REFORMA
ŞI URMĂRILE EI
REFORMA
ÎN ŢĂRILE DE LIMBĂ GERMANĂ
MARTIN
LUTHER
Pregătirea pentru luptă
Sunt
puţine povestiri atât de captivante ca aceea care formează biografia lui
Luther într-o anumită perioadă, dar care totuşi cuprinde cea mai mare parte a
vieţii sale. Şi sunt puţine istorisiri ca aceasta, în care e anevoios să
deosebeşti adevărul exact de ceea ce a fost adăugat de imaginaţia sau de
dorinţa de a da o notă pitorească unei expuneri redată fără bogăţii de imagini,
datorită chiar felului complex al psihologiei marelui reformator. Cea mai mare
parte dintre biografi au găsit comod să se inspire din „Tischreden" („Conversaţii
la masă") - culese de admiratorii lui Luther după moartea lui. El avea
obiceiul - mai ales în ultimii ani ai vieţii sale - să cheme deseori oaspeţi la
masă, spre marele necaz al soţiei lui, Caterina de Bora, care era cumpătată în
cheltuieli. Om vorbăreţ, îi plăcea să conducă discuţia, pe care o înfrumuseţa
povestind amintiri personale, îndeosebi din tinereţe. Fără a pune în ele o
pretenţie istorică, el se antrena cu toată sinceritatea în istorisirea
anecdotelor, introducând în ele amănunte romanţioase sau pasionante, bune pentru
a cuceri comesenii. Aceştia le ascultau cu nerăbdare, le repovesteau
înfrumuseţându-le la rândul lor şi au sfârşit prin a le păstra, într-o culegere
pe care am fi putut-o considera ca autentică, dar care s-a transformat într-un
fel de biografie romanţată. În ceea ce va urma, vom căuta să ne mărginim la
ceea ce pare autentic şi a explica, prin fapte, remarcabila evoluţie a acestui
om ieşit din întunericul adânc al rătăcirii spre a deveni un monument al
harului lui Dumnezeu, precum şi a fi în mâna Sa un instrument puternic, în
vederea zdrobirii celor mai stricate învăţături adunate în decursul secolelor.
Născut
în Eisleben în Saxa la 10 noiembrie 1483, dintr-o familie de mineri care s-a
stabilit mai târziu la Mansfeld, Martin Luther a avut, după cum se pare, o
copilărie destul de grea. Tatăl său trebuie să fi ajuns totuşi la o oarecare
înlesnire, pentru că, observând strălucitele calităţi ale intelectului fiului
său, l-a putut trimite când avea 14 ani la Magdeburg pentru a-şi completa
studiile. El a urmat apoi, la universitatea din Erfurt, facultatea de drept,
unde a găsit o bibliotecă bine îngrijită. Avea douăzeci de ani când i-a căzut
în mână Biblia, pe care n-o văzuse niciodată. A citit-o cu curiozitate, chiar
cu interes, dar fără ca, pentru moment, să-i înţeleagă adâncimea; ea vorbea
inteligenţei lui, nu inimii lui. Puţin câte puţin a pus tot mai multă
seriozitate în citirea Bibliei, încât, de îndată ce şi-a pus boneta de doctor,
s-a întrebat dacă era potrivit să îmbrăţişeze cariera juridică, după dorinţa
familiei sale, deoarece ea nu-i mai dădea voie să-şi îndrepte toate gândurile
numai spre lucrurile lui Dumnezeu. Pradă acestor întrebări, adânc chinuit în
sufletul său de sentimentul păcatelor sale, deodată s-a hotărât să intre la o
mănăstire a augustinilor, unde, nădăjduia el, va găsi răspuns la toate
problemele care i se puneau; şi a făcut aceasta cu toată împotrivirea tatălui
său, care îi amintea că, potrivit Sfintei Scripturi, copiii datorează ascultare
de părinţii lor. În hotărârea lui Luther a fost o călăuzire de sus: pe lângă
studiul lucrărilor patronului ordinului, a cărui evlavie era renumită, se
recomanda fraţilor, citirea Sfintei Scripturi.
Tânărul
se aştepta să găsească la mănăstire modelul unei vieţi sfinte şi acea pace a
sufletului pe care o căuta cu atâta ardoare. Dar în loc de moravuri curate, a
avut înaintea ochilor un spectacol al dezordinei de tot felul. Înflăcărarea
temperamentului său l-a făcut să-şi împlinească datoria întocmai, chiar să
exagereze asprimea regimului impus tinerilor călugări. Apăsat de teama
prezentării lui înaintea lui Dumnezeu şi ştiindu-se nepregătit pentru aceasta,
din cauza stării lui de păcat, el ar fi strigat ca apostolul: „Nenorocit om ce
sunt, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" (Romani 7:24). Până la un
timp avusese convingerea tare că acele chinuri pe care le îndura în starea de
călugăr vor constitui un mare merit înaintea lui Dumnezeu şi că aceasta ar fi
de ajuns ca să-i câştige cerul. Totuşi, convingerea aceasta n-a fost în stare
să astupe prăpastia deschisă în sufletul lui. Mai târziu, el mărturisea: „Am
fost călugăr timp de aproape 20 de ani. M-am chinuit în toate felurile. M-am
rugat, am postit, am vegheat, am suferit de frig, până ce era să mor; şi prin
toate aceste lucruri, eu socoteam că Dumnezeu va trebui să privească la
asprimea vieţii mele şi la credincioşia mea în a respecta regulile ordinului
meu! În felul acesta eu trăiam în idolatrie, înşelat de visările omeneşti. Căci
nu credeam în Cristos şi mă temeam de El ca de un judecător întunecat şi
groaznic. Astfel, am început să caut alţi mijlocitori: Maria, sfinţii, faptele
mele bune şi meritele ordinului... Totuşi mă credeam pierdut cu totul, ori de
câte ori se ridica în sufletul meu o dorinţă necurată, o mişcare de mânie sau
de ură... Nu era nimic, nici un lucru pe care să nu-l fi îndeplinit pentru a
scăpa de această povară; mă spovedeam în toate zilele, dar aceleaşi ispite se
repetau fără încetare." Drept culme a necazurilor, superiorii mănăstirii
i-au luat Biblia şi i-au recomandat să citească diferite cărţi, care nu numai
că n-au înlocuit Cartea lui Dumnezeu, dar n-au făcut altceva decât să-i crească
nedumerirea şi neliniştea.
Şi totuşi,
tocmai în mănăstire, în mijlocul acestei organizaţii în care totul părea să îl
depărteze de adevăr, Domnul i-a deschis ochii: Staupitz, vicarul general al
ordinului augustinilor, izbit de chipul palid al tânărului său subordonat, ale
cărui merite remarcabile şi foarte evlavioase, sincere, le cunoştea, îi spuse
într-o zi: „Pentru ce, dragul meu frate, te chinui cu aceste speculaţii şi
gânduri prea înalte? Priveşte la coasta străpunsă a Domnului Isus pe cruce, la
sângele pe care El l-a vărsat pentru tine: acolo, tu vei întâlni îndurarea lui
Dumnezeu. În loc să te frămânţi, gândindu-te la greşelile pe care le-ai
făptuit, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Pune-ţi încrederea în El, în
dreptatea Lui, în jertfa Lui ispăşitoare săvârşită prin moartea Lui pe cruce.
Nu fugi de El! Dumnezeu nu este împotriva ta. Tu eşti cel care te depărtezi de
El. Apleacă-ţi urechea să asculţi pe Fiul lui Dumnezeu. El a coborât aici pe
pământ asemenea unui om, pentru ca să te asigure de îndurarea divină. El îţi
spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc... nimeni nu le va smulge
din mâna Mea."
Şi
evlaviosul vicar a adăugat: „Dragă prietene, eu am jurat, nu o dată,
Dumnezeului Sfânt, să trăiesc în sfinţenie, dar nu mi-am putut ţine
jurămintele. Astăzi sunt hotărât să nu mai fac nici un jurământ asemănător,
pentru că ştiu că nu îl voi ţine. Dacă Dumnezeu refuză să-mi facă parte de
harul Lui, pentru meritele lui Isus Cristos, eu nu voi putea rămâne în picioare
înaintea Lui; cu toate faptele mele bune, eu aş pieri. Priveşte la sângele pe
care Domnul Isus l-a vărsat pentru tine; acolo vei afla harul lui Dumnezeu. În
loc să te chinui ca să-ţi ispăşeşti păcatele, încrede-te în El, primeşte pentru
tine jertfa pe care El a adus-o pe cruce."
Dar
Luther stăruia să caute în sine însuşi temelia pocăinţei pe care o ştia
necesară mântuirii şi a răspuns argumentelor binevoitorului său prieten, aşa
cum fac atât de multe persoane sincere: „Cum aş putea eu crede în îndurarea lui
Dumnezeu, atât timp cât încă nu sunt într-adevăr întors la El? Trebuie să se
lucreze în mine o schimbare, înainte ca El să mă poată primi." Atunci
Staupitz i-a arătat lui Luther că Domnul, departe de a-l fi părăsit, îl făcea
să treacă pe acest drum de suferinţă morală, pentru ca să i Se descopere ca un
Tată bun şi iubitor, care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca
să trăiască.
De
altă parte, un călugăr în vârstă i-a făcut o vizită în chilia lui şi atunci
când Luther îi vorbea despre îndoielile şi temerile sale, confratele i-a
amintit că mărturisirea de păcate, atât de des repetată în slujbă, conţine
aceste cuvinte: „Cred în iertarea păcatelor." Luther spusese de multe ori
aceste cuvinte, dar fără ca să le ia vreodată ca pentru sine. Deodată s-a făcut
lumină în inima lui şi a strigat: „Eu cred!" Atunci bătrânul i-a răspuns:
„În acest caz, frate dragă, aminteşte-ţi că, potrivit Cuvântului dumnezeiesc,
păcatele tale îţi sunt iertate, dacă îţi pui încrederea în jertfa lui Cristos."
Timpul
de ucenicie fiind terminat, Luther a fost hirotonit. Dar înalta lui cultură
teologică şi filozofică, darurile sale intelectuale extraordinare, elocvenţa sa
au atras atenţia asupra lui. Nu avea încă douăzeci şi cinci de ani, când
universitatea din Wittemberg l-a chemat să ocupe catedra de filozofie. Totuşi
el a continuat să rămână alipit de ordinul augustinilor şi locuia tot la mănăstire.
O parte din îndatorirea sa de profesor consta din a lămuri Sfânta Scriptură şi,
în felul acesta, el a alcătuit un curs asupra psalmilor, apoi a început un
studiu asupra epistolei către Romani. Într-o zi, când medita în izolarea
chiliei sale asupra lecţiei pe care avea s-o ţină, ochii i s-au îndreptat spre
Biblia deschisă înaintea lui şi a citit din ea aceste cuvinte, la Romani 1:17:
„Cel drept va trăi prin credinţă." Sufletul i-a fost luminat prin aceste
cuvinte: - există deci, pentru cel drept, o viaţă deosebită de aceea pe care o
au restul oamenilor; această viaţă este produsă de credinţă, este recunoştinţa
păcătosului pentru dragostea lui Dumnezeu, dar totodată este şi mijlocul dat de
Dumnezeu, pentru cel drept, ca să stea înaintea Lui, fără a avea o conştiinţă
pătată de păcat.
De
atunci, învăţătura lui Luther a suferit o transformare. Până atunci, în el era
admirat profesorul cu dar de vorbire, savantul. După aceea însă, studenţii
aveau un creştin înaintea lor, un creştin încercat prin descoperirea pe care o
primise cu privire la adevărurile de temelie ale creştinismului şi a cărui
întreagă ştiinţă decurgea, de acum încolo, din Biblie, în timp ce până atunci
predase scolastica seacă. Această comoară, el o scotea din străfundul
convingerii inimii sale.
Obţinând
titlul de licenţiat în teologie, a trebuit să depună, între altele, următorul
jurământ: „Jur să apăr cu toată tăria adevărul Evangheliei." Această
promisiune, el şi-a ţinut-o în tot timpul vieţii sale, deşi nu în spiritul
celor care i-au impus-o, ci potrivit adevărului şi voii lui Dumnezeu. Învăţătura
pe care o dădea el se întemeia numai pe Biblie, la fel şi predica lui. Cerceta
cu râvnă Scripturile, le vestea cu toată curăţia şi apăra ce era scris, de
orice împotrivire, de oriunde ar fi venit. Astfel, el a redat Cuvântului
adevărului locul de care îl lipsise biserica romană; el a condamnat cu toată
tăria falsificarea făcută de biserică, „acest rău în mod grosolan arătat: nici
nu este băgat în seamă; nici nu se sinchisesc de el, nu îi simt deloc
grozăvia." Aceste cuvinte sunt tot atât de valabile şi astăzi. Şi iată în
ce fel recomanda el, mai târziu, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu: „Nu mai
suntem noi cei care trebuie să lucrăm, ci Domnul, prin Cuvântul Lui. Inimile
oamenilor sunt în mâna Lui, „cum este lutul în mâna olarului" (Ieremia 18:6).
Noi avem dreptul să vorbim, dar nu să constrângem. Să predicăm; restul aparţine
lui Dumnezeu. Ce aş câştiga eu, dacă aş recurge la forţă? O primire rece, o
aparenţă frumoasă, dar nimic altceva decât imitaţie, o uniformitate împietrită,
făţărnicie. Dar nu va fi nici sinceritate, nici credinţă, nici dragoste. Totul
lipseşte când lipsesc aceste calităţi. N-aş da nici măcar un ban pentru a
câştiga o asemenea victorie. Primul nostru scop trebuie să fie să câştigăm
inima, iată de ce trebuie să predicăm Evanghelia. Dacă noi facem acest lucru,
vom vedea cum Cuvântul divin produce ceva într-o zi, poate cât de curând; şi
astfel, puţin câte puţin, auditorii vor părăsi vechile lor practici şi vor
învăţa să urmeze calea Domnului. Dumnezeu produce, prin Cuvântul Său,
rezultate mult mai mari decât voi şi decât mine şi decât lumea întreagă, dacă
ne vom îndrepta eforturile în această direcţie. Dumnezeu câştiga inima. Iată
adevărata şi singura victorie!"
Dar
Luther ştia şi de nevoia de a cerceta Biblia sub călăuzirea Duhului Sfânt şi cu
ajutorul Domnului... „Se recunoaşte destul de bine", scrie el unui prieten,
„că noi n-am putea înţelege Sfintele Scripturi prin propriile noastre mijloace,
nici prin puterea inteligenţei noastre. Datoria noastră elementară este de a
începe cu rugăciune. Cere mereu Domnului să-ţi facă parte din harul Său bogat,
să poţi pricepe însemnătatea a ceea ce citeşti. Nimeni altul nu poate
interpreta Cuvântul divin, decât Autorul lui, după cum este scris: „Ei vor fi
toţi învăţaţi de Dumnezeu" (Ioan 6:45; Isaia 54:13). Nu spera să obţii
ceva prin studiile tale personale, dacă rămâi la tine însuţi, nici prin
inteligenţa ta, oricât de mare ar fi ea. Pune-ţi încrederea în Dumnezeu şi în
călăuzirea Duhului Sfânt. Crede ce spune un om care a pus la încercare această
metodă."
Ivindu-se
neînţelegeri între ordinul augustinilor şi „sfântul scaun", Luther a fost
trimis la Roma în scopul de a le rezolva. S-a exagerat foarte mult influenţa
acestei călătorii asupra evoluţiei lui spirituale. Fără îndoială, nu s-a putut
să nu fie izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor
care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seamă de alte dezordini
ale acestui oraş. Nu trebuie să se uite că în acel moment Luther era încă un
catolic, deşi întoarcerea lui la Dumnezeu avusese deja loc. Ce a luat el din
călătoria la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de
neapărată trebuinţă. El a mai avut acolo numeroase experienţe, care i-au fost
folositoare mai târziu.
Era
pe timpul când vânzarea indulgenţelor se practica în Germania. Luther nu putea
altfel decât să se opună cu toată puterea sa unui comerţ atât de necinstit, mai
ales că prin el se surpa învăţătura îndreptăţirii prin credinţă. Tetzel, care
conducea afacerea, a găsit în viteazul călugăr augustin, un adversar
înverşunat şi de temut. Dar lucrul în sine nu era nou. În 1482 Sorbona deja
condamnase fraza următoare: „Orice suflet este imediat scos din purgatoriu,
când un membru din familia lui depune în cutia de colecţie o piesă de argint,
în vederea reparaţiilor ce sunt de făcut bisericii Sfântul Petru."
Sorbona vedea mai clar decât papii din secolul al XVI-lea. Dar, în Germania,
răul se instala, pentru a spune astfel, în mod oficial. Pe lângă erezia care
fusese proclamată, traficul indulgenţelor reprezenta un adevărat pericol
public, prin faptul că anula valorile morale şi consfinţea pe faţă crima: se
vedea cutare persoană cumpărând o indulgenţă foarte costisitoare, este
adevărat, pentru a se şti mai dinainte iertat de asasinatul tatălui său. Orice
siguranţă dispărea; protecţia legilor nu mai era decât o afirmaţie fără
valoare.
După
ce a predicat cu o deosebită putere de convingere contra indulgenţelor, Luther
a hotărât, potrivit obiceiului de atunci, să provoace pe Tetzel la o dezbatere
publică asupra acestei chestiuni. În acest scop, el a afişat pe uşa catedralei
din Wittemberg, 95 teze care rezumau învăţătura Bibliei în privinţa acestui
subiect şi, întemeindu-se pe aceeaşi autoritate, condamna fără cruţare traficul
josnic (31 octombrie 1517). Iată câteva dintre aceste teze:
1)
„Când Stăpânul şi Domnul nostru Isus Cristos spune: „Pocăiţi-vă", El
înţelege ca întreaga viaţă a slujitorilor Lui credincioşi, pe pământ, să
dovedească un spirit continuu de pocăinţă."
6)
„Papa nu poate ierta nici o vină. El nu poate decât să confirme iertarea pe
care Dumnezeu Însuşi o dă. Dacă el lucrează altfel, vinovăţia are totuşi
aceleaşi urmări."
21)
„Vânzătorii de indulgenţe greşesc când afirmă că omul este mântuit prin
indulgenţa papală şi scăpat de orice pedeapsă."
38)
„Orice creştin, care are o adevărată pocăinţă cu privire la păcatele pe care
le-a făcut, obţine iertarea fără ajutorul indulgenţelor."
43)
„Cel care dă săracilor sau împrumută pe cei strâmtoraţi, face prin aceasta o
faptă mult mai merituoasă decât cel care cumpără o indulgenţă."
46)
„Cine nu are mai mult decât îi trebuie, face bine să întrebuinţeze ceea ce are
pentru a-şi procura cele necesare pentru ai săi şi să nu risipească ce are, ca
să-şi cumpere indulgenţe."
62)
„Adevărata comoară a bisericii, bunul ei cel mai preţios este Evanghelia
gloriei şi a harului lui Dumnezeu."
79)
„Este o hulă să spui despre crucea armatelor papale că are tot atâta putere cât
are crucea Domnului Cristos."
Nici
un luptător catolic nu a îndrăznit să se prezinte ca să discute tezele, cu atât
mai puţin ca să le combată. În schimb, ele se răspândeau cu o rapiditate
extraordinară.... „În cincisprezece zile - scrie un istoric - întreaga Germanie
le cunoştea; peste o lună erau citate în întreaga creştinătate, de parcă
îngerii le-ar fi purtat peste tot. Este greu să-ţi închipui agitaţia pe care au
stârnit-o." S-au tradus în olandeză şi în spaniolă, se spune că un călător
le-a pus în vânzare şi la Ierusalim. Pelerinii care se adunau la Wittemberg
pentru ziua „tuturor sfinţilor" au contribuit în mare parte la această
extraordinară răspândire.
Arhiepiscopului
de Mayenţa, care dăduse consfinţirea eclesiastică traficului ruşinos al
indulgenţelor, Luther i-a scris: „Nimeni nu va putea fi mântuit de episcopul
său. Numai cel drept este mântuit şi calea care duce la adevăr este strâmtă. De
ce atunci vânzătorii de indulgenţe înşală poporul cu o asigurare mincinoasă?
Datoria episcopilor nu este de a predica Evanghelia şi de a vorbi
ascultătorilor despre dragostea Domnului? Niciodată Domnul n-a învăţat că ar
trebui predicate indulgenţele. El ne-a poruncit să vestim numai Evanghelia. Şi
atunci, ce periculos şi de neînţeles este din partea unui episcop, când el
autorizează să fie acoperită Evanghelia şi să se vorbească poporului de
indulgenţele pe care trebuie să le cumperi cu bani. Rog pe înălţimea voastră,
în Numele Domnului Isus Cristos, să cercetaţi bine această chestiune şi să daţi
ordinele necesare, pentru ca poporul să poată învăţa adevărul. Dacă înălţimea
voastră neglijează această datorie, veţi fi ruşinat într-o zi de alte glasuri
care vor înlătura în mod categoric pe cei care predică aceste învăţături
greşite." Arhiepiscopul n-a îndrăznit să răspundă la aceste înştiinţări
solemne.
Domnul
ocrotea într-un mod deosebit pe martorul Său credincios. Luther avea numeroşi
adepţi şi câţiva prieteni credincioşi şi devotaţi. Dar, deocamdată, nu se
putea baza decât pe ajutorul lor moral. Când era vorba de luptă, el rămânea
singur pe poziţie şi arăta o energie nepotolită, în aşa fel încât foarte puţini
dintre catolicii mai de frunte au încercat să se măsoare cu el. Tot aşa,
singuratic, a trecut prin anii mohorâţi ai mănăstirii din Erfurt. Dar, acum,
când primise mântuirea în Domnul Cristos, nici o putere omenească nu l-ar fi
putut da înapoi. „Cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu - scria el -
sunt mlădioşi în ceea ce priveşte inteligenţa şi raţionamentele lor, şi sunt
conduşi în mod minunat de mâna Domnului, chiar acolo unde ei n-ar fi vrut să
meargă." Totuşi lupta nu era decât la început. Satan era la lucru şi îşi
potrivea armele.
În
sânul ordinului augustinilor, Luther nu întâlnea decât puţin din sprijinul la
care se aştepta: se temeau de ura lui Tetzel şi de discreditarea care ar fi
rezultat. Numeroşi prieteni ai reformatorului nu l-au susţinut decât foarte
şovăielnic, atât de mare era nesiguranţa lor cu privire la sfârşitul
evenimentelor. Luther sperase să vadă primită Evanghelia de către marii demnitari
ai bisericii, de renumiţii filozofi, care, dorea el, să i se alăture. Dar
Domnul a condus împrejurările cu totul altfel. Din nou izolare completă. De la
distanţă i se dădeau dovezi de simpatie şi cuvinte de încurajare; dar numai
aici se oprea ajutorul omenesc. Frumosul lui entuziasm a făcut loc unei
decepţii amare, urmată de o adâncă descurajare. El tremura la gândul de a avea
contra lui întreaga „biserică" de care era încă legat. Această stare de
spirit se regăseşte în tot timpul vieţii lui Luther. Cu o fire impulsivă,
dăruit cu o credinţă puternică, cu o încredere fără margini în înţelepciunea
lui Dumnezeu, el nu cunoaşte piedici, nu se gândeşte să le prevadă. Nimic nu-l
opreşte; se năpusteşte asupra vrăjmaşului cu capul plecat, crezând că este
imposibil ca Domnul să nu facă să-şi ajungă scopul. Desigur, el doreşte mai
puţin să conducă pe alţii, decât să fie condus el însuşi de mâna lui Dumnezeu.
Dar, când drumul i se întretaie, i se pare că totul este pierdut. De fapt,
Luther este, înainte de toate, un desţelinător; el nu poate nici să înceteze,
nici să se odihnească, până nu vede terenul acoperit de ruine.
În
nesfârşita Sa înţelepciune, Domnul a pus alături de el, în persoana lui Filip
Melanchton, un colaborator de o valoare care nu se poate preţui. De timpuriu,
aceşti doi prieteni, simţind cât de mult aveau nevoie unul de altul, s-au legat
foarte strâns, încât Melanchton spunea: „Dacă este un om pe care să-l iubesc şi
să-l îmbrăţişez cu toată inima, acesta este Martin Luther." Melanchton
avea cele mai frumoase calităţi spirituale. Dăruit cu o inteligenţă vie, cu o
mare uşurinţă de a înţelege, ştia minunat de bine să comunice altuia lucrurile
pe care le ştia. El era dintre cei care au „un duh blând şi liniştit, care este
de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (2 Petru 3:4) şi în felul acesta el
câştiga inimile. Aceasta nu-l împiedica deloc să nu se bucure de o mare
autoritate asupra tuturor, prin profunzimea cunoştinţelor sale. Cuvântul lui
Dumnezeu era studiul lui preferat; din tinereţe i-a dat o atenţie deosebită; el
înlătura toate raţionamentele omeneşti cu privire la Cuvânt şi se ţinea în mod
literal de declaraţiile Bibliei, din care avea totdeauna un exemplar la el.
În
felul acesta, cei doi reformatori se completau, Luther dând lui Melanchton ceva
din energia sa, care dădea pe delături, iar acesta, contribuind la calmarea
atitudinii plină de ardoare a prietenului său.
Luther
a caracterizat colaborarea lor în aceşti termeni pitoreşti: „Lucrarea mea este
să înlătur trunchiurile şi buştenii, să smulg mărăcinii şi spinii, să umplu
gropile. Eu sunt desţelinătorul aspru, care deschide şi netezeşte calea.
Maestrul Filip vine după mine; el îşi face în linişte lucrarea sa foarte clară:
el plantează, seamănă, stropeşte cu dragoste, potrivit bogatelor daruri pe care
i le-a hărăzit Dumnezeu." Notăm aici că Melanchton a fost primul care a
stabilit diferenţa esenţială dintre „cunoaşterea istorică a lui Cristos -
cunoştinţă care nu mântuieşte - şi încrederea în promisiunea divină."
Tetzel
a sfârşit prin a primi provocarea care i-a fost făcută. Neîndrăznind totuşi să
se întâlnească faţă în faţă cu adversarul său de temut, a redactat printre
prietenii săi o serie de teze, contrazicând pe cele ale lui Luther, şi le-a
susţinut înaintea a trei sute de membri ai clerului, adunaţi la Frankfurt pe
Oder. Pentru că s-a păzit foarte mult să convoace pe reformatori, a avut o
victorie uşoară, care s-a întors totuşi spre încurcătura sa. Poporul german, în
întregul lui, vedea mai clar decât ecleziasticii. Sătul de a fi stors de ei,
această încercare de a obţine bani prin promisiunile înşelătoare ale
indulgenţelor a sfârşit prin a inspira un puternic dezgust, mai ales tinerilor
studenţi din universităţi. Astfel, studenţii din Wittemberg au adunat toate
exemplarele din tezele lui Tetzel, pe care au reuşit să le găsească, şi le-au
ars în public.
Până
aici, papa Leon al X-lea a stat în afara conflictului: „Simplă ceartă de călugări"
- zicea el, amintind rivalitatea de veacuri dintre augustini şi dominicani
(acestui din urmă ordin îi aparţinea Tetzel). Ca om cu o înaltă cultură şi
iubitor al artelor şi al literaturii, dorea să trăiască în pace; totuşi se
interesa de ideile noi enunţate de Luther, mai ales că i s-au prezentat sub o
formă plăcută şi spirituală. Despre Luther, el vorbea cu stimă, din cauza
calităţilor lui intelectuale fără pereche, pe care i le recunoştea. Dar,
îndrăzneala mereu crescândă a reformatorilor a sfârşit prin a alarma pe Leon al
X-lea şi mai ales pe agenţii lui, care tremurau la vestea mişcărilor ce se
observau peste tot. Trebuie spus că vrăjmaşii adevărului, în Germania, parcă se
sileau să-şi facă poziţia tot mai grea, atât prin violenţele lor, cât şi prin
slăbiciunile răspunsurilor lor.
Papa
a cedat insistenţelor celor din jurul lui şi a citat pe Luther să apară
înaintea lui peste 60 de zile. Ce avea de făcut reformatorul? A asculta de
acest ordin însemna categoric a merge la moarte, a se expune la aceeaşi soartă
cu Ioan Huss, Savonarola şi atâţia alţii, care au pierit sub loviturile
papalităţii. Domnul însă n-a îngăduit acest lucru. El a pregătit lui Luther un
protector puternic: pe electorul Frederic de Saxa. Acest prinţ, deşi înfricoşat
de îndrăzneala prietenului său, aprecia foarte mult sinceritatea lui şi
supunerea lui faţă de Scripturi. Cu toate că n-a atacat el însuşi abuzurile,
vedea cu plăcere cum un altul se împovăra cu această problemă. El s-a declarat
de la început pentru Luther şi a obţinut ca acesta să fie cercetat şi judecat
în Germania. Totuşi Luther avea destulă încredere în Domnul şi în bunătatea
Lui, şi pentru cauza lui putea să oprească orice intervenţie a acestui prinţ,
în favoarea adevărului. „Nu vreau - spunea el - ca în această chestiune,
electorul nostru, care este nevinovat de toate acestea, să facă cel mai mic
lucru pentru a apăra gândurile mele. El are dreptul să-şi întindă mâna ca să nu
fiu expus vreunei violenţe, dacă poate face aceasta fără să compromită
propriile sale interese. Dacă nu, eu accept în întregime primejdia care mă
ameninţă." Această tărie a lui Luther încuraja pe numeroşii săi prieteni.
Prin aceasta, el dădea un viu exemplu de încredere în Dumnezeu. „Domnul este
pentru mine, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?" (Psalmul 118:6)
Schimbând
deci tactica, Leon al X-lea a invitat pe cardinalul Cajetan, legatul său la
dieta germană, să se ocupe de această problemă şi s-o trateze în Germania.
Luther a primit ordinul de a se duce la Augsburg. El a răspuns imediat la
această chemare. Din fericire, prietenii lui au arătat mai multă prudenţă decât
el şi l-au făcut să nu apară înaintea cardinalului fără a fi primit un bilet de
liberă trecere semnat de împărat. Dar acest act a trebuit să fie aşteptat
câteva zile, în timpul cărora Cajetan a căutat să-l ademenească pe reformator.
Totodată a trimis la el pe unii din prietenii săi care trebuiau să pregătească
terenul, fie zdruncinând pe Luther prin teamă, fie căutând să-l câştige prin linguşiri.
În definitiv, era vorba de puţin lucru - spuneau ei - n-avea decât să-şi
retragă ereziile, treabă de un cuvânt latinesc compus din şase litere:
„Revoco", adică „mă dezic". Dar Luther a rămas neclintit.
În
sfârşit, actul aşteptat a sosit. N-ar trebui să se creadă că, acceptându-l,
Luther căuta să se sprijine pe un braţ de carne. El vedea în aceasta, simplul
fapt al ascultării de sfatul venit de la prietenii săi cei mai bine
intenţionaţi şi chiar cei mai evlavioşi. Domnul avea în mână cauza lui. Dacă i
s-ar fi cerut viaţa, el ar fi dat-o cu bucurie.
În
prezenţa legatului papei, Luther a afirmat că el este autorul tezelor din
Wittemberg; el îşi lua asupra lui întreaga răspundere, adăugând că era dispus
să primească învăţătură, dacă l-ar convinge cineva de greşeală. Atunci
cardinalul, hotărât să-şi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu
răzvrătit, a răspuns într-un ton cu totul împăciuitor, lăudând chiar şi
smerenia lui Luther şi arătându-şi bucuria; apoi a insistat de Luther să-şi
recunoască greşelile, să-şi retragă afirmaţiile şi să se abţină pe viitor de a
mai răspândi punctele sale de vedere. Luther, întrebând asupra căror puncte ar
trebui să-şi retragă cuvintele, legatul a spus că este vorba de problema
indulgenţelor şi de afirmaţia reformatorului că mântuirea depinde numai de
harul lui Dumnezeu. Luther n-a refuzat deloc să primească din nou învăţătură
relativ la indulgenţe, fără ca, bineînţeles, să se oblige a le accepta. Relativ
la celălalt punct, el a declarat că îl va menţine până la moarte, dacă va
trebui să moară pentru aceasta, decât să se lepede de el; a tăgădui mântuirea
prin har ar însemna să lepede întreaga lucrare a Domnului Cristos. În zadar
Cajetan a recurs la toate mijloacele pentru a obţine de la Luther mărturia pe
care dorea a i-o smulge. Rugăminţi şi ameninţări au rămas şi unele şi altele
fără rezultat şi tot aşa în zilele care au urmat. Luther şi-a menţinut poziţia
de la început. „Eu nu sunt decât un om - spunea el - şi, prin urmare, în stare
să mă înşel. Am arătat deja dorinţa mea de a primi învăţătură şi îndreptările
necesare cu privire la greşelile pe care le-aş fi putut înfăptui. Voi face tot
ce se va putea cere de la un creştin. Dar protestez cu toată puterea mea contra
metodei urmată în această chestiune şi contra pretenţiei care se arată de a mă
constrânge să mă dezic, fără a mă fi convins de greşelile mele."
De
fapt, dezbaterea se învârtea în jurul afirmaţiei lui Luther că numai credinţa
mântuieşte: „Credinţa celui drept îl îndreptăţeşte şi îi dă viaţă din
Dumnezeu." El îşi sprijinea aceste cuvinte pe numeroase locuri din Biblie,
despre care legatul a îndrăznit să pretindă că cea mai mare parte dintre ele nu
aveau nimic a face cu discuţia. Scos din sărite, Cajetan i-a strigat: „Să te
dezici său să te retragi definitiv!"
Luther
a ascultat respectuos de acest ordin categoric; cei doi adversari nu trebuiau
să se mai revadă. Prins în propriul său laţ, Cajetan a fost cuprins de o ură şi
mai mare: „...Acest om - spunea el - are nişte ochi profunzi şi speculaţii
stranii în cap. Nu vreau să mai discut cu o asemenea brută. Privirea lui
străpungătoare spune prea mult despre caracterul său rău.” În timpul acestei
lupte inegale s-a răspândit zvonul despre cardinal că ar vrea să recurgă la un
procedeu obişnuit Romei: să arunce în închisoare pe Luther şi pe prietenul său
Staupitz, mai marele augustinilor; şi aceasta, cu tot permisul lui de liberă
trecere. Dar un senator din Augsburg a luat măsuri pentru salvarea viteazului
luptător al adevărului. Într-o seară, spre miezul nopţii, un cavaler
neînsemnat, călare pe o mârţoagă, neavând nici sabie nici pinteni, ieşea din
oraş pe o poartă mai ferită, însoţit de un vizitiu bătrân. Era Luther, asupra
căruia veghea senatul. El a ajuns zdrobit de oboseală la Wittemberg. Foarte
supărat pentru că prada îi scăpase, cardinalul a somat pe elector să trimită pe
Luther la Roma sau să-l izgonească din ţinut. Prinţul a dat reformatorului
scrisoarea pe care a primit-o şi a respins rolul ruşinos pe care ar fi vrut
ceilalţi să-l aibă.
Într-o
scrisoare modestă dar precisă, adresată legatului, Luther şi-a expus toată
purtarea şi imposibilitatea unei deziceri; apoi arăta care era temelia
credinţei sale. „Eu mă încredinţez - scria el - voinţei pline de îndurare a
Domnului, oricum ar dispune El de mine şi Îl laud pentru faptul că a găsit
vrednic pe un păcătos ca mine să sufere pentru o cauză atât de bună şi
sfântă."
Luther
s-a gândit că este nimerit să scrie direct lui Leon al X-lea, spunându-i, între
altele, dorinţa sa de a apela de la un papă rău informat la un papă bine
informat. Această scrisoare, compusă cu cel mai atent respect, n-a primit nici
măcar răspuns. Atunci Luther a întocmit o a doua scrisoare, în care, de data
asta, apela de la papă la un consiliu; era o lovitură îndreptată chiar
împotriva autorităţii papale, pentru că o bulă a lui Pius al II-lea hotărâse
excomunicarea imediată contra oricui, fie chiar a împăratului în persoană, dacă
îşi permitea să pună la îndoială supremaţia papei. Dar Leon al X-lea prefera
diplomaţia în locul mijloacelor violente şi a făcut o nouă încercare pe lângă
Luther, recurgând la şambelanul Miltitz. A citat înaintea sa pe Tetzel şi i-a
reproşat, cu amărăciune, în privinţa felului în care se achitase de datorie.
Sărmanul vânzător de indulgenţe a fost atât de atins de lucrul acesta încât a
căzut bolnav. Luther a încercat să-l mângâie, căutând să-i îndrepte privirile
spre Domnul, dar fără succes. Puţin timp după aceasta, Tetzel a murit de
supărare.
Doctorul
Eck, altădată coleg şi prieten al lui Luther, îşi făcuse renume prin asprimea
pe care o arăta în combaterea învăţăturii Evangheliei. Era cunoscut ca fiind în
mod deosebit dăruit pentru a discuta, iar în discuţii avea o putere de
contrazicere şi o îndemânare demnă de o cauză mai bună. În mai multe rânduri
participase la astfel de discuţii, atât de gustate pe atunci; totdeauna el era
învingător. A publicat 12 teze, cu scopul de a le răsturna pe cele de la
Wittemberg. Cea de a douăsprezecea teză a lui Eck era întocmită în aşa fel
încât ataca personal pe Luther, în atitudinea lui de împotrivire faţă de
învăţătura papală. În adevăr, întemeindu-se pe cele mai bune texte istorice,
Luther arătase că, în timpurile de la început ale bisericii, episcopul de la
Roma nu se gândise niciodată să stăpânească peste toată creştinătatea. Deci,
dacă el pretindea acum acest lucru, făcea aceasta prin uzurpare. Cu toate
sfaturile prietenilor săi, care se temeau de savantele sofisme ale doctorului
Eck, Luther s-a hotărât să-l combată, deşi însăşi felul acestei dezbateri
pricinuia prietenilor săi cea mai mare teamă. Însă ducele George de Saxa (care
nu trebuie confundat cu electorul), foarte zelos pentru catolicism, a provocat
dezbaterea, adresând mustrări amarnice celor care ar căuta s-o evite, inclusiv
episcopului de Mersebourg, pe teritoriul căruia se găsea Leipzig, locul în care
urmau să se întâlnească adversarii. Dar episcopul nu făcuse altă greşeală decât
că declarase că socoteşte discuţia de prisos.
O
mare mulţime a asistat la dezbatere: nobili, savanţi, profesori. A durat cam o
săptămână. Luther a făcut dovadă de o cunoaştere extraordinar de bună a
Bibliei, domeniu în care Eck se arăta cu totul inferior, apoi şi de o
documentare istorică de aşa fel încât de mai multe ori a închis gura
adversarilor prin argumente scoase de la părinţii bisericii cei mai renumiţi. A
arătat din Scripturi că Biserica nu are decât o Căpetenie, care este Domnul Cristos,
citând între altele Psalmul 110:1: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta
Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale." Eck a
crezut că-l încurcă, tratându-l ca „hussit" din Boemia, eretic, la care
Luther a răspuns, fără a se feri, că printre afirmaţiile lui Huss erau multe în
totul conforme învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu, printre care: „Nu este
nevoie, pentru mântuire, să crezi biserica romană superioară celorlalte."
„Puţin mă interesează - a adăugat el - că aceste cuvinte ar fi ale lui Huss
sau Wycliffe; acesta este adevărul. Mai mult nu-mi trebuie." Şi a rezumat
în aceste cuvinte, poziţia pe care a luat-o: „Doctorul Eck evită Scripturile
tot aşa cum Diavolul fuge de îndată ce vede crucea. În ce mă priveşte, deşi am
un mare respect pentru părinţii bisericii, în măsura în care ei menţin
adevărul, eu pun mai presus de ei Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tocmai asupra
acestui punct, eu atrag mereu atenţia celor care ne ascultă.” În sfârşit, cum
Eck îi amintea hotărârile luate cu privire la Huss de către Consiliul din
Constance, Luther a declarat că orice fel de consiliu se poate înşela, numai
Biblia este infailibilă.
Eck
tocmai aceasta căuta: să ia de la adversul său afirmaţii de felul acesta. În
această privinţă a reuşit; dar disputa de la Leipzig a avut astfel pentru
Luther acest avantaj nespus de mare, de a-l aduce în stare să ia în mod hotărât
o atitudine faţă de diferitele puncte asupra cărora încă nu se pronunţase. El a
apărut deci, la Leipzig, mai mult ca înainte, ca un luptător neclintit pentru
adevăr.
În
scrisorile personale ale doctorului Eck, el singur mărturiseşte că la
numeroase discuţii a suferit o totală înfrângere, pe care el încearcă s-o
explice prin motive care se pot deduce. În lumea teologică din Leipzig s-a
proclamat totuşi victoria deplină a luptătorului catolic. Acestei afirmaţii i
se opunea opinia unui martor modest şi imparţial, Mosellanus, care spunea:
„Dacă ascultaţi pe cei care nu înţeleg nimic din subiectele discutate, Eck a
avut o victorie strălucită. Dar în ochii oamenilor pregătiţi şi care gândesc,
Luther este cel care a rămas stăpân al câmpului de bătaie." Un fapt
rămâne: fără a intra în nenumăratele amănunte ale iscusinţei teologice de a
vorbi în timpul disputei, cauza adevărului se impune prin însăşi simplitatea
sa. Ceea ce dovedeşte acest lucru, între altele, este renumele, de acum încolo,
dobândit de universitatea din Wittemberg, unde Luther preda mai departe. Se
vedeau până la 400 de studenţi, urmând cursurile sale în acelaşi timp, încât
era o greutate să fie găzduiţi în oraş. Această extraordinară putere de
atragere nu este de ajuns pentru a arăta valoarea vestei pe care o aducea reformatorul?
Vestea
se răspândea rapid în afara Germaniei. Froben, renumitul tipograf din Basle,
edita lucrările lui Luther; ele se împrăştiau de îndată, peste tot. Şase sute
exemplare au pătruns în Franţa. Au fost primite cu mare bucurie în Anglia.
Nişte negustori spanioli le-au tradus în limba lor şi le-au expediat, din
Anvers, în patria lor. Calvi, un librar savant din Paris, a introdus din ele,
un pachet mare, în Italia. Şi Froben îi scrie în această privinţă lui Luther:
„Am vândut totul. Niciodată o altă afacere editorială nu mi-a reuşit atât de
bine." La aceasta, reformatorul i-a răspuns cu umor: „Mă bucur împreună cu
dumneata de faptul că oamenii găsesc plăcere în adevăr, deşi el se exprimă fără
mare pricepere şi gângăvit." Disputa din Leipzig l-a făcut pe Luther să
rupă ultimele legături care încă îl mai ţineau de biserica romană. Până aici,
el mereu dorise să facă o reformă chiar în sânul bisericii. Acum a înţeles că
este imposibil. „...Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi
scape viaţa de mânia aprinsă a Domnului" (Ieremia 51:45). Eck i-a
descoperit că supremaţia pe care Roma o pretinde, îşi trage originea din
ambiţia unui partid şi din credulitatea fără pricepere a celuilalt.
„Învăţaţi
prin exemplul meu," scria Luther, „ce lucru greu este să te dezveţi de
greşelile care cutreieră lumea întreagă şi care, printr-o lungă obişnuinţă,
ne-au devenit a doua natură. Iată, sunt şapte ani de când citesc Sfânta
Scriptură şi o predic cu zel, în aşa fel încât o ştiu aproape pe de rost. Aveam
astfel primele lucruri ale cunoaşterii şi ale credinţei în Domnul Cristos. Am
susţinut chiar, în mod public, că nu printr-un drept divin pretinde papa
supremaţia bisericii creştine. Şi totuşi n-am văzut concluzia întregii mele
atitudini, adică nevoia categorică şi neîndoelnică de a spune că papalitatea
este de la Diavolul. Pentru că ce nu este de la Dumnezeu, este de la
Diavolul."
Lupta
În
august 1520, Luther a lansat celebrul său apel către majestatea sa imperială şi
nobilimea creştină a imperiului german, cu privire la reforma creştinătăţii,
„puternică lovitură de tun, care a dat semnalul atacului contra Romei",
cum spunea unul dintre prietenii săi. Câteva extrase din acest document vor
arăta cum ştia el să se întemeieze pe Biblie, pentru a-şi apăra spusele: „Se
pretinde că papa şi clerul constituie ordinul ecleziastic sau spiritual. Dar
la 1 Petru 2:9 citim: „Voi, adică toţi copiii lui Dumnezeu, sunteţi o preoţie
împărătească." Papa se consideră drept locţiitor al Domnului Cristos şi
domn peste această lume; dar Domnul Isus Cristos a spus: „Împărăţia Mea nu este
de aici" (Ioan 18:36). Papa are pretenţia la succesiunea legală a
împăratului; este oare de la Domnul acest drept pe care şi-l ia el? Domnul a
spus: „Împăraţii neamurilor stăpânesc peste ele ...dar între voi să nu fie
aşa" (Luca 22:25-26). Papa mai are pretenţie şi la Neapole, la Sicilia;
îşi va susţine pretenţiile prin foc şi fier, aşa spune el. Dar apostolul Pavel
scrie că: „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii" (2 Timotei 2:4).
Papa, însă, se încurcă în treburile vieţii... cu aceste treburi, mai mult decât
toţi ceilalţi suverani. Să-i punem deci în mână Biblia şi să înveţe să trăiască
în pace şi să se roage pentru autorităţi, pentru împăraţi şi pentru cei care
sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită (1
Timotei 2:2). Satan a convins clerul că este un lucru onorabil să nu te
căsătoreşti (vezi 1 Timotei 4:3). Totuşi vedem nenumăraţi preoţi şi prelaţi
împovăraţi cu familii, fără ca să fi contractat legătura căsătoriei.
„Supraveghetorul (episcopul) trebuie să fie bărbatul unei singure soţii" (1
Timotei 3:2). De aici, dezordini fără număr...” În câteva zile s-au vândut
patru mii de exemplare din acest Apel, fapt fără precedent în istoria
tipăriturilor.
Pentru
a-şi preciza mai bine argumentele, Luther a publicat, puţin după aceea, o
lucrare în limba latină destinată oamenilor „bisericii", intitulată:
„Despre robia Babilonului şi a Bisericii", în care tratează problema
tainelor, apoi, o altă lucrare: „Despre libertatea creştină", dedicată
papei Leon al X-lea, una dintre cele mai bune lucrări care au ieşit din
condeiul lui, prin bogăţia imaginilor, simplitatea stilului, profunzimea
gândurilor şi prin nota pur evanghelică. El dezvoltă ideea că creştinul este
cea mai liberă făptură, pentru că este eliberat de păcat şi de lege, dar că,
prin recunoştinţă şi dragoste, el ascultă de bunăvoie de Dumnezeu şi se supune
fraţilor săi. Cartea începe printr-o dedicare papei, respectuoasă pentru
persoana lui, dar fără cruţare pentru curtea de la Roma: „Tu eşti, o, Leon, ca
un miel în mijlocul lupilor, ca Daniel în groapa cu lei..."
Cu
toată pretinsa sa victorie, doctorul Eck suporta cu greu să vadă mărindu-se
influenţa şi popularitatea lui Luther. Dar, cu cât nefericitul apărător al
catolicilor se agita contra rivalului său, cu atât pierdea din teren;
strigătele sale de protest nu aveau mai mult succes decât argumentele sale,
deşi membrii clerului îi repetau frazele. Era acoperit de ruşine prin satire
usturătoare şi s-a văzut, în curând, părăsit de toată Germania, care gândea.
Nemaiputând suporta această situaţie, a plecat la Roma, unde a dus, pe lângă
„Sfântul Scaun", o campanie stăruitoare de defăimare contra adversarului.
Papa a ezitat să ia vreo hotărâre, cardinalii de asemenea. Necunoscându-l pe
Luther decât după nume, ei sperau să-l readucă la punctul lor de vedere. Dar
Eck nu vroia să audă de compromis; dând curs liber sentimentelor sale, el
striga răzbunare; nişte călugări s-au aliat cu el şi, încurajat în felul
acesta, el plictisea pe papa, discutând cu el ore întregi. A stimulat curtea
papală, mănăstirile, poporul, biserica şi a sfârşit prin a-l convinge pe papă.
Leon al X-lea a cedat: pierderea reformatorului a fost astfel hotărâtă. Fără a
întârzia, „Sfântul colegiu" a publicat o bulă, dând condamnare asupra tuturor
învăţăturilor lui, acordându-i un termen de 60 de zile pentru a-şi retrage
cuvintele; după acest termen, dacă nu va ceda, el şi toţi partizanii lui vor fi
excomunicaţi. Peste toate acestea, Luther primea ordinul de a se prezenta
înaintea papei, la Roma.
Din
punct de vedere omenesc, cauza reformei risca foarte mult să fie cu totul
pierdută. Autoritatea papală avea încă un credit imens, cu toate atacurile
îndreptate asupra ei. În faţa marilor mulţimi, aceste atacuri repetate păreau
chiar că o fortifică. Ea avea un trecut foarte lung, o tradiţie orală, pe care
n-o puteai arunca la pământ în mod brutal, fără motive bine întemeiate,
recunoscute şi demonstrate. A susţine pe Luther însemna a te pronunţa contra
bisericii, iar mijloacele de care ea se folosea faţă de aceşti răzvrătiţi
dădeau mult de gândit, mai ales sufletelor lipsite de îndrăzneală. Dar s-a
observat că Luther era dintre cei pe care pericolul îi însufleţeşte şi îi
stimulează. Gravitatea împrejurărilor îi inspira un avânt de care el părea incapabil
în viaţa de toate zilele. Nu înseamnă că n-a trecut prin lupte lăuntrice;
puţini oameni au trebuit să înţeleagă ca el, însemnătatea acestor cuvinte din 2
Corinteni 12:9-10: „Domnul mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns, pentru că
puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte." „...De aceea, simt plăcere în
slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos:
căci, când sunt slab, atunci sunt tare." Şi, cum el ştia să-şi pună
încrederea în Domnul, primea de la El o înţelepciune deosebită, care îi dădea
posibilitatea să facă faţă loviturilor celor mai violente.
Dar
cea mai mare parte din măsurile prevăzute în bulă aveau să rămână fără efect,
atâta timp cât nu se afla în Germania un magistrat civil gata să le pună în
aplicare. Chiar prinţii ataşaţi de catolicism aveau o mare neplăcere de îndată
ce o autoritate se arăta gata să încalce din drepturile lor. Iar papa, avea el
competenţa să facă să se confişte şi să se ardă scrierile reformatorului?
Putea să ceară să se lege cineva de persoana acestuia? În sarcina cui cădea
datoria de a pune mâna pe el? În sfârşit, legile germane interziceau să fie
condamnat cineva, mai înainte ca să fi fost cercetat. Au rămas cunoscute aceste
cuvinte ale unui nobil german: „De patru secole, iată primul creştin care
îndrăzneşte să se împotrivească papei, iar acesta pretinde să fie dat
martiriului!" Întărit de faptul că ştia că are dreptate, Luther a înţeles
că nu trebuia să tacă, ci trebuia să pornească la acţiune. La 17 noiembrie
1520, în prezenţa unui notar şi a cinci martori, a semnat un protest solemn
contra autorităţii papale, declarând că el apela de la papă la un consiliu
general al „Bisericii". Acest act s-a răspândit rapid prin toată Germania
şi chiar în cea mai mare parte din ţările Europei. Trei săptămâni mai târziu,
înaintea uneia din porţile din Wittemberg, în prezenţa unui mare număr de
profesori şi studenţi, Luther a dat foc unui rug foarte mare, pe care a ars
bula papei şi un număr de volume care conţineau legi şi decrete emise de
„Sfântul Scaun" pentru a-şi întări supremaţia. Prin acest act public,
Luther se desprindea în mod hotărât de biserica romană, accepta excomunicarea
pronunţată contra lui şi declara pe faţă război „Sfântului Scaun".
Leon
al X-lea se găsea în cea mai mare încurcătură. Nu se văzuse niciodată un
asemenea caz: un om de rând şi încă un călugăr, care să se împotrivească
căpeteniei supreme a bisericii. Unul dintre cei mai mari învăţaţi din Italia în
materie de drept canonic, Alexandre, a fost trimis în grabă în Germania în
calitate de reprezentant al papei, cu misiunea de a pleda în favoarea
privilegiilor considerate ca valabile pentru totdeauna ale papalităţii. El a
intervenit în mod energic pe lângă Frideric - electorul de Saxa - a cărui
bunăvoinţă faţă de Luther îi era cunoscută. „În numele Sfântului Părinte - i-a
spus el - cer de la dumneata să faci să se ardă scrierile acestui eretic, apoi
să-i aplici o pedeapsă pe care o merită sau, mai bine, să-l dai prizonier
„Sfântului Scaun"! Electorul a dat un răspuns vag, fiind hotărât, de
altfel, să-l facă să înţeleagă că papa ar trebui să cedeze această problemă
justiţiei civile. I-a venit ideea să ia un aviz de la Erasmus, una din gloriile
Germaniei, al cărui nume era de ajuns ca să dea o mare greutate cuvintelor
sale. Erasmus şi-a spus părerea prin aceste cuvinte: „Toată această neînţelegere
provine din ura pe care o au călugării pentru cunoaştere şi din teama lor de a
vedea suprimându-se tirania pe care ei o exercită asupra spiritelor. Ce arme
folosesc contra lui Luther? Intrigi, răutate, calomnii. Cu cât eşti mai
cinstit, cu atât te ataşezi învăţăturilor Evangheliei şi mai puţin găseşti de
criticat ceva în purtarea lui Luther. Severitatea bulei a stârnit indignarea
tuturor oamenilor de bine pentru că, în aceasta, ei nu găsesc nimic din acea
blândeţe care s-ar potrivi celui care se numeşte „locţiitor al lui Isus Cristos".
Lumea este însetată după adevăr; să ne ferim de a ne împotrivi acestei sfinte
dorinţe. Întreaga chestiune să fie supusă unor judecători imparţiali şi competenţi;
nu este alt drum de urmat; el se impune chiar demnităţii papei.” În acest timp,
a avut loc în Germania un eveniment însemnat.
Împăratul
Maximilian a murit şi coroana fiind electivă, trei candidaţi s-au prezentat
pentru a obţine prin intrigi această demnitate. Unul dintre ei, Henri al
VIII-lea al Angliei, s-a dat în curând deoparte; însă au rămas Francis I,
regele Franţei, şi Carol I, regele Spaniei, amândoi puternici şi ambiţioşi,
amândoi adversari declaraţi ai Reformei. După multe ezitări, temându-se de a
vedea un străin ocupând tronul imperial, l-au chemat la tron pe Carol al
Spaniei, care era, prin mama sa, nepot al lui Maximilian. Cunoscut sub numele
de Carol Quintul (al cincilea cu acest nume în Germania), rivalitatea sa cu
Francis I, care nu putea să admită a se vedea lipsit de coroana Germaniei, constituie
unul dintre evenimentele principale ale istoriei Europei.
Deşi
foarte tânăr, noul împărat şi-a făcut nişte obiceiuri serioase şi chibzuite.
Fără strălucire exterioară, dar însetat de învăţătură, a desfăşurat o
activitate neobosită. Este adevărat, el a fost prefăcut, viclean, însă viteaz
în război şi hotărât faţă de vrăjmaşi. Unul din primele gânduri care l-au
preocupat a fost de a lua măsuri în stare să potolească vasta mişcare religioasă,
a cărei însemnătate el n-o înţelegea clar şi care îl înspăimânta. Abia
cunoscându-i pe germani - vorbea prost limba lor - lipsit de experienţă
politică, dar doritor ca pacea să domnească în statele sale, Carol Quintul
luneca ba de o parte, ba de alta. Ca bun catolic, el ar fi vrut să fie pe plac
„Sfântului Scaun", dar mintea lui isteaţă l-a făcut să-şi dea seama de
nevoia urgentă de a apăra autoritatea civilă, fără de care şi-ar fi ridicat
împotrivă aproape pe toţi prinţii germani şi autoritatea lui ar fi fost rău
compromisă. Cu adevărat, acum, avizul lui Erasmus i-a venit în ajutor. A
hotărât deci convocarea Dietei imperiale - reuniune a reprezentanţilor tuturor
statelor germane, care avea loc de obicei la Augsburg; dar, pentru că ciuma
bântuia în acel oraş, adunarea s-a transferat la Worms, în Palatinat.
Însufleţit
de un sentiment sincer de dreptate, care nu dă voie să fie condamnat un vinovat
fără să fie ascultat, Carol Quintul dorea să fie chemat Luther, dar agenţii
papei se opuneau, ei se temeau de îndrăzneala cu care, fără îndoială,
reformatorul le-ar ţine piept. De altfel, trei zile înaintea Dietei, fiind
lansată bula de excomunicare contra lui Luther, vrăjmaşii lui declarau că era
interzis să ai a face cu un excomunicat. Carol a fost o clipă gata să cedeze,
dar speranţa de a termina toate aceste dezbateri l-a biruit. Luther a primit
mandatul de a se prezenta.
Agitaţia
domnea în Germania: nelinişte în sferele politice, intrigi în sânul clerului,
teamă printre protestanţi, care erau fără încetare cu ochii în patru. Numai
Luther rămânea calm: nimic nu tulbura admirabila lui seninătate dată de harul
puternic al lui Dumnezeu, pentru că un caracter ca al lui s-ar fi putut lăsa în
mod natural îngrijorat. „...Domnul - spunea el - a provocat toate aceste evenimente
şi El le va duce la bun sfârşit, chiar dacă eu ar trebui să suport exilul sau
moartea. El este alături de mine. Cel care rămâne în noi este mai puternic
decât cei care pretind să conducă lumea." Atunci a scris el câteva
meditaţii asupra cântecului Mariei (Luca 1:46-55), aplicându-l la cazul său.
„Ce puternic vorbeşte Maria! Ce îndrăzneală în exprimare la această tânără
fecioară! Cu un singur cuvânt ea socoteşte pe cei tari ca fiind slabi, pe toţi
cei puternici ca neputincioşi, pe toţi cei înţelepţi ca nebuni, pe toţi cei al
căror nume este mare printre oameni ca ticăloşi. Ea doboară în ţărână puterea,
ştiinţa omenească, gloria, ea le aduce pe toate numai la picioarele Domnului.
Braţul Lui - spunea ea - arătând prin aceasta puterea prin care lucrează El
Însuşi fără ajutorul nici uneia din creaturile Sale este o putere tainică ce
îşi face lucrarea în ascuns şi în tăcere, până ce El îşi împlineşte buna Sa
plăcere. Nimicirea se apropie, fără ca cineva s-o anunţe; scăparea apare în
momentul în care nimeni nu se aştepta la ea. El lasă pe ai Săi pradă apăsării
şi deznădejdii, încât fiecare îşi zice în sine însuşi: „Nu mai este scăpare
pentru ei!" Dar, chiar atunci, El este mai puternic decât toţi. Puterea
lui Dumnezeu începe în locul în care puterea omului ia sfârşit. Credincioşii să
privească la El!... Alteori, El îngăduie ca vrăjmaşii Săi să se laude cu pompa
lor şi cu gloria lor deşartă. El îşi retrage de la ei puterea şi-i lasă să se
laude cu a lor. Îi lipseşte de sprijinul înţelepciunii Sale veşnice; ei se
umflă de mândrie, cu ceea ce cred că au, dar toate acestea nu durează decât o
zi. În momentul în care cei din jur sunt uimiţi de strălucirea lor, braţul lui
Dumnezeu se înalţă şi întreaga clădire pe care ei au construit-o se prăbuşeşte
ca un balon de săpun care dispare."* (* Dacă am insistat mai mult decât se
face de obicei în biografiile lui Luther asupra situaţiei dinaintea apariţiei
lui la Worms, am făcut acest lucru pentru a scoate în evidenţă atât situaţia
extrem de gravă şi periculoasă în care se găsea din punct de vedere omenesc,
cât şi intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu faţă de el în aceste
împrejurări critice. Se obişnuieşte prea uşor să se noteze pe scurt:
„Excomunicat de papă, dar citat de Carol Quintul să se prezinte înaintea
Dietei, Luther a plecat de îndată spre Worms". Acest fel simplist de a
rezuma faptele, nesituându-le în cadrul lor, constituie o adevărată trădare
istorică. Această perioadă din viaţa lui Luther este cea mai decisivă.)
Cadrul
acestei cărţi nu permite să intrăm în amănuntele discuţiilor care au avut loc
la Dietă în timpul primelor săptămâni ale sesiunii, unde Alexandre a vorbit mai
mult timp insistând pe lângă împărat să nu dea înapoi în faţa misiunii pe care
„biserica" i-o încredinţează, adică excomunicarea ereziei şi a ereticilor,
fără nici o milă. Lucru ciudat, el a găsit un aliat şi mai elocvent decât el în
persoana ducelui George de Saxa, care dovedise o împotrivire categorică faţă de
învăţăturile reformate şi totuşi considera că chiar existenţa lor arată în ce măsură
era angajată răspunderea „bisericii". La instigarea lui s-a ales un
comitet pentru a studia chestiunea; peste foarte puţine zile, el a ţinut un
raport şi a prezentat o listă cu 101 plângeri la adresa catolicismului.
Cu
toate acestea, nu se ajungea la nimic atât timp cât pacea religioasă nu
stăpânea în Germania; şi ea nu se putea stabili atât timp cât Luther stăruia în
activitatea sa. Şi el avea de partea lui adepţi tot mai numeroşi, printre ei,
oameni cu cea mai mare autoritate. Nu se poate să nu ţii seama de acest lucru,
care avea o influenţă puternică, chiar salvatoare. Dar bunul simţ şi dreptatea
cea mai elementară cereau ca măcar să fie ascultat, chiar dacă ar rămâne ca
după aceea să se vadă ce hotărâre se va lua. Fără să vrea, poate chiar fără să
ştie, Carol Quintul s-a alăturat părerii lui Gamaliel: „Dacă această lucrare
este de la oameni, ea va fi nimicită; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi
putea nimici" (Faptele Apostolilor 5:38). În felul acesta - după lungi
ezitări - el a hotărât să citeze pe Luther să apară înaintea lui la Worms.
Astfel se împlineau gândurile lui Dumnezeu. El voia ca această lumină, pe care
El o pusese în faţa lumii, să strălucească pe un munte; toate ajutau la
înfăptuirea acestui lucru: împărat, regi şi prinţi. Este uşor lucru pentru El
să înalţe pe omul cel mai neînsemnat la cea mai mare demnitate. Un act al
puterii Lui este de ajuns pentru a conduce în palatul imperial pe umilul fiu al
unui simplu miner. Înaintea Lui nu există mari şi mici: Carol Quintul şi Luther
sunt pe picior de perfectă egalitate. Dar ce drum a parcurs călugărul de la 31
octombrie 1517, până în primele zile ale anului 1521! Înzestrat cu un bilet de
liberă trecere, Luther şi-a făcut în grabă pregătirile, valabilitatea acestei
hârtii fiind strict limitată. El păstra un calm de nedescris între prietenii
săi înspăimântaţi. Amintirea trădării făptuită cu John Huss îi obseda şi îl
ştiau pe Alexandre şi clica lui în stare de orice încălcare a drepturilor. În
zadar îşi arătau ei argumentele pe care le credeau în stare să-l reţină pe
Luther; cum s-a scris despre el câţiva ani mai târziu: „Chiar dacă la Worms ar
fi tot atâţia diavoli câte ţigle sunt pe acoperiş, el s-ar fi aruncat totuşi cu
bucurie printre ei. El cunoştea zădărnicia oricărui ajutor omenesc. Domnul l-a
condus până aici şi nu-l va părăsi." „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine
va fi împotriva noastră?" (Romani 8:21). Partizanilor săi, care aveau o
situaţie mai înaltă, cum era electorul de Saxa, le recomanda cu mult zel să nu
intervină în favoarea lui; el nu voia să-şi dea mărturia, ajungând alţii în
pericol pentru aceasta. Refuza mai ales orice intervenţie pe lângă Carol
Quintul, căruia fiecare îi datora ascultare, fiind autoritate rânduită de Dumnezeu
şi de care numai Dumnezeu putea să se lege ca să-l facă să-şi schimbe
planurile.
Mergând
înaintea lui un crainic împărătesc, Luther a părăsit Wittembergul la 2 aprilie
1521. Călătorie triumfală; mulţimile se adunau pe drumurile pe care acest om
mergea să se prezinte, numai el singur, înaintea împăratului. La Erfurt, unde a
ajuns într-o duminică, a predicat asupra locului de la Ioan 20:19-20. Viteazul
cavaler Ulrich von Hutten ar fi dorit să-l salute la Worms. Împiedicat să-şi
realizeze dorinţa, el a adresat reformatorului aceste cuvinte pentru momentul
sosirii lui acolo: „Să-ţi răspundă Domnul în ziua necazului, să te ocrotească
Numele Dumnezeului lui Iacov! Să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel sfânt şi
să te întărească din Sion! Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima şi să-ţi împlinească
toate planurile!" (Psalmul 20:1,2,4).
Au
rămas înmărmuriţi membrii Dietei care au sperat până în ultimul moment că
Luther va renunţa să se prezinte; aceasta ar fi fost o uşurare pentru prietenii
săi, iar adversarii s-ar fi felicitat, pentru că, refuzând să se prezinte, Luther
ar fi arătat că nu are dreptate. Ei nu s-au ferit nici ca să-i propună
împăratului să se poarte cum a făcut Sigismund faţă de John Huss, din moment
ce, spuneau ei, nu este nici o obligaţie să-ţi ţii cuvântul dat unui eretic.
Dar Carol a refuzat categoric să intre în aceste vederi.
În
noaptea dinaintea sosirii sale, Luther nu mai găsea deloc odihnă. O mare
nelinişte l-a cuprins şi a petrecut mai multe ceasuri rugând fierbinte pe
Domnul să-i vină în ajutor. Rugăciunea i-a fost ascultată; şi-a regăsit calmul
şi fără emoţie vădită, a plecat cu mareşalul imperial, care venise să-l caute
la ora patru după amiaza. Era 17 aprilie 1521.
Niciodată
n-a apărut vreun om înaintea unei adunări atât de maiestoase. Erau cam 200 de
persoane, toţi înveşmântaţi cu cele mai mari demnităţi ale imperiului. Carol
Quintul era acolo în persoană, puternic suveran, a cărui supremaţie se întindea
asupra celor două emisfere; alături era fratele său, şase din şapte electori
imperiali, apoi o mulţime de nobili, de reprezentanţi ai clerului, printre care
şi unii înverşunaţi adversari ai reformei, cum era şi ducele de Alba, care avea
să-şi facă un renume, pentru totdeauna urât, măcelărind fără milă pe copiii lui
Dumnezeu în Ţările de Jos. Intrând în sală, Luther a primit două cuvinte de
încurajare: Matei 10:18-20 şi 28. Paznicii care-l însoţeau l-au făcut să
înainteze şi el s-a găsit faţă în faţă cu împăratul. Pe o masă erau adunate
nişte cărţi, aşa-zisul „corp delict," erau scrierile reformatorului.
După
câteva clipe de profundă tăcere, la un semn al lui Carol, Jean Eck, cancelar al
arhiepiscopului de Treves (care nu trebuie confundat cu cel din disputa de la
Leipzig) s-a ridicat şi a spus: „Martin Luther, Majestatea Sa Imperială te-a
somat să te prezinţi aici, ca să răspunzi la aceste două chestiuni: Te
recunoşti drept autor al acestor cărţi? Vrei să te lepezi de ele? Da sau
nu."
Luther
a răspuns: „Majestatea Sa Imperială îmi cere două lucruri. În privinţa primului
punct declar că recunosc aceste lucrări ca fiind scrise de mine; n-aş putea
tăgădui acest fapt. În ce priveşte al doilea punct, aici este o chestiune care
priveşte domeniul credinţei şi al mântuirii sufletelor. Acest lucru este în
legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai mare şi cea mai preţioasă
care există; ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să răspund fără ca să fi
cântărit mai atent cuvintele mele. Aş risca să spun mai puţin decât ar cere
împrejurările sau mai mult decât ar cere momentul pentru a arăta strictul
adevăr. În felul acesta aş păcătui împotriva acestui cuvânt al Domnului: „De
oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea
Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei 10:33). Rog, deci, cu multă
umilinţă, pe Majestatea Sa imperială, să-mi dea ceva timp, pentru ca să pot
răspunde fără să calc Cuvântul lui Dumnezeu."
După
o scurtă deliberare, Dieta i-a aprobat lui Luther cererea, cu condiţia ca să
răspundă oral şi nu în scris. El s-a dus deci din nou la hotel, unde s-a văzut
în curând asaltat de vizitatori, care i-au vorbit în felurite chipuri; unii
pentru a-l încuraja ca să rămână tare, alţii pentru a-l înspăimânta şi a-l face
să cedeze. Abia a mai găsit puţin timp ca să arunce câteva note pe hârtie şi
după o noapte petrecută aproape în întregime în rugăciune, a trecut să se pregătească
pentru a merge din nou în faţa Dietei şi a împăratului. Acea zi de joi, 18
aprilie 1521, a fost, aşa s-a spus, „una din zilele cele mai memorabile din
istoria mărturiei lui Dumnezeu pe pământ." Luther a trebuit să aştepte
două ceasuri la uşa sălii acelei adunări. Trecuse de ora 6 când a fost primit.
Se înnopta; s-au aprins făcliile. În licărirea lor roşiatică, el a apărut
înaintea adunării, mai numeroasă şi mai agitată ca în ajun. Toţi cei care au
fost martori au observat atitudinea lui liniştită şi sigură, deşi modestă şi
respectuoasă. Discursul său, rostit în latineşte mai întâi, apoi în germană, cu
o voce tare şi hotărâtă, a fost ceea ce trebuia să fie. Modest, respectuos, dar
sigur şi întemeiat, arătând puterea promisiunii Domnului Isus din Matei 10:19-20:
„...când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, cum sau ce veţi spune;
pentru că ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu
voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi." Iată
principalele mesaje:
„Recunosc
cărţile care mi se prezintă, ca fiind scrise de mine. Ele nu sunt toate de
acelaşi fel. Unele dintre ele tratează despre credinţă şi fapte, fără nici o
polemică. Chiar adversarii mei recunosc utilitatea lor; cred că ele merită să
fie citite de creştini. Bula papală, cu toată tăria ei, îmi acordă acest lucru.
De ce atunci să retractez aceste scrieri? Să fiu eu, deci, singurul pe lume în
stare să retractez adevăruri admise de glasul unanim al prietenilor şi al
duşmanilor mei, singurul care să mă opun unor adevăruri pe care lumea întreagă
le consideră ca o cinste să le mărturisească?
„Alte
cărţi ale mele atacă papismul şi pe partizanii lui, învăţăturile lor greşite,
viaţa lor scandaloasă. Aceste plângeri nu sunt ele ale tuturor oamenilor pioşi
şi temători de Dumnezeu? Se poate tăgădui că papa, prin legile sale, prin
teoriile sale omeneşti, a înlănţuit, a torturat conştiinţa credincioşilor în
modul cel mai de plâns? Se poate tăgădui că partizanii papismului, cu o tiranie
de necrezut, au epuizat şi au înghiţit, până în această zi, bogăţiile
popoarelor şi, îndeosebi, ale acestei mari naţiuni? Şi eu să-mi iau înapoi
cuvântul? Niciodată!
„Rămâne
o a treia categorie de scrieri, acelea pe care le-am publicat contra unor
particulari apărători ai tiraniei romane. Deşi atacurile mele, uneori, au fost
prea violente, şi mărturisesc lucrul acesta fără greutate, nu le retractez
deloc, ca nu cumva să încurajez abuzurile unei puteri asupritoare. Eu sunt om
şi nu Dumnezeu. Nu ştiu să mă apăr mai bine decât repetând cuvintele Domnului
Isus, divinul meu Stăpân: „Dacă am vorbit rău, arătaţi-mi ce este rău"
(Ioan 18:23). Cu atât mai mult eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă şi atât de
uşor expus greşelii, cu atât mai mult eu trebuie să doresc să fie criticate
ideile mele.
„Dar
adaug că încerc o bucurie văzând Cuvântul lui Dumnezeu provocând astăzi, cum a
făcut şi altădată, o asemenea agitaţie. Acesta este caracterul lui specific, la
aceasta este destinat el. Însuşi Domnul Isus a spus: „Credeţi că am venit să
aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare" (Luca 12:51).
Deci să luăm seama ca nu cumva, încercând să împiedicăm discordia, să ne facem
vinovaţi de împotrivire faţă de sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Aş putea lua
din Scriptură exemple care v-ar dovedi că faraoni, împăraţi ai Babilonului sau
ai lui Israel n-au contribuit niciodată într-un mod mai direct la ruina lor ca
în ziua când au căutat să-şi consolideze autoritatea prin măsuri în aparenţă
foarte înţelepte, dar în opoziţie cu voia lui Dumnezeu. „El mută munţii şi ei
nu ştiu când îi răstoarnă în mânia Sa" (Iov 9:5). De altfel, să nu credeţi
că eu aş pretinde să impun luminile mele, atât de slabe, acestei măreţe
adunări; nu fac altceva decât să mă achit de ceea ce simt că trebuie să fie
datoria mea de supus german faţă de înalta şi puternica Sa Majestate
Imperială."
Toţi
asistenţii erau ca loviţi de cuvintele acestei guri elocvente, din care
ţâşneau adevăruri atât de zdrobitoare. Cancelarul de Treves, în aparenţă
nemişcat, a luat cuvântul şi a spus cu asprime: „N-ai răspuns la întrebare.
Vrei să te lepezi; da sau nu?"
„Pentru
că - a răspuns Luther - Majestatea voastră Imperială cereţi de la mine un
răspuns simplu, clar şi categoric, iată-l. Eu nu pot să-mi supun credinţa
papei, cu atât mai mult consiliilor. Este în adevăr clar ca lumina zilei că ei
adesea au căzut în greşeală şi chiar s-au contrazis pe faţă. Atât timp cât nu
mi se va arăta prin Sfânta Scriptură sau prin argumente care nu pot fi respinse
că eu am înţeles greşit lucrurile din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care le aduc
înainte, eu nu voi retracta nimic. Iată-mă. Nu pot altfel. Dumnezeu să-mi
ajute!" Împăratul, ridicându-se, a încheiat adunarea.
A
doua zi, Carol Quintul a pus să se citească în Dietă ceva scris chiar de mâna
lui, în care adresa lui Luther ameninţări. Mari au fost din nou îngrijorările
partizanilor reformatorului, dar Domnul nu a încetat deloc ocrotirea Sa cu care
îl înconjura şi i-a ridicat nişte apărători viteji, chiar şi printre unii
catolici, care cereau respectarea cuvântului dat şi nu adminteau nici chiar ca
împăratul să-şi permită un asemenea limbaj, fără a fi consultat Dieta. Cedând
în sfârşit celor din jurul său, împăratul a consimţit amânarea unei hotărâri cu
trei zile, în timpul cărora cei care ar fi vrut, să aibă libertatea să stea de
vorbă cu Luther, pentru ca să încerce să-l aducă la alte sentimente. A fost
însă trudă zadarnică. O ultimă prezentare înaintea adunării a avut loc la 24
aprilie 1521. Reformatorul a rămas pe aceeaşi poziţie. Biletul său de liberă trecere
expira a doua zi. Carol Quintul l-a prelungit cu trei săptămâni, ordonând lui
Luther să se ducă la el acasă fără ca să tulbure pacea publică, nici prin
cuvinte, nici prin scrierile sale.
Luther
s-a grăbit deci să părăsească Wormsul, fără a uita totuşi respectul pe care-l
datora împăratului, ca fiind suveranul de care depindea. Două zile după
despărţire, el i-a adresat o scrisoare plină de respect, în care se citeau,
printre altele, aceste cuvinte: „Dumnezeu, care cercetează inimile, îmi este
martor că sunt gata să ascult cu toată atenţia de Majestatea voastră, fie prin
viaţa mea, fie prin moartea mea... În lucrurile vremelnice, care n-au a face cu
bunurile veşnice, noi vă datorăm o ascultare deplină; dar în ce priveşte
Cuvântul dumnezeiesc şi realităţile nevăzute, Dumnezeu nu ne lasă să ne supunem
oamenilor, El vrea să depindem numai de El Însuşi. Cel care se încrede în
oameni pentru mântuirea sa veşnică, dă creaturii gloria care aparţine numai
Creatorului..."
Urmând
acelaşi drum pe care mersese cu câteva săptămâni mai înainte, reformatorul a
văzut strângându-se în jurul lui o mulţime de prieteni, fericiţi şi
recunoscători pentru faptul că îl revedeau teafăr. În felul acesta, a ajuns la
Eisenback, unde a stat o noapte. A doua zi seara, când trecea prin pădurea
Turingiei, însoţit de fratele său şi de unul dintre prietenii săi, şi cobora pe
un drum dosnic, deodată cinci cavaleri mascaţi şi înarmaţi din cap până în
picioare s-au năpustit asupra micului grup. Trei dintre ei l-au înconjurat pe
Luther şi l-au silit să coboare din trăsură; i-au luat veşmintele de călugăr de
pe el şi i-au aruncat pe umeri o manta de cavaler, silindu-l să se urce pe un
cal, gata pregătit, pe care-l aduseseră cu ei. I-au lăsat în pace pe
însoţitorii reformatorului, apoi au plecat la drum, făcând o mulţime de
cotituri, cu animalele lor de călărie, pentru a li se pierde urma, dacă cineva
s-ar fi grăbit să-i ajungă. Apoi au pornit caii în galop. Era aproape miezul
nopţii când au ajuns la castelul din Wartburg.
O
mână prietenoasă, cea a electorului Frederic, îngrijea ca Luther să fie în
siguranţă. Sub numele de cavalerul George, el a trebuit să se resemneze în
această captivitate, impusă de o grijă plină de dragoste, care îl punea la
adăpost de loviturile vrăjmaşilor săi. Aceştia, în adevăr, uneltiseră un
complot contra lui, prin care nu urmăreau altceva decât un asasinat josnic.
Profitând de acest timp liber, forţat, el s-a dedicat scrierilor. Lucrarea sa
principală la Wartburg a fost traducerea Noului Testament în limba germană. El
a continuat această lucrare şi când a intrat în viaţa activă, în aşa fel că, în
cîţiva ani a putut pune Biblia întreagă în mâinile poporului. Existau şi mai
înainte versiuni parţiale din Scriptură, dar nici una după textele originale;
ele nu aveau exactitatea necesară, iar preţul lor ridicat împiedica pe multe
persoane să le cumpere. Se ajunsese chiar să fie oprită folosirea lor, atât de
mult se temeau de influenţa adevărului asupra sufletelor. „...Dezvăluirea
cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor simpli. Poruncile Tale mă fac mai
înţelept decât vrăjmaşii mei, pentru că totdeauna le am cu mine" (Psalmul
119:130,98).
Aici
din nou s-au împlinit gândurile Domnului: Luther n-ar fi putut duce la capăt o
lucrare atât de mare, dacă şi-ar fi păstrat funcţia de profesor la Wittemberg;
pregătirea cursurilor, enorma lui corespondenţă, vizitele nenumărate pe care
le primea, toate acestea nu i-ar fi lăsat timp liber. Pentru Germania sosise
momentul să fie înlocuit învăţământul dulceag şi sec al scolasticii, cu adevărul
curat şi simplu scos din izvoarele mântuirii. Nu se auzea decât un glas printre
lucrătorii Domnului: „Biblia, Biblia în întregime!" „Măcar dacă - scria
atunci Luther - Cuvântul lui Dumnezeu ar exista în toate limbile care se
vorbesc în lume, dacă s-ar afla înaintea ochilor, în urechi şi mai ales în
inimile tuturor!"
Odată
terminată traducerea Noului Testament, s-a urmărit tipărirea lui, cu un zel
fără seamăn. S-au întrebuinţat, pentru aceasta, trei prese, care scoteau 10.000
de foi pe zi. Prima ediţie, în 30.000 de exemplare, în două volume, a apărut la
Wittemberg, la 21 septembrie 1522, sub acest titlu simplu: „Noul Testament în
germană, la Wittemberg". Chiar din luna decembrie se simţea nevoie de a
doua ediţie. În 1533 apăruseră 58. Pe măsură ce avansa în traducerea Noului
Testament, Luther îşi publica lucrarea în fascicole, pentru a răspunde
nerăbdării cititorilor şi a-l pune mai uşor la dispoziţia oamenilor nevoiaşi.
Această
răspândire neobişnuită a Sfintelor Scripturi a stârnit un mare necaz în
cercurile care erau în legătură apropiată cu biserica romană. Preoţii, adesea
nişte ignoranţi, se mirau la ideea că nişte simpli cetăţeni şi chiar ţărani
erau în stare să vorbească, în cunoştinţă de cauză, despre învăţăturile Domnului.
Clerul a crezut că este cazul să dea pe piaţă o altă traducere a Bibliei, dar
nu era decât tot cea a lui Luther, cu câteva mici modificări. Citirea ei în
felul acesta era permisă fiecăruia. Biserica romană nu-şi dădea seama că
puterea ei se clătina, peste tot unde Cuvântul lui Dumnezeu prindea rădăcină.
Atât de arzătoare era dorinţa generală de a cunoaşte Biblia şi de a înţelege
adevărurile pe care le conţinea, încât de mai multe ori oameni evlavioşi,
cunoscuţi pentru darurile pe care le aveau, au primit invitaţii de la cetăţenii
câte unui oraş, care îi rugau să vină la ei, să se stabilească la ei pentru ca
să-i înveţe pe cei neştiutori. Cei mai mulţi părăseau toate pentru a răspunde
acestor chemări, spunând că, dacă au primit în dar, şi ei trebuie să dea în
dar...!
Dispariţia
lui Luther, asupra căreia se păstra cel mai mare secret, a produs uimire în
ceata vrăjmaşilor lui ca şi în cea a prietenilor săi. Aceştia îşi închipuiau că
el căzuse victimă unei curse criminale, părere foarte îndreptăţită, ţinând
seama de furia vrăjmaşilor Evangheliei. Marele artist Albrecht Durer, scria:
„Mai trăieşte el? L-au asasinat?... O! Dumnezeule, dă-ne pe altcineva asemenea
acestui om, care, inspirat de Duhul Tău, să adune rămăşiţele Bisericii Tale
sfinte şi să ne înveţe să trăim ca nişte creştini!" Doar Alexandre a
bănuit adevărul. „Vulpea saxoană este cel care ni l-a răpit" scria el la
Roma. Dar prietenii reformatorului n-au întârziat să afle ceva sigur cu privire
la el şi erau încurajaţi de scrisorile care veneau de la el printr-un binevoitor
intermediar, Spalatin, adresate din „Patmos" pentru că nu trebuia să se
indice locul unde era retras, din „pustie," „din regiunea păsărelelor care
cântă încântător printre ramuri şi laudă pe Dumnezeu cu toată puterea
lor."
Dar
Luther, angajându-se la o lucrare extenuantă, suferea cumplit în trupul şi în
sufletul său; din punct de vedere moral. Încercările prin care trecuse l-au
zdruncinat în aşa fel încât a pierdut somnul. În sfârşit, lipsa de activitate
fizică a contribuit la apăsarea sa sufletească. Griji usturătoare i-au agravat
apoi situaţia, prin introducerea în mişcarea Reformei a elementelor omeneşti,
care riscau să-i denatureze caracterul şi să se dea ocazie vrăjmaşului, care
abia aştepta să descopere partea slabă. Agitaţia religioasă şi socială a
întregii Germanii, care mergea crescând şi ale cărei ecouri au ajuns până în
ascunzişul său, i-au făcut de nesuportat lipsa de activitate. „M-am retras din
luptă, cedând în faţa sfaturilor prietenilor mei, totuşi fără voia mea şi,
îndoindu-mă dacă acest fapt ar fi plăcut lui Dumnezeu... Mi-ar plăcea mai bine
să fiu culcat pe nişte cărbuni aprinşi pentru gloria Cuvântului dumnezeiesc,
decât să mor aici, trăind doar pe jumătate." Timiditatea protectorilor săi
îl indigna.
Această
criză este de înţeles. Luther dăduse Reformei pecetea personalităţii sale. El însuşi
nu-şi făcea deloc iluzii despre numeroasele sale slăbiciuni; acest lucru îl
dovedeau reîntoarcerile sale, fără încetare, la îndrumările Domnului, pentru
el însuşi şi pentru alţii, la locul pe care-l indică scumpul Cuvânt al lui
Dumnezeu. Dar masa ascultătorilor săi, deşi având o ureche atentă la
îndemnurile lui, vedea omul înainte de orice. El fiind dispărut, ei au pierdut
calea pe care o aveau de urmat. Mulţi dintre ei nu aveau o credinţă personală,
care se bazează pe Dumnezeu şi numai pe El. Ei aveau încă multe experienţe
dureroase de făcut.
Luther
simţea nevoia de a lua iar legătura cu fraţii săi de credinţă. Datorită unei
deghizări pricepute, el s-a dus până la Wittemberg, unde a avut o primire aşa
cum nu se poate spune. Şederea lui acolo n-a durat decât puţin timp. El a putut
totuşi, după ce a luat cunoştinţă de multe lucruri ale căror amănunte îi
scăpaseră, să adreseze credincioşilor cuvinte de încurajare, de îndemn, de
îndreptare. De acum încolo, cunoscând exact ce se petrecea în ţară, el va putea
de la Wartburg să urmărească mai bine firul evenimentelor.
Această
scurtă apariţie a lui Luther n-a fost de ajuns ca să calmeze elementele
agitate. Fără îndoială, nu era totul de regretat în puternica mişcare ce se
contura. Izolatul din Wartburg n-avea de ce să se întristeze, auzind că
mănăstirile augustinilor, în care îşi făcuse şi el ucenicia, se goleau, nici că
mesa se celebra din ce în ce mai rar. Mai mulţi călugări s-au căsătorit, lucru
pe care Luther cu greu l-a consimţit, considerând că membrii clerului erau ţinuţi,
prin chemarea lor, să fie celibatari. A ajuns totuşi să vadă că în aceasta era
o afirmare mai mult a meritelor lucrărilor omeneşti decât gloria Domnului, după
acest principiu: „Tot ce nu este potrivit principiului credinţei este
păcat" (Romani 14:23).
Dar,
de altfel, el avea multe de reprobat. Luther condamna tot ce nu era convingere
sinceră. Procedeele violente îi produceau un mare dezgust. „Să se ştie - scria
el - că a fi evlavios, a face multe fapte bune, a duce o viaţă folositoare,
cinstită şi virtuoasă, acesta este un lucru. Cu totul altceva, însă, este să
fii creştin, în toate lucrurile trebuie să urmăm prin credinţă „voia
Domnului". Însă mulţi dintre prietenii cei mai devotaţi ai lui Luther s-au
lăsat antrenaţi să facă unele fapte pe care el a trebuit să le condamne cu
severitate. Karlstadt a fost primul care a luat cina cu pâine şi vin, în toată
simplitatea, potrivit învăţăturii Domnului. Dar el era un om violent şi tulburător,
totuşi pentru adevăr, şi gata să se jertfească pentru el; de asemenea era
lipsit de pricepere şi moderaţie şi totdeauna doritor să atragă atenţia asupra
lui.
Aceasta
nu era totul. La Zwickau, în Saxa, nişte spirite rătăcite, depăşind toate
marginile şi conduşi de unul numit Thomas Munzer, pretindeau că au avut
revelaţii personale, pe care le puneau mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. „La
ce bun - ziceau ei - să te ataşezi în mod literal de Biblie? Nu ni se vorbeşte
decât de Biblie. Poate ea să ne predice? Este ea de ajuns ca să ne înveţe?
Numai Duhul ne luminează. Prin El, Dumnezeu ni Se adresează în mod direct să ne
înveţe ce avem de spus şi de făcut." Ei afirmau că „biserica" avea să
fie curăţită de nelegiuirile ei; că botezul copiilor nu foloseşte la nimic, că
fiecare trebuie să se boteze din nou (de unde numele lor de anabaptişti); că
cina trebuie să dispară din cult; că trebuie, într-un mod general, înlăturată
orice ceremonie. Sub influenţa lor, mulţimea a început să invadeze bisericile,
să sfărâme altarele şi statuile; să deschidă porţile mănăstirilor şi să scoată
afară pe călugări. În sfârşit, ei anunţau venirea apropiată a unui nou profet
mai mare ca Luther şi care va provoca o răsturnare universală. Înfierbântatul
Karlstadt a îmbrăţişat aceste erezii; n-a întârziat să renunţe la catedra sa de
profesor, sub pretextul amăgitor că în Împărăţia lui Dumnezeu nu este nevoie de
ştiinţă omenească şi a antrenat pe studenţii săi să plece de la universitate
pentru a lucra pământul, pentru că este spus că omul trebuie să-şi câştige
pâinea în sudoarea frunţii sale.
Când
a auzit şi aceste noutăţi triste, Luther n-a mai stat pe loc. Fără a mai cere
autorizaţie a părăsit Wartburgul, unde stătuse zece luni, şi s-a dus iar la
Wittemberg. A găsit acolo o primire entuziastă. El singur, în adevăr, avea
autoritatea necesară pentru a potoli torentul devastator. Electorul de Saxa nu
avea experienţă în chestiunile spirituale, încât se întreba dacă nu trebuie să
recurgă la un compromis pentru a restabili ordinea; iar Melanchton, prea
tânăr, se arăta timid şi încurcat în prezenţa acestor excese. Pentru a
îndreptăţi faţă de elector plecarea sa pe neaşteptate, Luther i-a scris:
„Alteţea voastră să ştie că mă duc la Wittemberg, sub o protecţie mult mai
puternică decât a sa. Nu mă gândesc să solicit ajutorul dumneavoastră; eu cred
că chiar voi apăra pe alteţea voastră, mai mult decât mă veţi apăra
dumneavoastră. Nu există sabie care să vină în ajutorul acestei cauze. Dumnezeu
singur trebuie să facă totul, fără ajutorul şi concursul omenesc. Deci, cel
care crede mai mult este cel care va proteja pe celălalt."
Imediat
după întoarcere, Luther şi-a exprimat în public gândul asupra pericolelor pe
care cei neluminaţi le făceau să vină în calea adevărului. După obiceiul său a
combătut cu motive temeinice învăţăturile lor greşite, bazându-se numai pe
Scriptură şi a arătat ruşinea pe care aceşti oameni o aruncau asupra Numelui
Domnului Isus. Sever, fără nici un compromis contra greşelii, el se arăta în
schimb dispus să ocrotească indivizii. Nu trebuie uitat că în secolul al
XVI-lea nu se cunoştea ezitarea, când era vorba să se aplice pedepsele cel mai
aspre, mergând până la moarte, pentru o crimă asemenea acelora pe care le
făptuiau anabaptiştii. „Credinţa fără dragoste - spunea Luther - nu este decât
iluzie. În ce mă priveşte, eu nu vreau să constrâng pe nimeni." Domnul a
binecuvântat eforturile viteazului Său slujitor. În puţin timp vijelia s-a
potolit şi învăţăturile acestor eretici au plecat odată cu învăţătorii lor în
alte părţi.
Destindere după luptă
Din
acest timp, activitatea lui Luther şi-a schimbat caracterul. Fiind în vârstă de
39 de ani, înflăcărarea tinereţii îi scăzuse. Cu puternicul ajutor al Domnului,
el răsturnase idoli, zdruncinase din temelii clădirea împunătoare a bisericii
romane; a pus în mâinile poporului german Sfânta Scriptură. Trei ani mai târziu
s-a căsătorit cu Caterina de Bora.
Două
lucruri ce trebuiau înfăptuite erau înaintea lui: răspândirea adevărului
Evangheliei şi lupta contra spiritelor exaltate. El a contribuit din plin la
această lucrare, prin lecţiile sale, prin predicile sale, prin scrierile sale.
În legătură cu activitatea sa ca scriitor, iată câteva cifre semnificative:
numai în 1522 au apărut 150 de publicaţii; în 1523 au apărut 183. Tot în acest
timp, numărul lucrărilor catolice se ridica abia la douăzeci.
Una
din primele griji ale lui Luther a fost de a pune în lumină îndrumările
Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la închinare. Din nenorocire, îndeosebi aici
se vede că el nu părăsise în întregime anumite idei dobândite din copilărie. El
a crezut că poate să înlăture practicile grosolane ale catolicismului şi să
menţină ceea ce nu este cu totul contrar spiritului Bibliei. A mers până acolo
încât a păstrat crucifixul în biserică, dar fără să i se aducă închinăciuni, ca
papistaşii. N-a înlăturat nici chiar o anumită pompă din cult şi din
împodobirea bisericilor. A restabilit cina, aşa cum o rânduise Domnul, dar a
admis, potrivit greşelii catolice, o anumită prezenţă reală a trupului şi
sângelui lui Cristos la cină, bazându-se pe aceste cuvinte ale Domnului Isus:
„Acesta este trupul Meu." Ceilalţi reformatori şi mai ales Zwingli arătau
că aceste cuvinte înseamnă: „Acesta reprezintă trupul Meu.” Întocmai cum Domnul
Isus spusese: „Eu sunt uşa." Dar Luther a refuzat categoric să renunţe la
punctul său de vedere şi din această cauză au rezultat deosebiri de vedere
între el şi aceia cărora el ar fi trebuit să le dea mâna.
Una
din dorinţele lui era ca creştinii să nu se întâlnească fără să predice Cuvântul
lui Dumnezeu, cel puţin Cuvântul să le fie studiul: recomanda ca aceste
întâlniri să aibă loc cât mai des posibil, în timpul săptămânii. În centrele
universitare, profesorii şi studenţii trebuiau să înceapă ziua prin citirea
Vechiului Testament la ora 4 sau 5 dimineaţa şi s-o termine cu citirea Noului
Testament.
Luther
dădea o importanţă hotărâtoare instruirii tineretului, pentru că el vedea
necesitatea de a influenţa inima şi spiritul generaţiei care creştea, pentru a
o înarma contra atacurilor care în viitor vor fi îndreptate contra Evangheliei.
Nu era de ajuns ca fiecare să ştie să citească, să scrie şi să socotească:
trebuia cultivată mintea, dându-se cel puţin cunoştinţe generale, elementare.
Desigur, acest program avea cuprinse în el învăţăturile Domnului. Luther evita,
mai presus de orice, acel spirit critic, când era vorba de lucrurile lui
Dumnezeu, atât de periculos şi aducător de uscăciune, prea răspândit în zilele
noastre.
În
aceeaşi ordine de idei, el a încurajat întemeierea bibliotecilor care nu
trebuiau să conţină numai lucrări religioase, ci şi orice alte cărţi în
legătură cu întregul ştiinţei omeneşti. El spunea - pe bună dreptate: „Aceste
scrieri nereligioase sunt necesare pentru a face să fie cunoscute lucrările
minunate ale lui Dumnezeu.” În cultul neorganizat, nu numai membru clerului
citeau cântând, ci întreaga adunare trebuia să cânte. Luther a lucrat mult în
acest sens, între altele, compunând numeroase cântece.
Dar,
în timp ce el lucra, cu un zel neobosit, să scoată în evidenţă adevărul
„Scripturii", o furtună teribilă se îngrămădea la orizont şi întuneca
lumina binefăcătoare, care abia începuse să inunde ţara. De mult timp,
lanţurile feudalităţii apăsau cu toată puterea lor asupra claselor de jos ale
Germaniei: ţăranii se răsculau. Cu un secol înainte, tulburări foarte dese,
cauzate de asuprirea prinţilor şi a episcopilor, fuseseră înăbuşite prin
vărsare de sânge şi, chiar pe atunci, rezistenţa autorităţilor şi-a luat
religia ca punct de sprijin. În secolul al XVI-lea erau deci imposibil de
despărţit cele două elemente, atât de strâns legate chiar de existenţa
naţiunii. Astfel, când au apărut primele semne ale reformei bisericii, oamenii
cu spirit anarhic n-au văzut în ea decât o chemare la destrăbălare. Chiar unii
nobili au luat partea celor răsculaţi. Ei se inspirau îndeosebi din Vechiul
Testament. Plecând, de exemplu, de la versetele 6-8 din Psalmul 8, ei
pretindeau că trebuie să se bucure de toate drepturile asupra vânatului şi
pescuitului. Ei şi-au rezumat cererile în 12 articole, fiecare susţinut de câte
un verset din Biblie şi care se rezumau, în pretenţii, la egalitate absolută a
tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu; nu numai egalitate socială şi
politică, ci şi egalitate de bunuri.
Luther
a răspuns la acest manifest, publicând un „îndemn la pace". Adresându-se
mai întâi prinţilor, episcopilor, preoţilor şi călugărilor, îi mustră cu
severitate, arătându-le că ei înşişi erau cauza acestor dezordini, pentru că
n-au fost administratori înţelepţi ai bunurilor pe care Dumnezeu li le
încredinţase; ei le-au folosit numai în propriul lor interes, fără cel mai mic
gând de milă pentru cei care le erau subordonaţi. Puteau ei să se mai mire,
dacă după atâtea secole de asuprire, victimele terminau prin a-şi înălţa capul?
Luther susţinea prin aceasta cauza răsculaţilor. Dar aceasta nu-l împiedica să
le adreseze şi lor câteva cuvinte pline de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu
şi de a le reproşa, în mod energic, batjocura pe care o arătau faţă de
stăpânire. „Răutatea, nedreptatea superiorilor, nu scuză revolta. Voi vedeţi
paiul din ochiul magistraţilor voştri; dar nu vă gândiţi la bârna care este în
al vostru." Reformatorul a depus multe eforturi, mergând chiar în diferite
localităţi, pentru a interveni personal în vederea păcii, totdeauna pe baza
Evangheliei. N-a reuşit decât în mod parţial, atât de mult erau răscolite
spiritele şi multe cruzimi au fost înfăptuite. El a făcut tot ce a fost posibil
- şi nu fără succes - pentru a evita ca spiritul de răzbunare să învingă în
aranjamentele definitive.
Foarte
puţin timp după aceste triste evenimente, venerabilul elector Frederic de Saxa,
credincios susţinător al Reformei, a adormit în Domnul. Când s-a ştiut că este
aproape de sfârşit, toate persoanele palatului său şi din ţinuturile sale s-au
grupat în jurul patului său. „Dragii mei copii - le-a spus el - dacă am jignit
pe vreunul dintre voi, vă rog să mă iertaţi, din dragoste pentru Dumnezeu. Noi,
prinţii, facem adesea nedreptăţi faţă de inferiorii noştri; n-ar trebui să fie
aşa." El a distrus un testament scris cu mulţi ani în urmă şi în care
„încredinţa sufletul său Mamei lui Dumnezeu" şi a întocmit altul, în care
declara că „îşi pune toată încrederea în Numele Domnului Isus Cristos, pentru
iertarea păcatelor sale"; îşi exprima de asemenea „siguranţa lui
neclintită că avea mântuirea prin preţiosul sânge al prea scumpului Domn şi
Mântuitor."
Moartea
electorului a trezit noi temeri printre reformaţi. Lipsiţi de acest sprijin,
care s-a arătat atât de practic, ei considerau - omeneşte vorbind - cauza lor
ca fiind foarte rău compromisă, în loc să privească la Domnul, care nu
părăseşte niciodată pe ai Săi. Jean-Frederic, fratele şi succesorul electorului
Frederic de Saxa, împreună cu Filip de Hessa, s-au gândit să înfiinţeze o ligă
reformată, care să se opună coaliţiei catolice, formată la dorinţa papei
Clement al VII-lea. Dar, înainte de a se angaja la acest lucru, ei au consultat
pe Melanchton şi Luther. Acesta din urmă a declarat categoric că, orice ar fi,
cauza adevărului n-are nevoie de armele mai marilor acestei lumi şi că, în nici
un caz, nu va trebui să se recurgă la o tactică provocatoare.
„Am
dori mai bine să murim de zece ori - scrie el electorului - decât să avem pe
conştiinţă sânge vărsat de ai noştri pentru a apăra Evanghelia contra
împăratului. Noi suntem cei care trebuie să suferim şi să nu ne răzbunăm noi
înşine... Domnul nostru Isus Cristos este destul de puternic să vă protejeze şi
să facă să dea greş planurile sinistre ale prinţilor necredincioşi care ar
căuta să vă atace. Dacă vrem să fim creştini, nu vom putea pretinde pe acest
pământ o viaţă mai comodă decât a avut-o Domnul. Trebuie să luăm crucea lui Cristos.
Lumea n-o poartă; ea caută alţi umeri decât ai săi ca să se încarce cu ea...
Tatăl nostru ceresc ne-a păzit totdeauna, în mod minunat, în mijlocul a mii de
tulburări şi griji. El a încurcat planurile adversarilor noştri în aşa fel
încât avem să mărturisim că El ne-a ajutat mai presus de aşteptările noastre.
Rog pe Alteţea voastră să nu se lase zdruncinat de împrejurările de acum.
Rugăciunile noastre, sperăm noi, vor face zadarnică furia vrăjmaşilor noştri.
Dar, mâinile noastre să rămână curate de sânge... În ce mă priveşte, Alteţea
voastră nu trebuie să mă protejeze cu arma, dacă aş fi atacat din cauza
învăţăturilor mele. Fiecare trebuie să suporte pericolul pe care credinţa sa îl
aduce. Totuşi, noi dorim să vedem lucrurile mergând cu totul altfel de cum
gândesc vrăjmaşii noştri. Domnul, marele nostru Mângâietor, să vă întărească
deplin."
Din
nenorocire, aceste sfaturi n-au fost urmate deloc şi o ligă politică,
anticatolică, s-a format.
Cu
toate acestea Luther era încă în exil, în ţara lui, sentinţa pronunţată contra
lui în 1517 nefiind încă revocată. În 1526, Dieta imperială s-a reunit la
Spires, în Palatinat. Turcii invadaseră Ungaria şi ameninţau Austria;
împăratul cerea ajutor tuturor prinţilor germani pentru a face faţă pericolului
şi se arăta împăciuitor pe tărâm religios, atât de mult încât şi-a dat
asentimentul pentru o hotărâre potrivit căreia fiecare rămânea liber să se
poarte cum doreşte faţă de edictul de la Worms dat contra lui Luther. Aceasta însemna
să garanteze viaţa reformatorului, atât timp cât nu va părăsi statele evanghelice,
care erau deja numeroase în Germania.
Dar,
trei ani mai târziu, o altă dietă, care a avut loc la Spires, a anulat
hotărârea anterioară şi a pretins să constrângă edictul; aceasta ar fi însemnat
să se lepede adevărul şi să se plece sub voinţa papei. Reformaţii au protestat
contra unei asemenea violenţe şi din această cauză duşmanii lor le-au dat
numele de protestanţi. Acest cuvânt nu fusese încă folosit până atunci şi a
indicat de atunci înainte pe cei care respingeau orice doctrină omenească şi nu
primeau altă călăuză decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Preocupat
în totul de lupta sa contra lui Francis I, Carol Quintul nu a asistat la Dieta
de la Spires. Mâniat de atitudinea luată de prinţii evanghelici, le-a făcut
cunoscut să se supună, fără nici un alt cuvânt, hotărârii majorităţii, pentru
că el umilise Franţa, înlăturase pe vestitul turc, Soliman cel Mare, şi subjugase
Italia. Şi să îndrăznească acum cineva să-i stea împotrivă, chiar în propriile
lui state? Totuşi, operaţiile militare fiind terminate, el a luat din nou în
cercetare situaţia. Preferând să recurgă la blândeţe, a convocat o nouă Dietă,
la Augsburg, la data de 1 mai 1530. Din cauza condamnării care apăsa asupra
lui, Luther nu putea să asiste şi a trebuit să se oprească la castelul din
Coburg. Melanchton l-a înlocuit şi, pentru a preciza poziţia pe care o luau
protestanţii, el a prezentat adunării o „mărturie de credinţă", rezumat al
învăţăturilor fundamentale ale creştinismului. Totuşi, din locul său retras,
Luther conducea dezbaterile: sfatul lui, scrisorile sale către prieteni aveau
o mare influenţă. Mai mult, Luther îi susţinea mereu prin rugăciunile sale. Ca
Moise, pe muntele Horeb (Exodul 17:8-16), el îşi ridica mâinile spre Domnul şi
nu înceta să mijlocească pentru cei care erau în luptă; totodată îi încuraja
prin scrisorile sale: „Dacă inima vă este copleşită de griji, să nu puneţi
acest lucru pe seama mărimii cauzei voastre, ci a necredinţei voastre... Dacă
Moise ar fi vrut să ştie mai dinainte cum avea să scape de armatele lui Faraon,
ar fi fost foarte posibil ca Israel să fi fost şi azi în Egipt." Tot
atunci, el a compus frumosul său cântec, inspirat de împrejurările momentului:
„Turn
de scăpare-i Dumnezeul nostru,
Armură
de neînvins,
Locul
nostru de adăpost,
Apărarea
noastră sigură.
Vrăjmaşul
îşi înteţeşte mânia
Împotriva
noastră;
Furie
zadarnică!
Ce ar
putea vrăjmaşul?
Domnul
îi înlătură loviturile.
Singuri,
ne poticnim la fiecare pas;
Tăria
noastră e slăbiciune.
Dar
Un erou în lupte,
De
partea noastră este fără-ncetare.
Cine
este acest Apărător?
Eşti
Tu, divin Mântuitor!
Doamne
al oştirilor,
Triburile
Tale risipite îşi cunosc Eliberatorul!"
Dieta
de la Augsburg şi-a ţinut şedinţele timp de 3 luni. Protestanţii au făcut unele
concesii, pe care le-au considerat potrivite cu adevărul, spre marea
nemulţumire a lui Luther, care a chemat pe Melanchton la el şi i-a spus:
„Mă
întrebi până la ce punct se poate ceda papistaşilor! Îţi spun clar că nu
înţeleg sensul unei asemenea întrebări. În apărarea ta, tu le-ai făcut deja
prea multe concesii."
„Nu
trebuie - a întrebat timid Melanchton - să suferi pentru a câştiga pe Cristos?"
„Am
putea fi mari domni, dacă am vrea să ne lepădăm şi să batjocorim pe Stăpânul,
nostru. Dar este scris că „prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia
lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 14:24).
Melanchton
n-a putut decât să constate că, cu cât el ceda, cu atât vrăjmaşii deveneau mai
pretenţioşi. În sfârşit, obosit de această târguiala, care nu ducea la nimic,
împăratul a pronunţat închiderea sesiunii, declarând că lasă şapte luni
„rebelilor" - cum îi numea el - ca să se supună la ceea ce Dieta
precizase. Prinţii protestanţi s-au ţinut tari; nimic nu i-a zdruncinat.
Dându-şi
seama de forţa lor, ei au strâns legăturile dintre ei; dar, în loc de a se
încredinţa în totul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea evenimentelor, ei au
întemeiat o alianţă defensivă, numită „Liga de la Smalkalde". Cum era de
aşteptat, ea a luat de mai multe ori o atitudine agresivă şi războiul civil s-a
dezlănţuit. Dacă protestanţii au reuşit să-şi menţină poziţiile cucerite, n-au
făcut aceasta decât după ce au răspândit valuri de sânge şi au înmulţit sămânţa
urii, care a otrăvit ţara; tristă consecinţă a lipsei lor de credinţă şi a
greşelilor lor grave pe care le-au făcut, căutând să facă să biruie
„interesele" Domnului cu ajutorul unor mijloace curat omeneşti.
Domnul
i-a făcut parte lui Luther de harul de a-l lua la El, mai înainte ca furtuna de
care se temea atât de mult să se fi dezlănţuit. Începând de la Dieta de la
Augsburg, rolul său public a devenit mai puţin izbitor. Fără îndoială el a
lucrat tot ca înainte, ba chiar prea mult pentru un om de vârsta lui, consumat
de o energie neobosită de care a dat mereu dovadă; dar de acum, el s-a mulţumit
să consolideze edificiul pe care îl construise şi nu a mai dat nici o altă
idee, nici o învăţătură nouă. A continuat să predice şi mai ales să scrie,
enorm de mult; publicaţiile sale, toate traduse în mai multe limbi, erau foarte
mult citite, nu numai în Germania şi Elveţia, ci şi în Franţa, în Italia, la
Roma, chiar şi în Ţările de Jos, în Anglia. Bulele papilor, decretele magistraţilor,
căutau să opună stavilă valurilor acestui torent năvalnic.
Din
ce în ce mai mult, Luther era izbit în mod dureros de profunda ignoranţă în
care zăcea marea masă a poporului. Vizitele pe care le făcea pe cât putea de
des, prin ţinuturile Saxei şi ale ţărilor din jur, îl convingeau de fiecare
dată, tot mai mult, de acest lucru. Erau numeroşi aceia care se convertiseră,
dar nu se vedea la ei nici o creştere. Păstorii, ieşiţi în cea mai mare parte
din rândul preoţilor sau din mănăstiri, erau lipsiri de noţiunile cele mai
elementare cu privire chiar la creştinism. Pentru a-i îndruma şi pe unii şi pe
alţii, Luther a scris două „catehisme", cel mare pentru cler, cel mic
pentru laici. În ele rezumă toată doctrina sa, întemeiată pe Sfânta Scriptură,
al cărei centru glorios este Domnul Isus Cristos, aşa cum se vede în Evanghelii
şi în epistolele lui Pavel.
Autorul
se arată pătruns de sentimentul puterii lui Dumnezeu, de măreţia şi
înţelepciunea Creatorului, apoi de mizeria şi de nimicnicia omului, afundat în
păcate şi incapabil, prin propriile sale puteri, să se apropie de Dumnezeu. El
arată apoi că trebuie un mijlocitor între Dumnezeu şi om, că singurul
mijlocitor este Domnul Isus; faptele omului, oricât de bune ar fi ele, nu vor
putea niciodată să-l scoată din starea lui de îndepărtare pentru totdeauna de
Dumnezeul Sfânt. Nu este nici un alt mijloc de mântuire, decât credinţa în
lucrarea Domnului Isus, care a murit pe cruce pentru a mântui pe păcătoşii care
cred în El. De asemenea, el nega orice libertate a voinţei noastre şi învăţa,
ca şi Augustin, dogma predestinării. Catehismul lui Luther este o lucrare
remarcabilă şi a servit mult la instruirea şi lămurirea maselor, deşi el are şi
unele greşeli.
În
timp ce marile învăţături evanghelice, puse din nou în lumina zilei, risipeau
întunericul îngrozitor şi zdruncinaseră chiar temeliile papalităţii,
reformatorul saxon îşi simţea puterile slăbite şi boala îl făcea să sufere
cumplit. În timpul ultimilor zece ani ai vieţii sale, ai lui au crezut de mai
multe ori că-l vor pierde. Multe rugăciuni s-au înălţat către Dumnezeu pentru
ca El să restabilească sănătatea slujitorului Său. Luther şi-a făcut
testamentul, în care fiecare rând arăta cea mai vie credinţă. Domnul a ascultat
rugăciunile copiilor Săi: Luther şi-a redobândit sănătatea şi, de la Gotha,
unde fusese aşa de bolnav, s-a reîntors la ai săi în Wittemberg, pentru a-şi
relua lucrarea.
Puţin
timp după aceea, Melanchton a trebuit să plece în Alsacia, pentru a asista la o
conferinţă a unor teologi catolici. Această călătorie nu era fără pericol; şi
el a crezut că este cazul, înainte de a pleca, să-şi scrie ultimele dorinţe. În
ele se citesc aceste cuvinte mişcătoare cu privire la maestrul său, pe care îl
stima: „Mulţumesc doctorului Martin Luther, prin care am învăţat să cunosc
Evanghelia, şi care mi-a arătat o dragoste deosebită, dovedită prin numeroase
binefaceri. Totdeauna l-am respectat şi l-am iubit din toată inima şi îl
consider demn să fie cinstit de toată lumea."
Melanchton
a plecat în călătorie, dar abia ajuns la Weimar, a căzut foarte greu bolnav.
Electorul Jean Frederic, îngrijorat, credea că va pierde în el pe unul dintre
cei mai puternici stâlpi ai reformei şi a chemat numaidecât pe Luther. Acesta a
apărut îndată. Bolnavul era, după cum se vedea, pe moarte. Prietenul său s-a
apropiat de el cu ochii plini de lacrimi, dându-şi seama că nu era altă scăpare
decât la Domnul. De aceea, s-a mulţumit să îndrepte către Dumnezeu o rugăciune
stăruitoare, care şi-a primit, puţin după aceea, ascultarea. Peste câteva zile,
Melanchton şi-a putut relua călătoria.
Dar
Luther simţea că se stinge. În 1545 a trebuit să abandoneze cursurile de la
universitate, lucrare care îi stătea foarte mult pe inimă. Efortul de
concentrare, necesar pentru aceasta, îl costa prea mult. Pe atunci, îi scria
unui prieten: „Sunt bătrân, îmbătrânit, greoi, obosit. Curajul îmi lipseşte,
vederea îmi scade tot mai mult. Şi totuşi, atunci când speram să capăt şi eu
ceva odihnă, iată-mă împovărat de lucru, obligat să scriu, să vorbesc, să mă cheltuiesc,
ca şi cum niciodată n-aş fi scris, niciodată n-aş fi vorbit, ca şi cum
niciodată n-aş fi făcut nimic."
Lui
Luther îi plăcea foarte mult viaţa de familie, dar îndatoririle lui felurite
nu i-au permis să se bucure de ea, decât în ultimii ani ai vieţii. Pentru
copiii săi, a fost un tată care nu se poate compara; ştia să răspundă
dorinţelor lor, să le vorbească un limbaj pe care să-l înţeleagă. El înţelegea
şi răspunderea sa de educator şi a dat părinţilor sfaturi înţelepte: „După
exemplul lui Dumnezeu, să ştiţi să folosiţi, faţă de copiii voştri, severitate,
fără ca pentru aceasta să încetaţi să-i trataţi cu dragoste; să ştiţi să vă faceţi
iubiţi şi respectaţi; să aveţi grijă de sufletele lor, mai mult chiar decât de
trupul lor, pentru că un copil este o comoară de nepreţuit, de care Dumnezeu vă
va cere socoteală..." El se ruga cu copiii săi; le lămurea Cuvântul lui
Dumnezeu, citind împreună cu ei anumite locuri. Duminica îi aduna pe toţi ai
săi, ca să mediteze asupra Scripturii.
Luther
aprecia foarte mult muzica. „Ea este - spunea el - un dar al lui Dumnezeu; ea
alungă ispitele şi gândurile rele. Este un balsam pentru inimile mâhnite: ea
linişteşte sufletul şi îl împrospătează; ea aduce peste tot pacea şi bucuria.”
În sfârşit, el se bucura cu pasiune de natură. Se odihnea pe câmp şi în pădure,
îşi cultiva chiar grădina, când găsea ceva timp. Se plângea de treburi care îl
copleşeau şi îl lipseau atât de des de această lucrare odihnitoare: „Am
îmbătrânit şi mi-ar place acum să gust plăcerea bătrânului în grădină,
contemplând minunile lui Dumnezeu, în arbori, în flori, în ierburi, în animale...”
În ianuarie 1546, conţii de Mansfeld au recurs la el ca arbitru într-o
neînţelegere în familiile lor referitor la o moştenire şi la limitele dintre
proprietăţile lor. Lui nu-i făcea plăcere să se amestece în lucruri de acest
fel, dar mişcat de dovada de consideraţie care îl înconjura, a plecat, cu toate
insistenţele soţiei sale care îşi dădea mai bine seama decât el de starea gravă
a sănătăţii lui. Pentru a o linişti, el i-a scris de mai multe ori în timpul
acestei călătorii. „Tu vrei - spunea el - să te ocupi de toate, ca şi cum
Dumnezeu n-ar fi în stare să creeze la nevoie, zece doctori ca Martin Luther,
în cazul când unicul exemplar, cu totul îmbătrânit, care există în prezent, ar
trebui să dispară. Deci să nu-mi mai spui de îngrijorarea ta. Roagă-te şi lasă
toate în mâna Tatălui nostru ceresc!"
Au
trebuit trei săptămâni pentru a aranja situaţia supusă judecăţii
reformatorului; el a rezolvat totul, spre deplina mulţumire a binefăcătorilor
săi protectori şi aceştia la rândul lor au făcut tot ce le era în putinţă ca
să-l menajeze. El chiar a predicat de mai multe ori. La 17 februarie 1546 a
mâncat seara, ca de obicei, împreună cu cei trei fii ai săi care îl însoţiseră
la insistenţele mamei lor şi cu vechiul şi credinciosul său prieten Justus Ionas.
După ce a mâncat, a fost îndemnat să se odihnească puţin; el s-a mulţumit să se
plimbe în lung şi-n lat prin cameră, evocând amintiri din copilărie, pentru că
se găsea la Eisleben, unde se născuse. „Se prea poate - a spus el atunci - ca
să-mi sfârşesc viaţa aici." În cursul nopţii următoare, l-au cuprins
dureri puternice. Au încercat, fără să reuşească, să-i dea ajutor. În mai multe
rânduri, el a spus încet: „Dumnezeul meu! ce suferinţă! În mâinile Tale îmi
încredinţez duhul." Contele şi contesa de Mansfeld au sosit a doua zi dis
de dimineaţă, aducând leacuri şi întăritoare. Era în zadar. Ziua s-a scurs
astfel cu greutate; se vedea că sfârşitul i se apropia. O clipă, Luther a părut
că îşi revine; s-a rugat cu un glas foarte precis, mulţumind lui Dumnezeu de
tot ce i-a dăruit şi mai ales pentru darul făcut în Persoana Domnului Isus,
singurul Său Fiu Preaiubit. Apoi şi-a exprimat siguranţa deplină că merge în
casa Tatălui pentru veşnicie. Către seară, paloarea morţii se răspândise pe
trăsăturile feţei lui. Avea mâinile împreunate pe piept şi respira foarte
încet, întretăiat din timp în timp de un suspin slab. Între ora două şi trei
dimineaţa, la 19 februarie 1546, el a adormit în Domnul.
Concluzie
Pentru
a preţui aşa cum se cuvine pe Martin Luther, trebuie făcută o deosebire între
el ca om şi ca reformator.
Ca
om, el prezintă contraste ciudate. Trăsătura principală pare să fie la el o
putere nestăvilită. Dar ce de slăbiciuni s-au arătat în viaţa lui! Desfăşoară o
energie fără seamăn, apoi urmează o fază de descurajare, ajungând aproape de
deznădejde. Spirit admirabil cultivat, hrănit la izvoarele cele mai curate ale
umanismului, el ştia să arate o fineţe în expresii şi sentimente, excepţionale
pentru timpul său; şi totuşi el cade deseori în josnicii grosolane,
permiţâridu-şi glume de o vulgaritate surprinzătoare. Însă, comparat cu
ceilalţi reformatori, Luther este mare între cei mari. Rar s-a văzut un
lucrător atât de bine calificat de Dumnezeu pentru lucrarea pe care o avea de
înfăptuit. Domnul l-a înzestrat cu armele Sale, „care nu sunt fireşti, ci sunt
puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să surpe întăriturile, răsturnând
raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui
Dumnezeu, şi făcând orice gând, rob ascultării de Cristos" (2 Corinteni 10:4-5).
Era nevoie de o vigoare ca a lui, şi aceasta venind de sus, pentru a surpa
măreţul edificiu al bisericii romane. Astfel, îmbrăcat cu toată „armătura lui
Dumnezeu" (Efeseni 6:13-18), el mânuia cu o pricepere extraordinară „sabia
Duhului", care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoştea foarte bine Cuvântul,
îşi însuşise bogăţiile lui şi la el recurgea în orice nevoie. Polemist tăios,
adversar de temut, această forţă scoasă din izvor divin îi dădea posibilitatea
să fie „tare, având mijlocul încins cu adevărul."
Luther
s-a rugat cum puţini creştini au făcut acest lucru. Îi plăcea să se roage în
genunchi, aproape de fereastra deschisă, cu voce tare. Prietenii l-au surprins
de mai multe ori în această atitudine şi au fost foarte mult zidiţi prin aceste
rugăciuni, însufleţite de o credinţă copilărească şi de o râvnă care deseori îl
făcea să verse lacrimi. Datorită acestei dependenţe obişnuite faţă de Dumnezeu,
el a fost păstrat în umilinţă, atunci când temperamentul lui autoritar şi mai
ales linguşirile admiratorilor săi, cât şi cunoaşterea pe care el însuşi o avea
despre importanţa rolului său, ar fi avut darul să-l facă să se mândrească.
Un
prieten îl saluta într-o zi ca pe eliberatorul creştinătăţii. „Da - răspunse el
- sunt, am fost ce spui, dar ca un cal orb, care nu ştie unde îl conduce
stăpânul său." Ucenicilor, care începuseră să se numească
„lutherani", el le scria: „Vă rog să lăsaţi la o parte numele meu şi să nu
vă ziceţi „lutherani," ci creştini. Ce este Luther? Învăţătura mea nu vine
de la mine. Eu n-am fost răstignit pentru nimeni. Eu nu sunt şi nici nu vreau
să fiu stăpânul nimănui. Domnul Cristos este singurul nostru Stăpân."
De
mai multe ori slăbiciunile caracterului său au compromis mărturia lui creştină.
Fiind prea pătruns de principiile sale, s-a arătat uneori neîngăduitor, cusur
obişnuit în epoca în care trăia, de exemplu faţă de cei care nu împărtăşeau
ideile lui cu privire la cină. Asupra problemei predestinării, nu admitea nici
cea mai mică contradicţie, astfel încât, în cursul discuţiilor asupra acestor
puncte capitale, arăta un spirit prea îndepărtat de cel al harului creştin. Şi,
într-un alt domeniu, a făcut o greşeală gravă, recunoscând prinţului dreptul de
a interveni în treburile bisericeşti, pe teritoriul său, şi a le aranja. El a
dat, deci, bisericii lutherane, un caracter autoritar şi clerical.
Totuşi
Luther este de scuzat, când te gândeşti că aceste învăţături erau ale timpului
său; aceasta dovedeşte însă că, cu toată lumina de care a avut parte, n-a ştiut
totdeauna să se ridice mai presus de preocupările momentului.
Nu
rămâne mai puţin adevărat că, în locul în care Domnul l-a aşezat, s-a purtat ca
un administrator zelos, ca un servitor credincios, supus fără îndoială la tot
felul de slăbiciuni omeneşti, dar ştiind să le recunoască şi să se smerească
pentru ele. Ca apostolul Pavel, „n-a găsit ca bun de a şti altceva decât pe
Isus Cristos, şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2).