trăiau în cea mai mare ignoranţă cu privire
la nevoile lor spirituale, până şi noţiunea de Dumnezeu le lipsea cu totul. El
se întreba dacă cineva ar vrea să meargă în această ţară neospitalieră. Într-o
zi, el a oprit pe stradă pe un oarecare Sorensen şi l-a întrebat, fără nici o
introducere, dacă ar fi dispus să plece.
„Iată-mă,
trimite-mă" - a fost răspunsul.
„Foarte
bine" - a răspuns contele - „dar va trebui să pleci mâine."
„Cu
plăcere. Aş pleca chiar azi, numai dacă aş avea pantofi; ai mei sunt complet
uzaţi."
„Îi
vei avea" - spuse Zinzendorf; şi bravul om, primind îndată încălţămintea
de care avea nevoie, şi-a făcut bagajul şi a plecat la drum.
Cu
privire la aceste chemări, n-ar fi potrivit să vorbim de entuziasm, de
distracţie sau de lipsă de gândire. De mult timp aceşti tineri aşteptau
chemarea Domnului; ei erau gata să-I răspundă la prima chemare. Nu vroiau să
ştie de greutăţi; ei nu vedeau decât scopul pe care aveau să-l atingă şi îşi
puneau toată încrederea în Dumnezeu, pentru ca El să îi umple de un entuziasm
sfânt. Tocmai aceasta o arată istorisirea următoare:
Doi moravi,
Feder şi Israel - acesta din urmă era foarte mic de statură şi şchiop - au
plecat spre insula Sfântul Toma. Puţin înainte de a ajunge la destinaţie,
vaporul a naufragiat şi echipajul i-a abandonat pe nişte stânci, la suprafaţa
apei bătute de valuri. Feder a avut ideea nefericită de a căuta să ajungă la
coastă, sărind de pe o stâncă pe alta, cu toate că ele deveniseră foarte
periculoase şi alunecoase, din cauza valurilor care le udau fără încetare.
Accidentul s-a produs. Nefericitul a căzut în mare; un val enorm l-a luat şi
l-a aruncat cu toată puterea de un colţ de stâncă, încât şi-a pierdut conştiinţa
şi a dispărut în valurile ce se frământau, sub ochii tovarăşului său, care nu
era în stare să-i dea nici cel mai mic ajutor.
„Şi
tu - a fost întrebat mai târziu Israel - ce ai făcut, văzând pe colegul tău
dispărând?"
„I-am
strigat: mergi în pace, dragă frate! Şi am început să intonez o cântare."
Trebuia
să ai un suflet mare şi eroic, pentru a cânta într-o împrejurare atât de
critică. Numai Domnul putea da slujitorilor Săi puterea cerească pentru a nu da
înapoi şi ei trebuiau să aibă foarte mult pe inimă interesele Stăpânului lor,
ca să poată înfrunta în felul acesta, fără să dea înapoi, atâtea strâmtorări,
pericole şi oboseli de tot felul.
Ce a
agravat şi mai mult situaţia lor este că în acel timp nu avea nimeni ideea de
ce înseamnă adaptarea misionarului la câmpul său de lucru, pregătirea sa mai
dinainte, apoi măsurile de igienă cele mai elementare. În timpul primilor ani,
pierderile în vieţi de oameni au fost foarte mari, pentru că erau cu totul
necunoscute condiţiile de viaţă la tropice. Se instalau acolo, fără să se
gândească la pericol, în ţinuturi mlăştinoase, unde domneau frigurile şi nu se
cunoştea nici un mijloc de combatare. În fiecare an lista victimelor se mărea.
În 1734 au fost trimişi în insulele Sfânta Cruce (Antile) 18 misionari, care au
fost urmaţi în curând de încă 11. În primăvara lui 1735, la Herrnhut a ajuns
vestea morţii a zece dintre ei. Înmărmurirea era mare: era drept să fie lăsaţi
să se expună fraţii lor de bunăvoie, unor astfel de pericole care îi ameninţau?
Trebuiau să mai lase şi pe alţii să plece, de acum încolo, în faţa unei morţi
aproape sigure? Însă în curând biserica din Herrnhut şi-a revenit din această
emoţie. Focul care riscase să se stingă, s-a aprins şi mai frumos. Spărturile
făcute de moarte în rândurile misionarilor s-au umplut şi lucrarea s-a
continuat. Dragostea Domnului şi o încredere nemărginită în puterea Lui
înlăturau toate piedicile şi făceau să amuţească orice şovăială.
În
1760, anul morţii contelui Zinzendorf, 226 misionari erau deja plecaţi în 28
ţinuturi diferite, câte 8 misionari pe an. Zinzendorf s-a dus el însuşi în
America de Nord, împreună cu fiica sa, pentru a întări pe cei credincioşi. El a
trecut prin mari pericole, evanghelizând pe indieni, pe care-i căuta în
locurile în care se retrăgeau, traversând chiar munţi abrupţi şi culmi de-ale
vânătorilor, pe care numai pieile roşii le ştiau, de-a lungul prăpăstilor
ameţitoare sau a torenţilor năvalnici. Dar nimic nu-l tulbura; el rămânea cu
totul calm în mijlocul privileştilor celor mai sălbatice şi în tăcerea adâncă o
pădurilor aproape de nepătruns. El ştia că Domnul lui era alături de el şi-l va
păzi de orice rău.
În
prezent, activitatea misionară continuă să distingă pe moravi. Nici o altă
comunitate creştină n-a făcut atât de mult în acest domeniu. S-a putut scrie cu
privire la ei şi pe drept cuvânt: „În Groenlanda şi în Labrador, pe gheţurile
Polului Nord, în Antile şi Guiana sau pe plăjile arzătoare ale Africii sau
Indiei, fraţii moravi au fost totdeauna în fruntea misionarilor Evangheliei şi
au dat celorlalţi creştini exemplul unui sacrificiu de sine fără rezervă şi al
unui adevărat devotament." Nu trebuie să se uite nici grija pe care o dau
aceşti creştini, educaţiei tineretului. Şcolile lor sunt într-adevăr celebre
datorită calităţii învăţământului care se dă în ele. Toată această educaţie se
sprijină pe învăţămintele Cuvântului lui Dumnezeu: „Învaţă pe copil calea pe
care s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea" (Proverbele
22:6).
În ce
îl priveşte pe Zinzendorf, el a fost un martor foarte credincios şi convins al
adevărului. Adânc pătruns de dragostea Domnului Cristos pentru păcătoşi, el nu
înceta să-L arate ca pe Mielul lui Dumnezeu, ca o jertfă oferită pentru
mântuirea lumii. Cu toată talia lui înaltă şi aspectul lui impunător, el se
arăta totdeauna modest, amabil şi pun de dragoste în conversaţiile şi în
predicile sale. Se povesteşte că, într-o zi, într-o călătorie pe jos, a fost
oprit de un tâlhar care i-a cerut punga. Călătorul a ascultat, dar a adăugat,
bătând pe umăr pe bandit:
„Acum,
dragul meu, când vei fi în faţa spânzurătorii, să-ţi aminteşti că Domnul Isus a
murit pentru păcatele tale şi vei putea fi chiar şi atunci mântuit." Omul
a plecat, înmărmurit de aceste cuvinte originale şi pline de milă; puţin timp după
aceea, el a primit mântuirea, prin Domnul Isus Cristos.
Moravii
au rămas întotdeauna strâns alipiţi de cuvintele Bibliei. Dumnezeu i-a
binecuvântat în mod deosebit, în perioadele când triumfa raţionalismul şi
necredinţa, întrebuinţându-i pentru a face să fie preţuită credincioşia cea mai
strictă faţă de adevărurile date la început, pentru a insista, de asemenea,
foarte mult asupra învăţăturii curat evanghelice, a mântuirii prin credinţă.
Din acest punct de vedere, ei sunt foarte apropiaţi de reformatori, de Luther
înainte de toate.