Theophilos - Cărţi: Biserica sau Adunarea

<<< CUPRINS

PRIMA PARTE

REFORMA ŞI URMĂRILE EI

REFORMA ÎN ŢĂRILE DE LIMBĂ GERMANĂ

MARTIN LUTHER

Pregătirea pentru luptă

Sunt puţine povestiri atât de captivante ca aceea care formează biografia lui Luther într-o anumită perioadă, dar care totuşi cuprinde cea mai mare parte a vieţii sale. Şi sunt puţine istorisiri ca aceasta, în care e anevoios să deosebeşti adevărul exact de ceea ce a fost adăugat de imaginaţia sau de dorinţa de a da o notă pitorească unei expuneri redată fără bogăţii de imagini, datorită chiar felului complex al psihologiei marelui reformator. Cea mai mare parte dintre biografi au găsit comod să se inspire din „Tischreden" („Conversaţii la masă") - culese de admiratorii lui Luther după moartea lui. El avea obiceiul - mai ales în ultimii ani ai vieţii sale - să cheme deseori oaspeţi la masă, spre marele necaz al soţiei lui, Caterina de Bora, care era cumpătată în cheltuieli. Om vorbăreţ, îi plăcea să conducă discuţia, pe care o înfrumuseţa povestind amintiri personale, îndeosebi din tinereţe. Fără a pune în ele o pretenţie istorică, el se antrena cu toată sinceritatea în istorisirea anecdotelor, introducând în ele amănunte romanţioase sau pasionante, bune pentru a cuceri comesenii. Aceştia le ascultau cu nerăbdare, le repovesteau înfrumuseţându-le la rândul lor şi au sfârşit prin a le păstra, într-o culegere pe care am fi putut-o considera ca autentică, dar care s-a transformat într-un fel de biografie romanţată. În ceea ce va urma, vom căuta să ne mărginim la ceea ce pare autentic şi a explica, prin fapte, remarcabila evoluţie a acestui om ieşit din întunericul adânc al rătăcirii spre a deveni un monument al harului lui Dumnezeu, precum şi a fi în mâna Sa un instrument puternic, în vederea zdrobirii celor mai stricate învăţături adunate în decursul secolelor.

Născut în Eisleben în Saxa la 10 noiembrie 1483, dintr-o familie de mineri care s-a stabilit mai târziu la Mansfeld, Martin Luther a avut, după cum se pare, o copilărie destul de grea. Tatăl său trebuie să fi ajuns totuşi la o oarecare înlesnire, pentru că, observând strălucitele calităţi ale intelectului fiului său, l-a putut trimite când avea 14 ani la Magdeburg pentru a-şi completa studiile. El a urmat apoi, la universitatea din Erfurt, facultatea de drept, unde a găsit o bibliotecă bine îngrijită. Avea douăzeci de ani când i-a căzut în mână Biblia, pe care n-o văzuse niciodată. A citit-o cu curiozitate, chiar cu interes, dar fără ca, pentru moment, să-i înţeleagă adâncimea; ea vorbea inteligenţei lui, nu inimii lui. Puţin câte puţin a pus tot mai multă seriozitate în citirea Bibliei, încât, de îndată ce şi-a pus boneta de doctor, s-a întrebat dacă era potrivit să îmbrăţişeze cariera juridică, după dorinţa familiei sale, deoarece ea nu-i mai dădea voie să-şi îndrepte toate gândurile numai spre lucrurile lui Dumnezeu. Pradă acestor întrebări, adânc chinuit în sufletul său de sentimentul păcatelor sale, deodată s-a hotărât să intre la o mănăstire a augustinilor, unde, nădăjduia el, va găsi răspuns la toate problemele care i se puneau; şi a făcut aceasta cu toată împotrivirea tatălui său, care îi amintea că, potrivit Sfintei Scripturi, copiii datorează ascultare de părinţii lor. În hotărârea lui Luther a fost o călăuzire de sus: pe lângă studiul lucrărilor patronului ordinului, a cărui evlavie era renumită, se recomanda fraţilor, citirea Sfintei Scripturi.

Tânărul se aştepta să găsească la mănăstire modelul unei vieţi sfinte şi acea pace a sufletului pe care o căuta cu atâta ardoare. Dar în loc de moravuri curate, a avut înaintea ochilor un spectacol al dezordinei de tot felul. Înflăcărarea temperamentului său l-a făcut să-şi împlinească datoria întocmai, chiar să exagereze asprimea regimului impus tinerilor călugări. Apăsat de teama prezentării lui înaintea lui Dumnezeu şi ştiindu-se nepregătit pentru aceasta, din cauza stării lui de păcat, el ar fi strigat ca apostolul: „Nenorocit om ce sunt, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" (Romani 7:24). Până la un timp avusese convingerea tare că acele chinuri pe care le îndura în starea de călugăr vor constitui un mare merit înaintea lui Dumnezeu şi că aceasta ar fi de ajuns ca să-i câştige cerul. Totuşi, convingerea aceasta n-a fost în stare să astupe prăpastia deschisă în sufletul lui. Mai târziu, el mărturisea: „Am fost călugăr timp de aproape 20 de ani. M-am chinuit în toate felurile. M-am rugat, am postit, am vegheat, am suferit de frig, până ce era să mor; şi prin toate aceste lucruri, eu socoteam că Dumnezeu va trebui să privească la asprimea vieţii mele şi la credincioşia mea în a respecta regulile ordinului meu! În felul acesta eu trăiam în idolatrie, înşelat de visările omeneşti. Căci nu credeam în Cristos şi mă temeam de El ca de un judecător întunecat şi groaznic. Astfel, am început să caut alţi mijlocitori: Maria, sfinţii, faptele mele bune şi meritele ordinului... Totuşi mă credeam pierdut cu totul, ori de câte ori se ridica în sufletul meu o dorinţă necurată, o mişcare de mânie sau de ură... Nu era nimic, nici un lucru pe care să nu-l fi îndeplinit pentru a scăpa de această povară; mă spovedeam în toate zilele, dar aceleaşi ispite se repetau fără încetare." Drept culme a necazurilor, superiorii mănăstirii i-au luat Biblia şi i-au recomandat să citească diferite cărţi, care nu numai că n-au înlocuit Cartea lui Dumnezeu, dar n-au făcut altceva decât să-i crească nedumerirea şi neliniştea.

Şi totuşi, tocmai în mănăstire, în mijlocul acestei organizaţii în care totul părea să îl depărteze de adevăr, Domnul i-a deschis ochii: Staupitz, vicarul general al ordinului augustinilor, izbit de chipul palid al tânărului său subordonat, ale cărui merite remarcabile şi foarte evlavioase, sincere, le cunoştea, îi spuse într-o zi: „Pentru ce, dragul meu frate, te chinui cu aceste speculaţii şi gânduri prea înalte? Priveşte la coasta străpunsă a Domnului Isus pe cruce, la sângele pe care El l-a vărsat pentru tine: acolo, tu vei întâlni îndurarea lui Dumnezeu. În loc să te frămânţi, gândindu-te la greşelile pe care le-ai făptuit, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Pune-ţi încrederea în El, în dreptatea Lui, în jertfa Lui ispăşitoare săvârşită prin moartea Lui pe cruce. Nu fugi de El! Dumnezeu nu este împotriva ta. Tu eşti cel care te depărtezi de El. Apleacă-ţi urechea să asculţi pe Fiul lui Dumnezeu. El a coborât aici pe pământ asemenea unui om, pentru ca să te asigure de îndurarea divină. El îţi spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc... nimeni nu le va smulge din mâna Mea."

Şi evlaviosul vicar a adăugat: „Dragă prietene, eu am jurat, nu o dată, Dumnezeului Sfânt, să trăiesc în sfinţenie, dar nu mi-am putut ţine jurămintele. Astăzi sunt hotărât să nu mai fac nici un jurământ asemănător, pentru că ştiu că nu îl voi ţine. Dacă Dumnezeu refuză să-mi facă parte de harul Lui, pentru meritele lui Isus Cristos, eu nu voi putea rămâne în picioare înaintea Lui; cu toate faptele mele bune, eu aş pieri. Priveşte la sângele pe care Domnul Isus l-a vărsat pentru tine; acolo vei afla harul lui Dumnezeu. În loc să te chinui ca să-ţi ispăşeşti păcatele, încrede-te în El, primeşte pentru tine jertfa pe care El a adus-o pe cruce."

Dar Luther stăruia să caute în sine însuşi temelia pocăinţei pe care o ştia necesară mântuirii şi a răspuns argumentelor binevoitorului său prieten, aşa cum fac atât de multe persoane sincere: „Cum aş putea eu crede în îndurarea lui Dumnezeu, atât timp cât încă nu sunt într-adevăr întors la El? Trebuie să se lucreze în mine o schimbare, înainte ca El să mă poată primi." Atunci Staupitz i-a arătat lui Luther că Domnul, departe de a-l fi părăsit, îl făcea să treacă pe acest drum de suferinţă morală, pentru ca să i Se descopere ca un Tată bun şi iubitor, care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca să trăiască.

De altă parte, un călugăr în vârstă i-a făcut o vizită în chilia lui şi atunci când Luther îi vorbea despre îndoielile şi temerile sale, confratele i-a amintit că mărturisirea de păcate, atât de des repetată în slujbă, conţine aceste cuvinte: „Cred în iertarea păcatelor." Luther spusese de multe ori aceste cuvinte, dar fără ca să le ia vreodată ca pentru sine. Deodată s-a făcut lumină în inima lui şi a strigat: „Eu cred!" Atunci bătrânul i-a răspuns: „În acest caz, frate dragă, aminteşte-ţi că, potrivit Cuvântului dumnezeiesc, păcatele tale îţi sunt iertate, dacă îţi pui încrederea în jertfa lui Cristos."

Timpul de ucenicie fiind terminat, Luther a fost hirotonit. Dar înalta lui cultură teologică şi filozofică, darurile sale intelectuale extraordinare, elocvenţa sa au atras atenţia asupra lui. Nu avea încă douăzeci şi cinci de ani, când universitatea din Wittemberg l-a chemat să ocupe catedra de filozofie. Totuşi el a continuat să rămână alipit de ordinul augustinilor şi locuia tot la mănăstire. O parte din îndatorirea sa de profesor consta din a lămuri Sfânta Scriptură şi, în felul acesta, el a alcătuit un curs asupra psalmilor, apoi a început un studiu asupra epistolei către Romani. Într-o zi, când medita în izolarea chiliei sale asupra lecţiei pe care avea s-o ţină, ochii i s-au îndreptat spre Biblia deschisă înaintea lui şi a citit din ea aceste cuvinte, la Romani 1:17: „Cel drept va trăi prin credinţă." Sufletul i-a fost luminat prin aceste cuvinte: - există deci, pentru cel drept, o viaţă deosebită de aceea pe care o au restul oamenilor; această viaţă este produsă de credinţă, este recunoştinţa păcătosului pentru dragostea lui Dumnezeu, dar totodată este şi mijlocul dat de Dumnezeu, pentru cel drept, ca să stea înaintea Lui, fără a avea o conştiinţă pătată de păcat.

De atunci, învăţătura lui Luther a suferit o transformare. Până atunci, în el era admirat profesorul cu dar de vorbire, savantul. După aceea însă, studenţii aveau un creştin înaintea lor, un creştin încercat prin descoperirea pe care o primise cu privire la adevărurile de temelie ale creştinismului şi a cărui întreagă ştiinţă decurgea, de acum încolo, din Biblie, în timp ce până atunci predase scolastica seacă. Această comoară, el o scotea din străfundul convingerii inimii sale.

Obţinând titlul de licenţiat în teologie, a trebuit să depună, între altele, următorul jurământ: „Jur să apăr cu toată tăria adevărul Evangheliei." Această promisiune, el şi-a ţinut-o în tot timpul vieţii sale, deşi nu în spiritul celor care i-au impus-o, ci potrivit adevărului şi voii lui Dumnezeu. Învăţătura pe care o dădea el se întemeia numai pe Biblie, la fel şi predica lui. Cerceta cu râvnă Scripturile, le vestea cu toată curăţia şi apăra ce era scris, de orice împotrivire, de oriunde ar fi venit. Astfel, el a redat Cuvântului adevărului locul de care îl lipsise biserica romană; el a condamnat cu toată tăria falsificarea făcută de biserică, „acest rău în mod grosolan arătat: nici nu este băgat în seamă; nici nu se sinchisesc de el, nu îi simt deloc grozăvia." Aceste cuvinte sunt tot atât de valabile şi astăzi. Şi iată în ce fel recomanda el, mai târziu, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu: „Nu mai suntem noi cei care trebuie să lucrăm, ci Domnul, prin Cuvântul Lui. Inimile oamenilor sunt în mâna Lui, „cum este lutul în mâna olarului" (Ieremia 18:6). Noi avem dreptul să vorbim, dar nu să constrângem. Să predicăm; restul aparţine lui Dumnezeu. Ce aş câştiga eu, dacă aş recurge la forţă? O primire rece, o aparenţă frumoasă, dar nimic altceva decât imitaţie, o uniformitate împietrită, făţărnicie. Dar nu va fi nici sinceritate, nici credinţă, nici dragoste. Totul lipseşte când lipsesc aceste calităţi. N-aş da nici măcar un ban pentru a câştiga o asemenea victorie. Primul nostru scop trebuie să fie să câştigăm inima, iată de ce trebuie să predicăm Evanghelia. Dacă noi facem acest lucru, vom vedea cum Cuvântul divin produce ceva într-o zi, poate cât de curând; şi astfel, puţin câte puţin, auditorii vor părăsi vechile lor practici şi vor învăţa să urmeze calea Domnului. Dumnezeu produce, prin Cuvântul Său, rezultate mult mai mari decât voi şi decât mine şi decât lumea întreagă, dacă ne vom îndrepta eforturile în această direcţie. Dumnezeu câştiga inima. Iată adevărata şi singura victorie!"

Dar Luther ştia şi de nevoia de a cerceta Biblia sub călăuzirea Duhului Sfânt şi cu ajutorul Domnului... „Se recunoaşte destul de bine", scrie el unui prieten, „că noi n-am putea înţelege Sfintele Scripturi prin propriile noastre mijloace, nici prin puterea inteligenţei noastre. Datoria noastră elementară este de a începe cu rugăciune. Cere mereu Domnului să-ţi facă parte din harul Său bogat, să poţi pricepe însemnătatea a ceea ce citeşti. Nimeni altul nu poate interpreta Cuvântul divin, decât Autorul lui, după cum este scris: „Ei vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu" (Ioan 6:45; Isaia 54:13). Nu spera să obţii ceva prin studiile tale personale, dacă rămâi la tine însuţi, nici prin inteligenţa ta, oricât de mare ar fi ea. Pune-ţi încrederea în Dumnezeu şi în călăuzirea Duhului Sfânt. Crede ce spune un om care a pus la încercare această metodă."

Ivindu-se neînţelegeri între ordinul augustinilor şi „sfântul scaun", Luther a fost trimis la Roma în scopul de a le rezolva. S-a exagerat foarte mult influenţa acestei călătorii asupra evoluţiei lui spirituale. Fără îndoială, nu s-a putut să nu fie izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seamă de alte dezordini ale acestui oraş. Nu trebuie să se uite că în acel moment Luther era încă un catolic, deşi întoarcerea lui la Dumnezeu avusese deja loc. Ce a luat el din călătoria la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de neapărată trebuinţă. El a mai avut acolo numeroase experienţe, care i-au fost folositoare mai târziu.

Era pe timpul când vânzarea indulgenţelor se practica în Germania. Luther nu putea altfel decât să se opună cu toată puterea sa unui comerţ atât de necinstit, mai ales că prin el se surpa învăţătura îndreptăţirii prin credinţă. Tetzel, care conducea afacerea, a găsit în viteazul călugăr augustin, un adversar înverşunat şi de temut. Dar lucrul în sine nu era nou. În 1482 Sorbona deja condamnase fraza următoare: „Orice suflet este imediat scos din purgatoriu, când un membru din familia lui depune în cutia de colecţie o piesă de argint, în vederea reparaţiilor ce sunt de făcut bisericii Sfântul Petru." Sorbona vedea mai clar decât papii din secolul al XVI-lea. Dar, în Germania, răul se instala, pentru a spune astfel, în mod oficial. Pe lângă erezia care fusese proclamată, traficul indulgenţelor reprezenta un adevărat pericol public, prin faptul că anula valorile morale şi consfinţea pe faţă crima: se vedea cutare persoană cumpărând o indulgenţă foarte costisitoare, este adevărat, pentru a se şti mai dinainte iertat de asasinatul tatălui său. Orice siguranţă dispărea; protecţia legilor nu mai era decât o afirmaţie fără valoare.

După ce a predicat cu o deosebită putere de convingere contra indulgenţelor, Luther a hotărât, potrivit obiceiului de atunci, să provoace pe Tetzel la o dezbatere publică asupra acestei chestiuni. În acest scop, el a afişat pe uşa catedralei din Wittemberg, 95 teze care rezumau învăţătura Bibliei în privinţa acestui subiect şi, întemeindu-se pe aceeaşi autoritate, condamna fără cruţare traficul josnic (31 octombrie 1517). Iată câteva dintre aceste teze:

1) „Când Stăpânul şi Domnul nostru Isus Cristos spune: „Pocăiţi-vă", El înţelege ca întreaga viaţă a slujitorilor Lui credincioşi, pe pământ, să dovedească un spirit continuu de pocăinţă."

6) „Papa nu poate ierta nici o vină. El nu poate decât să confirme iertarea pe care Dumnezeu Însuşi o dă. Dacă el lucrează altfel, vinovăţia are totuşi aceleaşi urmări."

21) „Vânzătorii de indulgenţe greşesc când afirmă că omul este mântuit prin indulgenţa papală şi scăpat de orice pedeapsă."

38) „Orice creştin, care are o adevărată pocăinţă cu privire la păcatele pe care le-a făcut, obţine iertarea fără ajutorul indulgenţelor."

43) „Cel care dă săracilor sau împrumută pe cei strâmtoraţi, face prin aceasta o faptă mult mai merituoasă decât cel care cumpără o indulgenţă."

46) „Cine nu are mai mult decât îi trebuie, face bine să întrebuinţeze ceea ce are pentru a-şi procura cele necesare pentru ai săi şi să nu risipească ce are, ca să-şi cumpere indulgenţe."

62) „Adevărata comoară a bisericii, bunul ei cel mai preţios este Evanghelia gloriei şi a harului lui Dumnezeu."

79) „Este o hulă să spui despre crucea armatelor papale că are tot atâta putere cât are crucea Domnului Cristos."

Nici un luptător catolic nu a îndrăznit să se prezinte ca să discute tezele, cu atât mai puţin ca să le combată. În schimb, ele se răspândeau cu o rapiditate extraordinară.... „În cincisprezece zile - scrie un istoric - întreaga Germanie le cunoştea; peste o lună erau citate în întreaga creştinătate, de parcă îngerii le-ar fi purtat peste tot. Este greu să-ţi închipui agitaţia pe care au stârnit-o." S-au tradus în olandeză şi în spaniolă, se spune că un călător le-a pus în vânzare şi la Ierusalim. Pelerinii care se adunau la Wittemberg pentru ziua „tuturor sfinţilor" au contribuit în mare parte la această extraordinară răspândire.

Arhiepiscopului de Mayenţa, care dăduse consfinţirea eclesiastică traficului ruşinos al indulgenţelor, Luther i-a scris: „Nimeni nu va putea fi mântuit de episcopul său. Numai cel drept este mântuit şi calea care duce la adevăr este strâmtă. De ce atunci vânzătorii de indulgenţe înşală poporul cu o asigurare mincinoasă? Datoria episcopilor nu este de a predica Evanghelia şi de a vorbi ascultătorilor despre dragostea Domnului? Niciodată Domnul n-a învăţat că ar trebui predicate indulgenţele. El ne-a poruncit să vestim numai Evanghelia. Şi atunci, ce periculos şi de neînţeles este din partea unui episcop, când el autorizează să fie acoperită Evanghelia şi să se vorbească poporului de indulgenţele pe care trebuie să le cumperi cu bani. Rog pe înălţimea voastră, în Numele Domnului Isus Cristos, să cercetaţi bine această chestiune şi să daţi ordinele necesare, pentru ca poporul să poată învăţa adevărul. Dacă înălţimea voastră neglijează această datorie, veţi fi ruşinat într-o zi de alte glasuri care vor înlătura în mod categoric pe cei care predică aceste învăţături greşite." Arhiepiscopul n-a îndrăznit să răspundă la aceste înştiinţări solemne.

Domnul ocrotea într-un mod deosebit pe martorul Său credincios. Luther avea numeroşi adepţi şi câţiva prieteni credincioşi şi devotaţi. Dar, deocamdată, nu se putea baza decât pe ajutorul lor moral. Când era vorba de luptă, el rămânea singur pe poziţie şi arăta o energie nepotolită, în aşa fel încât foarte puţini dintre catolicii mai de frunte au încercat să se măsoare cu el. Tot aşa, singuratic, a trecut prin anii mohorâţi ai mănăstirii din Erfurt. Dar, acum, când primise mântuirea în Domnul Cristos, nici o putere omenească nu l-ar fi putut da înapoi. „Cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu - scria el - sunt mlădioşi în ceea ce priveşte inteligenţa şi raţionamentele lor, şi sunt conduşi în mod minunat de mâna Domnului, chiar acolo unde ei n-ar fi vrut să meargă." Totuşi lupta nu era decât la început. Satan era la lucru şi îşi potrivea armele.

În sânul ordinului augustinilor, Luther nu întâlnea decât puţin din sprijinul la care se aştepta: se temeau de ura lui Tetzel şi de discreditarea care ar fi rezultat. Numeroşi prieteni ai reformatorului nu l-au susţinut decât foarte şovăielnic, atât de mare era nesiguranţa lor cu privire la sfârşitul evenimentelor. Luther sperase să vadă primită Evanghelia de către marii demnitari ai bisericii, de renumiţii filozofi, care, dorea el, să i se alăture. Dar Domnul a condus împrejurările cu totul altfel. Din nou izolare completă. De la distanţă i se dădeau dovezi de simpatie şi cuvinte de încurajare; dar numai aici se oprea ajutorul omenesc. Frumosul lui entuziasm a făcut loc unei decepţii amare, urmată de o adâncă descurajare. El tremura la gândul de a avea contra lui întreaga „biserică" de care era încă legat. Această stare de spirit se regăseşte în tot timpul vieţii lui Luther. Cu o fire impulsivă, dăruit cu o credinţă puternică, cu o încredere fără margini în înţelepciunea lui Dumnezeu, el nu cunoaşte piedici, nu se gândeşte să le prevadă. Nimic nu-l opreşte; se năpusteşte asupra vrăjmaşului cu capul plecat, crezând că este imposibil ca Domnul să nu facă să-şi ajungă scopul. Desigur, el doreşte mai puţin să conducă pe alţii, decât să fie condus el însuşi de mâna lui Dumnezeu. Dar, când drumul i se întretaie, i se pare că totul este pierdut. De fapt, Luther este, înainte de toate, un desţelinător; el nu poate nici să înceteze, nici să se odihnească, până nu vede terenul acoperit de ruine.

În nesfârşita Sa înţelepciune, Domnul a pus alături de el, în persoana lui Filip Melanchton, un colaborator de o valoare care nu se poate preţui. De timpuriu, aceşti doi prieteni, simţind cât de mult aveau nevoie unul de altul, s-au legat foarte strâns, încât Melanchton spunea: „Dacă este un om pe care să-l iubesc şi să-l îmbrăţişez cu toată inima, acesta este Martin Luther." Melanchton avea cele mai frumoase calităţi spirituale. Dăruit cu o inteligenţă vie, cu o mare uşurinţă de a înţelege, ştia minunat de bine să comunice altuia lucrurile pe care le ştia. El era dintre cei care au „un duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (2 Petru 3:4) şi în felul acesta el câştiga inimile. Aceasta nu-l împiedica deloc să nu se bucure de o mare autoritate asupra tuturor, prin profunzimea cunoştinţelor sale. Cuvântul lui Dumnezeu era studiul lui preferat; din tinereţe i-a dat o atenţie deosebită; el înlătura toate raţionamentele omeneşti cu privire la Cuvânt şi se ţinea în mod literal de declaraţiile Bibliei, din care avea totdeauna un exemplar la el.

În felul acesta, cei doi reformatori se completau, Luther dând lui Melanchton ceva din energia sa, care dădea pe delături, iar acesta, contribuind la calmarea atitudinii plină de ardoare a prietenului său.

Luther a caracterizat colaborarea lor în aceşti termeni pitoreşti: „Lucrarea mea este să înlătur trunchiurile şi buştenii, să smulg mărăcinii şi spinii, să umplu gropile. Eu sunt desţelinătorul aspru, care deschide şi netezeşte calea. Maestrul Filip vine după mine; el îşi face în linişte lucrarea sa foarte clară: el plantează, seamănă, stropeşte cu dragoste, potrivit bogatelor daruri pe care i le-a hărăzit Dumnezeu." Notăm aici că Melanchton a fost primul care a stabilit diferenţa esenţială dintre „cunoaşterea istorică a lui Cristos - cunoştinţă care nu mântuieşte - şi încrederea în promisiunea divină."

Tetzel a sfârşit prin a primi provocarea care i-a fost făcută. Neîndrăznind totuşi să se întâlnească faţă în faţă cu adversarul său de temut, a redactat printre prietenii săi o serie de teze, contrazicând pe cele ale lui Luther, şi le-a susţinut înaintea a trei sute de membri ai clerului, adunaţi la Frankfurt pe Oder. Pentru că s-a păzit foarte mult să convoace pe reformatori, a avut o victorie uşoară, care s-a întors totuşi spre încurcătura sa. Poporul german, în întregul lui, vedea mai clar decât ecleziasticii. Sătul de a fi stors de ei, această încercare de a obţine bani prin promisiunile înşelătoare ale indulgenţelor a sfârşit prin a inspira un puternic dezgust, mai ales tinerilor studenţi din universităţi. Astfel, studenţii din Wittemberg au adunat toate exemplarele din tezele lui Tetzel, pe care au reuşit să le găsească, şi le-au ars în public.

Până aici, papa Leon al X-lea a stat în afara conflictului: „Simplă ceartă de călugări" - zicea el, amintind rivalitatea de veacuri dintre augustini şi dominicani (acestui din urmă ordin îi aparţinea Tetzel). Ca om cu o înaltă cultură şi iubitor al artelor şi al literaturii, dorea să trăiască în pace; totuşi se interesa de ideile noi enunţate de Luther, mai ales că i s-au prezentat sub o formă plăcută şi spirituală. Despre Luther, el vorbea cu stimă, din cauza calităţilor lui intelectuale fără pereche, pe care i le recunoştea. Dar, îndrăzneala mereu crescândă a reformatorilor a sfârşit prin a alarma pe Leon al X-lea şi mai ales pe agenţii lui, care tremurau la vestea mişcărilor ce se observau peste tot. Trebuie spus că vrăjmaşii adevărului, în Germania, parcă se sileau să-şi facă poziţia tot mai grea, atât prin violenţele lor, cât şi prin slăbiciunile răspunsurilor lor.

Papa a cedat insistenţelor celor din jurul lui şi a citat pe Luther să apară înaintea lui peste 60 de zile. Ce avea de făcut reformatorul? A asculta de acest ordin însemna categoric a merge la moarte, a se expune la aceeaşi soartă cu Ioan Huss, Savonarola şi atâţia alţii, care au pierit sub loviturile papalităţii. Domnul însă n-a îngăduit acest lucru. El a pregătit lui Luther un protector puternic: pe electorul Frederic de Saxa. Acest prinţ, deşi înfricoşat de îndrăzneala prietenului său, aprecia foarte mult sinceritatea lui şi supunerea lui faţă de Scripturi. Cu toate că n-a atacat el însuşi abuzurile, vedea cu plăcere cum un altul se împovăra cu această problemă. El s-a declarat de la început pentru Luther şi a obţinut ca acesta să fie cercetat şi judecat în Germania. Totuşi Luther avea destulă încredere în Domnul şi în bunătatea Lui, şi pentru cauza lui putea să oprească orice intervenţie a acestui prinţ, în favoarea adevărului. „Nu vreau - spunea el - ca în această chestiune, electorul nostru, care este nevinovat de toate acestea, să facă cel mai mic lucru pentru a apăra gândurile mele. El are dreptul să-şi întindă mâna ca să nu fiu expus vreunei violenţe, dacă poate face aceasta fără să compromită propriile sale interese. Dacă nu, eu accept în întregime primejdia care mă ameninţă." Această tărie a lui Luther încuraja pe numeroşii săi prieteni. Prin aceasta, el dădea un viu exemplu de încredere în Dumnezeu. „Domnul este pentru mine, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?" (Psalmul 118:6)

Schimbând deci tactica, Leon al X-lea a invitat pe cardinalul Cajetan, legatul său la dieta germană, să se ocupe de această problemă şi s-o trateze în Germania. Luther a primit ordinul de a se duce la Augsburg. El a răspuns imediat la această chemare. Din fericire, prietenii lui au arătat mai multă prudenţă decât el şi l-au făcut să nu apară înaintea cardinalului fără a fi primit un bilet de liberă trecere semnat de împărat. Dar acest act a trebuit să fie aşteptat câteva zile, în timpul cărora Cajetan a căutat să-l ademenească pe reformator. Totodată a trimis la el pe unii din prietenii săi care trebuiau să pregătească terenul, fie zdruncinând pe Luther prin teamă, fie căutând să-l câştige prin linguşiri. În definitiv, era vorba de puţin lucru - spuneau ei - n-avea decât să-şi retragă ereziile, treabă de un cuvânt latinesc compus din şase litere: „Revoco", adică „mă dezic". Dar Luther a rămas neclintit.

În sfârşit, actul aşteptat a sosit. N-ar trebui să se creadă că, acceptându-l, Luther căuta să se sprijine pe un braţ de carne. El vedea în aceasta, simplul fapt al ascultării de sfatul venit de la prietenii săi cei mai bine intenţionaţi şi chiar cei mai evlavioşi. Domnul avea în mână cauza lui. Dacă i s-ar fi cerut viaţa, el ar fi dat-o cu bucurie.

În prezenţa legatului papei, Luther a afirmat că el este autorul tezelor din Wittemberg; el îşi lua asupra lui întreaga răspundere, adăugând că era dispus să primească învăţătură, dacă l-ar convinge cineva de greşeală. Atunci cardinalul, hotărât să-şi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu răzvrătit, a răspuns într-un ton cu totul împăciuitor, lăudând chiar şi smerenia lui Luther şi arătându-şi bucuria; apoi a insistat de Luther să-şi recunoască greşelile, să-şi retragă afirmaţiile şi să se abţină pe viitor de a mai răspândi punctele sale de vedere. Luther, întrebând asupra căror puncte ar trebui să-şi retragă cuvintele, legatul a spus că este vorba de problema indulgenţelor şi de afirmaţia reformatorului că mântuirea depinde numai de harul lui Dumnezeu. Luther n-a refuzat deloc să primească din nou învăţătură relativ la indulgenţe, fără ca, bineînţeles, să se oblige a le accepta. Relativ la celălalt punct, el a declarat că îl va menţine până la moarte, dacă va trebui să moară pentru aceasta, decât să se lepede de el; a tăgădui mântuirea prin har ar însemna să lepede întreaga lucrare a Domnului Cristos. În zadar Cajetan a recurs la toate mijloacele pentru a obţine de la Luther mărturia pe care dorea a i-o smulge. Rugăminţi şi ameninţări au rămas şi unele şi altele fără rezultat şi tot aşa în zilele care au urmat. Luther şi-a menţinut poziţia de la început. „Eu nu sunt decât un om - spunea el - şi, prin urmare, în stare să mă înşel. Am arătat deja dorinţa mea de a primi învăţătură şi îndreptările necesare cu privire la greşelile pe care le-aş fi putut înfăptui. Voi face tot ce se va putea cere de la un creştin. Dar protestez cu toată puterea mea contra metodei urmată în această chestiune şi contra pretenţiei care se arată de a mă constrânge să mă dezic, fără a mă fi convins de greşelile mele."

De fapt, dezbaterea se învârtea în jurul afirmaţiei lui Luther că numai credinţa mântuieşte: „Credinţa celui drept îl îndreptăţeşte şi îi dă viaţă din Dumnezeu." El îşi sprijinea aceste cuvinte pe numeroase locuri din Biblie, despre care legatul a îndrăznit să pretindă că cea mai mare parte dintre ele nu aveau nimic a face cu discuţia. Scos din sărite, Cajetan i-a strigat: „Să te dezici său să te retragi definitiv!"

Luther a ascultat respectuos de acest ordin categoric; cei doi adversari nu trebuiau să se mai revadă. Prins în propriul său laţ, Cajetan a fost cuprins de o ură şi mai mare: „...Acest om - spunea el - are nişte ochi profunzi şi speculaţii stranii în cap. Nu vreau să mai discut cu o asemenea brută. Privirea lui străpungătoare spune prea mult despre caracterul său rău.” În timpul acestei lupte inegale s-a răspândit zvonul despre cardinal că ar vrea să recurgă la un procedeu obişnuit Romei: să arunce în închisoare pe Luther şi pe prietenul său Staupitz, mai marele augustinilor; şi aceasta, cu tot permisul lui de liberă trecere. Dar un senator din Augsburg a luat măsuri pentru salvarea viteazului luptător al adevărului. Într-o seară, spre miezul nopţii, un cavaler neînsemnat, călare pe o mârţoagă, neavând nici sabie nici pinteni, ieşea din oraş pe o poartă mai ferită, însoţit de un vizitiu bătrân. Era Luther, asupra căruia veghea senatul. El a ajuns zdrobit de oboseală la Wittemberg. Foarte supărat pentru că prada îi scăpase, cardinalul a somat pe elector să trimită pe Luther la Roma sau să-l izgonească din ţinut. Prinţul a dat reformatorului scrisoarea pe care a primit-o şi a respins rolul ruşinos pe care ar fi vrut ceilalţi să-l aibă.

Într-o scrisoare modestă dar precisă, adresată legatului, Luther şi-a expus toată purtarea şi imposibilitatea unei deziceri; apoi arăta care era temelia credinţei sale. „Eu mă încredinţez - scria el - voinţei pline de îndurare a Domnului, oricum ar dispune El de mine şi Îl laud pentru faptul că a găsit vrednic pe un păcătos ca mine să sufere pentru o cauză atât de bună şi sfântă."

Luther s-a gândit că este nimerit să scrie direct lui Leon al X-lea, spunându-i, între altele, dorinţa sa de a apela de la un papă rău informat la un papă bine informat. Această scrisoare, compusă cu cel mai atent respect, n-a primit nici măcar răspuns. Atunci Luther a întocmit o a doua scrisoare, în care, de data asta, apela de la papă la un consiliu; era o lovitură îndreptată chiar împotriva autorităţii papale, pentru că o bulă a lui Pius al II-lea hotărâse excomunicarea imediată contra oricui, fie chiar a împăratului în persoană, dacă îşi permitea să pună la îndoială supremaţia papei. Dar Leon al X-lea prefera diplomaţia în locul mijloacelor violente şi a făcut o nouă încercare pe lângă Luther, recurgând la şambelanul Miltitz. A citat înaintea sa pe Tetzel şi i-a reproşat, cu amărăciune, în privinţa felului în care se achitase de datorie. Sărmanul vânzător de indulgenţe a fost atât de atins de lucrul acesta încât a căzut bolnav. Luther a încercat să-l mângâie, căutând să-i îndrepte privirile spre Domnul, dar fără succes. Puţin timp după aceasta, Tetzel a murit de supărare.

Doctorul Eck, altădată coleg şi prieten al lui Luther, îşi făcuse renume prin asprimea pe care o arăta în combaterea învăţăturii Evangheliei. Era cunoscut ca fiind în mod deosebit dăruit pentru a discuta, iar în discuţii avea o putere de contrazicere şi o îndemânare demnă de o cauză mai bună. În mai multe rânduri participase la astfel de discuţii, atât de gustate pe atunci; totdeauna el era învingător. A publicat 12 teze, cu scopul de a le răsturna pe cele de la Wittemberg. Cea de a douăsprezecea teză a lui Eck era întocmită în aşa fel încât ataca personal pe Luther, în atitudinea lui de împotrivire faţă de învăţătura papală. În adevăr, întemeindu-se pe cele mai bune texte istorice, Luther arătase că, în timpurile de la început ale bisericii, episcopul de la Roma nu se gândise niciodată să stăpânească peste toată creştinătatea. Deci, dacă el pretindea acum acest lucru, făcea aceasta prin uzurpare. Cu toate sfaturile prietenilor săi, care se temeau de savantele sofisme ale doctorului Eck, Luther s-a hotărât să-l combată, deşi însăşi felul acestei dezbateri pricinuia prietenilor săi cea mai mare teamă. Însă ducele George de Saxa (care nu trebuie confundat cu electorul), foarte zelos pentru catolicism, a provocat dezbaterea, adresând mustrări amarnice celor care ar căuta s-o evite, inclusiv episcopului de Mersebourg, pe teritoriul căruia se găsea Leipzig, locul în care urmau să se întâlnească adversarii. Dar episcopul nu făcuse altă greşeală decât că declarase că socoteşte discuţia de prisos.

O mare mulţime a asistat la dezbatere: nobili, savanţi, profesori. A durat cam o săptămână. Luther a făcut dovadă de o cunoaştere extraordinar de bună a Bibliei, domeniu în care Eck se arăta cu totul inferior, apoi şi de o documentare istorică de aşa fel încât de mai multe ori a închis gura adversarilor prin argumente scoase de la părinţii bisericii cei mai renumiţi. A arătat din Scripturi că Biserica nu are decât o Căpetenie, care este Domnul Cristos, citând între altele Psalmul 110:1: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale." Eck a crezut că-l încurcă, tratându-l ca „hussit" din Boemia, eretic, la care Luther a răspuns, fără a se feri, că printre afirmaţiile lui Huss erau multe în totul conforme învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu, printre care: „Nu este nevoie, pentru mântuire, să crezi biserica romană superioară celorlalte." „Puţin mă interesează - a adăugat el - că aceste cuvinte ar fi ale lui Huss sau Wycliffe; acesta este adevărul. Mai mult nu-mi trebuie." Şi a rezumat în aceste cuvinte, poziţia pe care a luat-o: „Doctorul Eck evită Scripturile tot aşa cum Diavolul fuge de îndată ce vede crucea. În ce mă priveşte, deşi am un mare respect pentru părinţii bisericii, în măsura în care ei menţin adevărul, eu pun mai presus de ei Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tocmai asupra acestui punct, eu atrag mereu atenţia celor care ne ascultă.” În sfârşit, cum Eck îi amintea hotărârile luate cu privire la Huss de către Consiliul din Constance, Luther a declarat că orice fel de consiliu se poate înşela, numai Biblia este infailibilă.

Eck tocmai aceasta căuta: să ia de la adversul său afirmaţii de felul acesta. În această privinţă a reuşit; dar disputa de la Leipzig a avut astfel pentru Luther acest avantaj nespus de mare, de a-l aduce în stare să ia în mod hotărât o atitudine faţă de diferitele puncte asupra cărora încă nu se pronunţase. El a apărut deci, la Leipzig, mai mult ca înainte, ca un luptător neclintit pentru adevăr.

În scrisorile personale ale doctorului Eck, el singur mărturiseşte că la numeroase discuţii a suferit o totală înfrângere, pe care el încearcă s-o explice prin motive care se pot deduce. În lumea teologică din Leipzig s-a proclamat totuşi victoria deplină a luptătorului catolic. Acestei afirmaţii i se opunea opinia unui martor modest şi imparţial, Mosellanus, care spunea: „Dacă ascultaţi pe cei care nu înţeleg nimic din subiectele discutate, Eck a avut o victorie strălucită. Dar în ochii oamenilor pregătiţi şi care gândesc, Luther este cel care a rămas stăpân al câmpului de bătaie." Un fapt rămâne: fără a intra în nenumăratele amănunte ale iscusinţei teologice de a vorbi în timpul disputei, cauza adevărului se impune prin însăşi simplitatea sa. Ceea ce dovedeşte acest lucru, între altele, este renumele, de acum încolo, dobândit de universitatea din Wittemberg, unde Luther preda mai departe. Se vedeau până la 400 de studenţi, urmând cursurile sale în acelaşi timp, încât era o greutate să fie găzduiţi în oraş. Această extraordinară putere de atragere nu este de ajuns pentru a arăta valoarea vestei pe care o aducea reformatorul?

Vestea se răspândea rapid în afara Germaniei. Froben, renumitul tipograf din Basle, edita lucrările lui Luther; ele se împrăştiau de îndată, peste tot. Şase sute exemplare au pătruns în Franţa. Au fost primite cu mare bucurie în Anglia. Nişte negustori spanioli le-au tradus în limba lor şi le-au expediat, din Anvers, în patria lor. Calvi, un librar savant din Paris, a introdus din ele, un pachet mare, în Italia. Şi Froben îi scrie în această privinţă lui Luther: „Am vândut totul. Niciodată o altă afacere editorială nu mi-a reuşit atât de bine." La aceasta, reformatorul i-a răspuns cu umor: „Mă bucur împreună cu dumneata de faptul că oamenii găsesc plăcere în adevăr, deşi el se exprimă fără mare pricepere şi gângăvit." Disputa din Leipzig l-a făcut pe Luther să rupă ultimele legături care încă îl mai ţineau de biserica romană. Până aici, el mereu dorise să facă o reformă chiar în sânul bisericii. Acum a înţeles că este imposibil. „...Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi scape viaţa de mânia aprinsă a Domnului" (Ieremia 51:45). Eck i-a descoperit că supremaţia pe care Roma o pretinde, îşi trage originea din ambiţia unui partid şi din credulitatea fără pricepere a celuilalt.

„Învăţaţi prin exemplul meu," scria Luther, „ce lucru greu este să te dezveţi de greşelile care cutreieră lumea întreagă şi care, printr-o lungă obişnuinţă, ne-au devenit a doua natură. Iată, sunt şapte ani de când citesc Sfânta Scriptură şi o predic cu zel, în aşa fel încât o ştiu aproape pe de rost. Aveam astfel primele lucruri ale cunoaşterii şi ale credinţei în Domnul Cristos. Am susţinut chiar, în mod public, că nu printr-un drept divin pretinde papa supremaţia bisericii creştine. Şi totuşi n-am văzut concluzia întregii mele atitudini, adică nevoia categorică şi neîndoelnică de a spune că papalitatea este de la Diavolul. Pentru că ce nu este de la Dumnezeu, este de la Diavolul."

Lupta

În august 1520, Luther a lansat celebrul său apel către majestatea sa imperială şi nobilimea creştină a imperiului german, cu privire la reforma creştinătăţii, „puternică lovitură de tun, care a dat semnalul atacului contra Romei", cum spunea unul dintre prietenii săi. Câteva extrase din acest document vor arăta cum ştia el să se întemeieze pe Biblie, pentru a-şi apăra spusele: „Se pretinde că papa şi clerul constituie ordinul ecleziastic sau spiritual. Dar la 1 Petru 2:9 citim: „Voi, adică toţi copiii lui Dumnezeu, sunteţi o preoţie împărătească." Papa se consideră drept locţiitor al Domnului Cristos şi domn peste această lume; dar Domnul Isus Cristos a spus: „Împărăţia Mea nu este de aici" (Ioan 18:36). Papa are pretenţia la succesiunea legală a împăratului; este oare de la Domnul acest drept pe care şi-l ia el? Domnul a spus: „Împăraţii neamurilor stăpânesc peste ele ...dar între voi să nu fie aşa" (Luca 22:25-26). Papa mai are pretenţie şi la Neapole, la Sicilia; îşi va susţine pretenţiile prin foc şi fier, aşa spune el. Dar apostolul Pavel scrie că: „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii" (2 Timotei 2:4). Papa, însă, se încurcă în treburile vieţii... cu aceste treburi, mai mult decât toţi ceilalţi suverani. Să-i punem deci în mână Biblia şi să înveţe să trăiască în pace şi să se roage pentru autorităţi, pentru împăraţi şi pentru cei care sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită (1 Timotei 2:2). Satan a convins clerul că este un lucru onorabil să nu te căsătoreşti (vezi 1 Timotei 4:3). Totuşi vedem nenumăraţi preoţi şi prelaţi împovăraţi cu familii, fără ca să fi contractat legătura căsătoriei. „Supraveghetorul (episcopul) trebuie să fie bărbatul unei singure soţii" (1 Timotei 3:2). De aici, dezordini fără număr...” În câteva zile s-au vândut patru mii de exemplare din acest Apel, fapt fără precedent în istoria tipăriturilor.

Pentru a-şi preciza mai bine argumentele, Luther a publicat, puţin după aceea, o lucrare în limba latină destinată oamenilor „bisericii", intitulată: „Despre robia Babilonului şi a Bisericii", în care tratează problema tainelor, apoi, o altă lucrare: „Despre libertatea creştină", dedicată papei Leon al X-lea, una dintre cele mai bune lucrări care au ieşit din condeiul lui, prin bogăţia imaginilor, simplitatea stilului, profunzimea gândurilor şi prin nota pur evanghelică. El dezvoltă ideea că creştinul este cea mai liberă făptură, pentru că este eliberat de păcat şi de lege, dar că, prin recunoştinţă şi dragoste, el ascultă de bunăvoie de Dumnezeu şi se supune fraţilor săi. Cartea începe printr-o dedicare papei, respectuoasă pentru persoana lui, dar fără cruţare pentru curtea de la Roma: „Tu eşti, o, Leon, ca un miel în mijlocul lupilor, ca Daniel în groapa cu lei..."

Cu toată pretinsa sa victorie, doctorul Eck suporta cu greu să vadă mărindu-se influenţa şi popularitatea lui Luther. Dar, cu cât nefericitul apărător al catolicilor se agita contra rivalului său, cu atât pierdea din teren; strigătele sale de protest nu aveau mai mult succes decât argumentele sale, deşi membrii clerului îi repetau frazele. Era acoperit de ruşine prin satire usturătoare şi s-a văzut, în curând, părăsit de toată Germania, care gândea. Nemaiputând suporta această situaţie, a plecat la Roma, unde a dus, pe lângă „Sfântul Scaun", o campanie stăruitoare de defăimare contra adversarului. Papa a ezitat să ia vreo hotărâre, cardinalii de asemenea. Necunoscându-l pe Luther decât după nume, ei sperau să-l readucă la punctul lor de vedere. Dar Eck nu vroia să audă de compromis; dând curs liber sentimentelor sale, el striga răzbunare; nişte călugări s-au aliat cu el şi, încurajat în felul acesta, el plictisea pe papa, discutând cu el ore întregi. A stimulat curtea papală, mănăstirile, poporul, biserica şi a sfârşit prin a-l convinge pe papă. Leon al X-lea a cedat: pierderea reformatorului a fost astfel hotărâtă. Fără a întârzia, „Sfântul colegiu" a publicat o bulă, dând condamnare asupra tuturor învăţăturilor lui, acordându-i un termen de 60 de zile pentru a-şi retrage cuvintele; după acest termen, dacă nu va ceda, el şi toţi partizanii lui vor fi excomunicaţi. Peste toate acestea, Luther primea ordinul de a se prezenta înaintea papei, la Roma.

Din punct de vedere omenesc, cauza reformei risca foarte mult să fie cu totul pierdută. Autoritatea papală avea încă un credit imens, cu toate atacurile îndreptate asupra ei. În faţa marilor mulţimi, aceste atacuri repetate păreau chiar că o fortifică. Ea avea un trecut foarte lung, o tradiţie orală, pe care n-o puteai arunca la pământ în mod brutal, fără motive bine întemeiate, recunoscute şi demonstrate. A susţine pe Luther însemna a te pronunţa contra bisericii, iar mijloacele de care ea se folosea faţă de aceşti răzvrătiţi dădeau mult de gândit, mai ales sufletelor lipsite de îndrăzneală. Dar s-a observat că Luther era dintre cei pe care pericolul îi însufleţeşte şi îi stimulează. Gravitatea împrejurărilor îi inspira un avânt de care el părea incapabil în viaţa de toate zilele. Nu înseamnă că n-a trecut prin lupte lăuntrice; puţini oameni au trebuit să înţeleagă ca el, însemnătatea acestor cuvinte din 2 Corinteni 12:9-10: „Domnul mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns, pentru că puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte." „...De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos: căci, când sunt slab, atunci sunt tare." Şi, cum el ştia să-şi pună încrederea în Domnul, primea de la El o înţelepciune deosebită, care îi dădea posibilitatea să facă faţă loviturilor celor mai violente.

Dar cea mai mare parte din măsurile prevăzute în bulă aveau să rămână fără efect, atâta timp cât nu se afla în Germania un magistrat civil gata să le pună în aplicare. Chiar prinţii ataşaţi de catolicism aveau o mare neplăcere de îndată ce o autoritate se arăta gata să încalce din drepturile lor. Iar papa, avea el competenţa să facă să se confişte şi să se ardă scrierile reformatorului? Putea să ceară să se lege cineva de persoana acestuia? În sarcina cui cădea datoria de a pune mâna pe el? În sfârşit, legile germane interziceau să fie condamnat cineva, mai înainte ca să fi fost cercetat. Au rămas cunoscute aceste cuvinte ale unui nobil german: „De patru secole, iată primul creştin care îndrăzneşte să se împotrivească papei, iar acesta pretinde să fie dat martiriului!" Întărit de faptul că ştia că are dreptate, Luther a înţeles că nu trebuia să tacă, ci trebuia să pornească la acţiune. La 17 noiembrie 1520, în prezenţa unui notar şi a cinci martori, a semnat un protest solemn contra autorităţii papale, declarând că el apela de la papă la un consiliu general al „Bisericii". Acest act s-a răspândit rapid prin toată Germania şi chiar în cea mai mare parte din ţările Europei. Trei săptămâni mai târziu, înaintea uneia din porţile din Wittemberg, în prezenţa unui mare număr de profesori şi studenţi, Luther a dat foc unui rug foarte mare, pe care a ars bula papei şi un număr de volume care conţineau legi şi decrete emise de „Sfântul Scaun" pentru a-şi întări supremaţia. Prin acest act public, Luther se desprindea în mod hotărât de biserica romană, accepta excomunicarea pronunţată contra lui şi declara pe faţă război „Sfântului Scaun".

Leon al X-lea se găsea în cea mai mare încurcătură. Nu se văzuse niciodată un asemenea caz: un om de rând şi încă un călugăr, care să se împotrivească căpeteniei supreme a bisericii. Unul dintre cei mai mari învăţaţi din Italia în materie de drept canonic, Alexandre, a fost trimis în grabă în Germania în calitate de reprezentant al papei, cu misiunea de a pleda în favoarea privilegiilor considerate ca valabile pentru totdeauna ale papalităţii. El a intervenit în mod energic pe lângă Frideric - electorul de Saxa - a cărui bunăvoinţă faţă de Luther îi era cunoscută. „În numele Sfântului Părinte - i-a spus el - cer de la dumneata să faci să se ardă scrierile acestui eretic, apoi să-i aplici o pedeapsă pe care o merită sau, mai bine, să-l dai prizonier „Sfântului Scaun"! Electorul a dat un răspuns vag, fiind hotărât, de altfel, să-l facă să înţeleagă că papa ar trebui să cedeze această problemă justiţiei civile. I-a venit ideea să ia un aviz de la Erasmus, una din gloriile Germaniei, al cărui nume era de ajuns ca să dea o mare greutate cuvintelor sale. Erasmus şi-a spus părerea prin aceste cuvinte: „Toată această neînţelegere provine din ura pe care o au călugării pentru cunoaştere şi din teama lor de a vedea suprimându-se tirania pe care ei o exercită asupra spiritelor. Ce arme folosesc contra lui Luther? Intrigi, răutate, calomnii. Cu cât eşti mai cinstit, cu atât te ataşezi învăţăturilor Evangheliei şi mai puţin găseşti de criticat ceva în purtarea lui Luther. Severitatea bulei a stârnit indignarea tuturor oamenilor de bine pentru că, în aceasta, ei nu găsesc nimic din acea blândeţe care s-ar potrivi celui care se numeşte „locţiitor al lui Isus Cristos". Lumea este însetată după adevăr; să ne ferim de a ne împotrivi acestei sfinte dorinţe. Întreaga chestiune să fie supusă unor judecători imparţiali şi competenţi; nu este alt drum de urmat; el se impune chiar demnităţii papei.” În acest timp, a avut loc în Germania un eveniment însemnat.

Împăratul Maximilian a murit şi coroana fiind electivă, trei candidaţi s-au prezentat pentru a obţine prin intrigi această demnitate. Unul dintre ei, Henri al VIII-lea al Angliei, s-a dat în curând deoparte; însă au rămas Francis I, regele Franţei, şi Carol I, regele Spaniei, amândoi puternici şi ambiţioşi, amândoi adversari declaraţi ai Reformei. După multe ezitări, temându-se de a vedea un străin ocupând tronul imperial, l-au chemat la tron pe Carol al Spaniei, care era, prin mama sa, nepot al lui Maximilian. Cunoscut sub numele de Carol Quintul (al cincilea cu acest nume în Germania), rivalitatea sa cu Francis I, care nu putea să admită a se vedea lipsit de coroana Germaniei, constituie unul dintre evenimentele principale ale istoriei Europei.

Deşi foarte tânăr, noul împărat şi-a făcut nişte obiceiuri serioase şi chibzuite. Fără strălucire exterioară, dar însetat de învăţătură, a desfăşurat o activitate neobosită. Este adevărat, el a fost prefăcut, viclean, însă viteaz în război şi hotărât faţă de vrăjmaşi. Unul din primele gânduri care l-au preocupat a fost de a lua măsuri în stare să potolească vasta mişcare religioasă, a cărei însemnătate el n-o înţelegea clar şi care îl înspăimânta. Abia cunoscându-i pe germani - vorbea prost limba lor - lipsit de experienţă politică, dar doritor ca pacea să domnească în statele sale, Carol Quintul luneca ba de o parte, ba de alta. Ca bun catolic, el ar fi vrut să fie pe plac „Sfântului Scaun", dar mintea lui isteaţă l-a făcut să-şi dea seama de nevoia urgentă de a apăra autoritatea civilă, fără de care şi-ar fi ridicat împotrivă aproape pe toţi prinţii germani şi autoritatea lui ar fi fost rău compromisă. Cu adevărat, acum, avizul lui Erasmus i-a venit în ajutor. A hotărât deci convocarea Dietei imperiale - reuniune a reprezentanţilor tuturor statelor germane, care avea loc de obicei la Augsburg; dar, pentru că ciuma bântuia în acel oraş, adunarea s-a transferat la Worms, în Palatinat.

Însufleţit de un sentiment sincer de dreptate, care nu dă voie să fie condamnat un vinovat fără să fie ascultat, Carol Quintul dorea să fie chemat Luther, dar agenţii papei se opuneau, ei se temeau de îndrăzneala cu care, fără îndoială, reformatorul le-ar ţine piept. De altfel, trei zile înaintea Dietei, fiind lansată bula de excomunicare contra lui Luther, vrăjmaşii lui declarau că era interzis să ai a face cu un excomunicat. Carol a fost o clipă gata să cedeze, dar speranţa de a termina toate aceste dezbateri l-a biruit. Luther a primit mandatul de a se prezenta.

Agitaţia domnea în Germania: nelinişte în sferele politice, intrigi în sânul clerului, teamă printre protestanţi, care erau fără încetare cu ochii în patru. Numai Luther rămânea calm: nimic nu tulbura admirabila lui seninătate dată de harul puternic al lui Dumnezeu, pentru că un caracter ca al lui s-ar fi putut lăsa în mod natural îngrijorat. „...Domnul - spunea el - a provocat toate aceste evenimente şi El le va duce la bun sfârşit, chiar dacă eu ar trebui să suport exilul sau moartea. El este alături de mine. Cel care rămâne în noi este mai puternic decât cei care pretind să conducă lumea." Atunci a scris el câteva meditaţii asupra cântecului Mariei (Luca 1:46-55), aplicându-l la cazul său. „Ce puternic vorbeşte Maria! Ce îndrăzneală în exprimare la această tânără fecioară! Cu un singur cuvânt ea socoteşte pe cei tari ca fiind slabi, pe toţi cei puternici ca neputincioşi, pe toţi cei înţelepţi ca nebuni, pe toţi cei al căror nume este mare printre oameni ca ticăloşi. Ea doboară în ţărână puterea, ştiinţa omenească, gloria, ea le aduce pe toate numai la picioarele Domnului. Braţul Lui - spunea ea - arătând prin aceasta puterea prin care lucrează El Însuşi fără ajutorul nici uneia din creaturile Sale este o putere tainică ce îşi face lucrarea în ascuns şi în tăcere, până ce El îşi împlineşte buna Sa plăcere. Nimicirea se apropie, fără ca cineva s-o anunţe; scăparea apare în momentul în care nimeni nu se aştepta la ea. El lasă pe ai Săi pradă apăsării şi deznădejdii, încât fiecare îşi zice în sine însuşi: „Nu mai este scăpare pentru ei!" Dar, chiar atunci, El este mai puternic decât toţi. Puterea lui Dumnezeu începe în locul în care puterea omului ia sfârşit. Credincioşii să privească la El!... Alteori, El îngăduie ca vrăjmaşii Săi să se laude cu pompa lor şi cu gloria lor deşartă. El îşi retrage de la ei puterea şi-i lasă să se laude cu a lor. Îi lipseşte de sprijinul înţelepciunii Sale veşnice; ei se umflă de mândrie, cu ceea ce cred că au, dar toate acestea nu durează decât o zi. În momentul în care cei din jur sunt uimiţi de strălucirea lor, braţul lui Dumnezeu se înalţă şi întreaga clădire pe care ei au construit-o se prăbuşeşte ca un balon de săpun care dispare."* (* Dacă am insistat mai mult decât se face de obicei în biografiile lui Luther asupra situaţiei dinaintea apariţiei lui la Worms, am făcut acest lucru pentru a scoate în evidenţă atât situaţia extrem de gravă şi periculoasă în care se găsea din punct de vedere omenesc, cât şi intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu faţă de el în aceste împrejurări critice. Se obişnuieşte prea uşor să se noteze pe scurt: „Excomunicat de papă, dar citat de Carol Quintul să se prezinte înaintea Dietei, Luther a plecat de îndată spre Worms". Acest fel simplist de a rezuma faptele, nesituându-le în cadrul lor, constituie o adevărată trădare istorică. Această perioadă din viaţa lui Luther este cea mai decisivă.)

Cadrul acestei cărţi nu permite să intrăm în amănuntele discuţiilor care au avut loc la Dietă în timpul primelor săptămâni ale sesiunii, unde Alexandre a vorbit mai mult timp insistând pe lângă împărat să nu dea înapoi în faţa misiunii pe care „biserica" i-o încredinţează, adică excomunicarea ereziei şi a ereticilor, fără nici o milă. Lucru ciudat, el a găsit un aliat şi mai elocvent decât el în persoana ducelui George de Saxa, care dovedise o împotrivire categorică faţă de învăţăturile reformate şi totuşi considera că chiar existenţa lor arată în ce măsură era angajată răspunderea „bisericii". La instigarea lui s-a ales un comitet pentru a studia chestiunea; peste foarte puţine zile, el a ţinut un raport şi a prezentat o listă cu 101 plângeri la adresa catolicismului.

Cu toate acestea, nu se ajungea la nimic atât timp cât pacea religioasă nu stăpânea în Germania; şi ea nu se putea stabili atât timp cât Luther stăruia în activitatea sa. Şi el avea de partea lui adepţi tot mai numeroşi, printre ei, oameni cu cea mai mare autoritate. Nu se poate să nu ţii seama de acest lucru, care avea o influenţă puternică, chiar salvatoare. Dar bunul simţ şi dreptatea cea mai elementară cereau ca măcar să fie ascultat, chiar dacă ar rămâne ca după aceea să se vadă ce hotărâre se va lua. Fără să vrea, poate chiar fără să ştie, Carol Quintul s-a alăturat părerii lui Gamaliel: „Dacă această lucrare este de la oameni, ea va fi nimicită; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici" (Faptele Apostolilor 5:38). În felul acesta - după lungi ezitări - el a hotărât să citeze pe Luther să apară înaintea lui la Worms. Astfel se împlineau gândurile lui Dumnezeu. El voia ca această lumină, pe care El o pusese în faţa lumii, să strălucească pe un munte; toate ajutau la înfăptuirea acestui lucru: împărat, regi şi prinţi. Este uşor lucru pentru El să înalţe pe omul cel mai neînsemnat la cea mai mare demnitate. Un act al puterii Lui este de ajuns pentru a conduce în palatul imperial pe umilul fiu al unui simplu miner. Înaintea Lui nu există mari şi mici: Carol Quintul şi Luther sunt pe picior de perfectă egalitate. Dar ce drum a parcurs călugărul de la 31 octombrie 1517, până în primele zile ale anului 1521! Înzestrat cu un bilet de liberă trecere, Luther şi-a făcut în grabă pregătirile, valabilitatea acestei hârtii fiind strict limitată. El păstra un calm de nedescris între prietenii săi înspăimântaţi. Amintirea trădării făptuită cu John Huss îi obseda şi îl ştiau pe Alexandre şi clica lui în stare de orice încălcare a drepturilor. În zadar îşi arătau ei argumentele pe care le credeau în stare să-l reţină pe Luther; cum s-a scris despre el câţiva ani mai târziu: „Chiar dacă la Worms ar fi tot atâţia diavoli câte ţigle sunt pe acoperiş, el s-ar fi aruncat totuşi cu bucurie printre ei. El cunoştea zădărnicia oricărui ajutor omenesc. Domnul l-a condus până aici şi nu-l va părăsi." „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Romani 8:21). Partizanilor săi, care aveau o situaţie mai înaltă, cum era electorul de Saxa, le recomanda cu mult zel să nu intervină în favoarea lui; el nu voia să-şi dea mărturia, ajungând alţii în pericol pentru aceasta. Refuza mai ales orice intervenţie pe lângă Carol Quintul, căruia fiecare îi datora ascultare, fiind autoritate rânduită de Dumnezeu şi de care numai Dumnezeu putea să se lege ca să-l facă să-şi schimbe planurile.

Mergând înaintea lui un crainic împărătesc, Luther a părăsit Wittembergul la 2 aprilie 1521. Călătorie triumfală; mulţimile se adunau pe drumurile pe care acest om mergea să se prezinte, numai el singur, înaintea împăratului. La Erfurt, unde a ajuns într-o duminică, a predicat asupra locului de la Ioan 20:19-20. Viteazul cavaler Ulrich von Hutten ar fi dorit să-l salute la Worms. Împiedicat să-şi realizeze dorinţa, el a adresat reformatorului aceste cuvinte pentru momentul sosirii lui acolo: „Să-ţi răspundă Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov! Să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel sfânt şi să te întărească din Sion! Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima şi să-ţi împlinească toate planurile!" (Psalmul 20:1,2,4).

Au rămas înmărmuriţi membrii Dietei care au sperat până în ultimul moment că Luther va renunţa să se prezinte; aceasta ar fi fost o uşurare pentru prietenii săi, iar adversarii s-ar fi felicitat, pentru că, refuzând să se prezinte, Luther ar fi arătat că nu are dreptate. Ei nu s-au ferit nici ca să-i propună împăratului să se poarte cum a făcut Sigismund faţă de John Huss, din moment ce, spuneau ei, nu este nici o obligaţie să-ţi ţii cuvântul dat unui eretic. Dar Carol a refuzat categoric să intre în aceste vederi.

În noaptea dinaintea sosirii sale, Luther nu mai găsea deloc odihnă. O mare nelinişte l-a cuprins şi a petrecut mai multe ceasuri rugând fierbinte pe Domnul să-i vină în ajutor. Rugăciunea i-a fost ascultată; şi-a regăsit calmul şi fără emoţie vădită, a plecat cu mareşalul imperial, care venise să-l caute la ora patru după amiaza. Era 17 aprilie 1521.

Niciodată n-a apărut vreun om înaintea unei adunări atât de maiestoase. Erau cam 200 de persoane, toţi înveşmântaţi cu cele mai mari demnităţi ale imperiului. Carol Quintul era acolo în persoană, puternic suveran, a cărui supremaţie se întindea asupra celor două emisfere; alături era fratele său, şase din şapte electori imperiali, apoi o mulţime de nobili, de reprezentanţi ai clerului, printre care şi unii înverşunaţi adversari ai reformei, cum era şi ducele de Alba, care avea să-şi facă un renume, pentru totdeauna urât, măcelărind fără milă pe copiii lui Dumnezeu în Ţările de Jos. Intrând în sală, Luther a primit două cuvinte de încurajare: Matei 10:18-20 şi 28. Paznicii care-l însoţeau l-au făcut să înainteze şi el s-a găsit faţă în faţă cu împăratul. Pe o masă erau adunate nişte cărţi, aşa-zisul „corp delict," erau scrierile reformatorului.

După câteva clipe de profundă tăcere, la un semn al lui Carol, Jean Eck, cancelar al arhiepiscopului de Treves (care nu trebuie confundat cu cel din disputa de la Leipzig) s-a ridicat şi a spus: „Martin Luther, Majestatea Sa Imperială te-a somat să te prezinţi aici, ca să răspunzi la aceste două chestiuni: Te recunoşti drept autor al acestor cărţi? Vrei să te lepezi de ele? Da sau nu."

Luther a răspuns: „Majestatea Sa Imperială îmi cere două lucruri. În privinţa primului punct declar că recunosc aceste lucrări ca fiind scrise de mine; n-aş putea tăgădui acest fapt. În ce priveşte al doilea punct, aici este o chestiune care priveşte domeniul credinţei şi al mântuirii sufletelor. Acest lucru este în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai mare şi cea mai preţioasă care există; ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să răspund fără ca să fi cântărit mai atent cuvintele mele. Aş risca să spun mai puţin decât ar cere împrejurările sau mai mult decât ar cere momentul pentru a arăta strictul adevăr. În felul acesta aş păcătui împotriva acestui cuvânt al Domnului: „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei 10:33). Rog, deci, cu multă umilinţă, pe Majestatea Sa imperială, să-mi dea ceva timp, pentru ca să pot răspunde fără să calc Cuvântul lui Dumnezeu."

După o scurtă deliberare, Dieta i-a aprobat lui Luther cererea, cu condiţia ca să răspundă oral şi nu în scris. El s-a dus deci din nou la hotel, unde s-a văzut în curând asaltat de vizitatori, care i-au vorbit în felurite chipuri; unii pentru a-l încuraja ca să rămână tare, alţii pentru a-l înspăimânta şi a-l face să cedeze. Abia a mai găsit puţin timp ca să arunce câteva note pe hârtie şi după o noapte petrecută aproape în întregime în rugăciune, a trecut să se pregătească pentru a merge din nou în faţa Dietei şi a împăratului. Acea zi de joi, 18 aprilie 1521, a fost, aşa s-a spus, „una din zilele cele mai memorabile din istoria mărturiei lui Dumnezeu pe pământ." Luther a trebuit să aştepte două ceasuri la uşa sălii acelei adunări. Trecuse de ora 6 când a fost primit. Se înnopta; s-au aprins făcliile. În licărirea lor roşiatică, el a apărut înaintea adunării, mai numeroasă şi mai agitată ca în ajun. Toţi cei care au fost martori au observat atitudinea lui liniştită şi sigură, deşi modestă şi respectuoasă. Discursul său, rostit în latineşte mai întâi, apoi în germană, cu o voce tare şi hotărâtă, a fost ceea ce trebuia să fie. Modest, respectuos, dar sigur şi întemeiat, arătând puterea promisiunii Domnului Isus din Matei 10:19-20: „...când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, cum sau ce veţi spune; pentru că ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi." Iată principalele mesaje:

„Recunosc cărţile care mi se prezintă, ca fiind scrise de mine. Ele nu sunt toate de acelaşi fel. Unele dintre ele tratează despre credinţă şi fapte, fără nici o polemică. Chiar adversarii mei recunosc utilitatea lor; cred că ele merită să fie citite de creştini. Bula papală, cu toată tăria ei, îmi acordă acest lucru. De ce atunci să retractez aceste scrieri? Să fiu eu, deci, singurul pe lume în stare să retractez adevăruri admise de glasul unanim al prietenilor şi al duşmanilor mei, singurul care să mă opun unor adevăruri pe care lumea întreagă le consideră ca o cinste să le mărturisească?

„Alte cărţi ale mele atacă papismul şi pe partizanii lui, învăţăturile lor greşite, viaţa lor scandaloasă. Aceste plângeri nu sunt ele ale tuturor oamenilor pioşi şi temători de Dumnezeu? Se poate tăgădui că papa, prin legile sale, prin teoriile sale omeneşti, a înlănţuit, a torturat conştiinţa credincioşilor în modul cel mai de plâns? Se poate tăgădui că partizanii papismului, cu o tiranie de necrezut, au epuizat şi au înghiţit, până în această zi, bogăţiile popoarelor şi, îndeosebi, ale acestei mari naţiuni? Şi eu să-mi iau înapoi cuvântul? Niciodată!

„Rămâne o a treia categorie de scrieri, acelea pe care le-am publicat contra unor particulari apărători ai tiraniei romane. Deşi atacurile mele, uneori, au fost prea violente, şi mărturisesc lucrul acesta fără greutate, nu le retractez deloc, ca nu cumva să încurajez abuzurile unei puteri asupritoare. Eu sunt om şi nu Dumnezeu. Nu ştiu să mă apăr mai bine decât repetând cuvintele Domnului Isus, divinul meu Stăpân: „Dacă am vorbit rău, arătaţi-mi ce este rău" (Ioan 18:23). Cu atât mai mult eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă şi atât de uşor expus greşelii, cu atât mai mult eu trebuie să doresc să fie criticate ideile mele.

„Dar adaug că încerc o bucurie văzând Cuvântul lui Dumnezeu provocând astăzi, cum a făcut şi altădată, o asemenea agitaţie. Acesta este caracterul lui specific, la aceasta este destinat el. Însuşi Domnul Isus a spus: „Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare" (Luca 12:51). Deci să luăm seama ca nu cumva, încercând să împiedicăm discordia, să ne facem vinovaţi de împotrivire faţă de sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Aş putea lua din Scriptură exemple care v-ar dovedi că faraoni, împăraţi ai Babilonului sau ai lui Israel n-au contribuit niciodată într-un mod mai direct la ruina lor ca în ziua când au căutat să-şi consolideze autoritatea prin măsuri în aparenţă foarte înţelepte, dar în opoziţie cu voia lui Dumnezeu. „El mută munţii şi ei nu ştiu când îi răstoarnă în mânia Sa" (Iov 9:5). De altfel, să nu credeţi că eu aş pretinde să impun luminile mele, atât de slabe, acestei măreţe adunări; nu fac altceva decât să mă achit de ceea ce simt că trebuie să fie datoria mea de supus german faţă de înalta şi puternica Sa Majestate Imperială."

Toţi asistenţii erau ca loviţi de cuvintele acestei guri elocvente, din care ţâşneau adevăruri atât de zdrobitoare. Cancelarul de Treves, în aparenţă nemişcat, a luat cuvântul şi a spus cu asprime: „N-ai răspuns la întrebare. Vrei să te lepezi; da sau nu?"

„Pentru că - a răspuns Luther - Majestatea voastră Imperială cereţi de la mine un răspuns simplu, clar şi categoric, iată-l. Eu nu pot să-mi supun credinţa papei, cu atât mai mult consiliilor. Este în adevăr clar ca lumina zilei că ei adesea au căzut în greşeală şi chiar s-au contrazis pe faţă. Atât timp cât nu mi se va arăta prin Sfânta Scriptură sau prin argumente care nu pot fi respinse că eu am înţeles greşit lucrurile din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care le aduc înainte, eu nu voi retracta nimic. Iată-mă. Nu pot altfel. Dumnezeu să-mi ajute!" Împăratul, ridicându-se, a încheiat adunarea.

A doua zi, Carol Quintul a pus să se citească în Dietă ceva scris chiar de mâna lui, în care adresa lui Luther ameninţări. Mari au fost din nou îngrijorările partizanilor reformatorului, dar Domnul nu a încetat deloc ocrotirea Sa cu care îl înconjura şi i-a ridicat nişte apărători viteji, chiar şi printre unii catolici, care cereau respectarea cuvântului dat şi nu adminteau nici chiar ca împăratul să-şi permită un asemenea limbaj, fără a fi consultat Dieta. Cedând în sfârşit celor din jurul său, împăratul a consimţit amânarea unei hotărâri cu trei zile, în timpul cărora cei care ar fi vrut, să aibă libertatea să stea de vorbă cu Luther, pentru ca să încerce să-l aducă la alte sentimente. A fost însă trudă zadarnică. O ultimă prezentare înaintea adunării a avut loc la 24 aprilie 1521. Reformatorul a rămas pe aceeaşi poziţie. Biletul său de liberă trecere expira a doua zi. Carol Quintul l-a prelungit cu trei săptămâni, ordonând lui Luther să se ducă la el acasă fără ca să tulbure pacea publică, nici prin cuvinte, nici prin scrierile sale.

Luther s-a grăbit deci să părăsească Wormsul, fără a uita totuşi respectul pe care-l datora împăratului, ca fiind suveranul de care depindea. Două zile după despărţire, el i-a adresat o scrisoare plină de respect, în care se citeau, printre altele, aceste cuvinte: „Dumnezeu, care cercetează inimile, îmi este martor că sunt gata să ascult cu toată atenţia de Majestatea voastră, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea... În lucrurile vremelnice, care n-au a face cu bunurile veşnice, noi vă datorăm o ascultare deplină; dar în ce priveşte Cuvântul dumnezeiesc şi realităţile nevăzute, Dumnezeu nu ne lasă să ne supunem oamenilor, El vrea să depindem numai de El Însuşi. Cel care se încrede în oameni pentru mântuirea sa veşnică, dă creaturii gloria care aparţine numai Creatorului..."

Urmând acelaşi drum pe care mersese cu câteva săptămâni mai înainte, reformatorul a văzut strângându-se în jurul lui o mulţime de prieteni, fericiţi şi recunoscători pentru faptul că îl revedeau teafăr. În felul acesta, a ajuns la Eisenback, unde a stat o noapte. A doua zi seara, când trecea prin pădurea Turingiei, însoţit de fratele său şi de unul dintre prietenii săi, şi cobora pe un drum dosnic, deodată cinci cavaleri mascaţi şi înarmaţi din cap până în picioare s-au năpustit asupra micului grup. Trei dintre ei l-au înconjurat pe Luther şi l-au silit să coboare din trăsură; i-au luat veşmintele de călugăr de pe el şi i-au aruncat pe umeri o manta de cavaler, silindu-l să se urce pe un cal, gata pregătit, pe care-l aduseseră cu ei. I-au lăsat în pace pe însoţitorii reformatorului, apoi au plecat la drum, făcând o mulţime de cotituri, cu animalele lor de călărie, pentru a li se pierde urma, dacă cineva s-ar fi grăbit să-i ajungă. Apoi au pornit caii în galop. Era aproape miezul nopţii când au ajuns la castelul din Wartburg.

O mână prietenoasă, cea a electorului Frederic, îngrijea ca Luther să fie în siguranţă. Sub numele de cavalerul George, el a trebuit să se resemneze în această captivitate, impusă de o grijă plină de dragoste, care îl punea la adăpost de loviturile vrăjmaşilor săi. Aceştia, în adevăr, uneltiseră un complot contra lui, prin care nu urmăreau altceva decât un asasinat josnic. Profitând de acest timp liber, forţat, el s-a dedicat scrierilor. Lucrarea sa principală la Wartburg a fost traducerea Noului Testament în limba germană. El a continuat această lucrare şi când a intrat în viaţa activă, în aşa fel că, în cîţiva ani a putut pune Biblia întreagă în mâinile poporului. Existau şi mai înainte versiuni parţiale din Scriptură, dar nici una după textele originale; ele nu aveau exactitatea necesară, iar preţul lor ridicat împiedica pe multe persoane să le cumpere. Se ajunsese chiar să fie oprită folosirea lor, atât de mult se temeau de influenţa adevărului asupra sufletelor. „...Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor simpli. Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, pentru că totdeauna le am cu mine" (Psalmul 119:130,98).

Aici din nou s-au împlinit gândurile Domnului: Luther n-ar fi putut duce la capăt o lucrare atât de mare, dacă şi-ar fi păstrat funcţia de profesor la Wittemberg; pregătirea cursurilor, enorma lui corespondenţă, vizitele nenumărate pe care le primea, toate acestea nu i-ar fi lăsat timp liber. Pentru Germania sosise momentul să fie înlocuit învăţământul dulceag şi sec al scolasticii, cu adevărul curat şi simplu scos din izvoarele mântuirii. Nu se auzea decât un glas printre lucrătorii Domnului: „Biblia, Biblia în întregime!" „Măcar dacă - scria atunci Luther - Cuvântul lui Dumnezeu ar exista în toate limbile care se vorbesc în lume, dacă s-ar afla înaintea ochilor, în urechi şi mai ales în inimile tuturor!"

Odată terminată traducerea Noului Testament, s-a urmărit tipărirea lui, cu un zel fără seamăn. S-au întrebuinţat, pentru aceasta, trei prese, care scoteau 10.000 de foi pe zi. Prima ediţie, în 30.000 de exemplare, în două volume, a apărut la Wittemberg, la 21 septembrie 1522, sub acest titlu simplu: „Noul Testament în germană, la Wittemberg". Chiar din luna decembrie se simţea nevoie de a doua ediţie. În 1533 apăruseră 58. Pe măsură ce avansa în traducerea Noului Testament, Luther îşi publica lucrarea în fascicole, pentru a răspunde nerăbdării cititorilor şi a-l pune mai uşor la dispoziţia oamenilor nevoiaşi.

Această răspândire neobişnuită a Sfintelor Scripturi a stârnit un mare necaz în cercurile care erau în legătură apropiată cu biserica romană. Preoţii, adesea nişte ignoranţi, se mirau la ideea că nişte simpli cetăţeni şi chiar ţărani erau în stare să vorbească, în cunoştinţă de cauză, despre învăţăturile Domnului. Clerul a crezut că este cazul să dea pe piaţă o altă traducere a Bibliei, dar nu era decât tot cea a lui Luther, cu câteva mici modificări. Citirea ei în felul acesta era permisă fiecăruia. Biserica romană nu-şi dădea seama că puterea ei se clătina, peste tot unde Cuvântul lui Dumnezeu prindea rădăcină. Atât de arzătoare era dorinţa generală de a cunoaşte Biblia şi de a înţelege adevărurile pe care le conţinea, încât de mai multe ori oameni evlavioşi, cunoscuţi pentru darurile pe care le aveau, au primit invitaţii de la cetăţenii câte unui oraş, care îi rugau să vină la ei, să se stabilească la ei pentru ca să-i înveţe pe cei neştiutori. Cei mai mulţi părăseau toate pentru a răspunde acestor chemări, spunând că, dacă au primit în dar, şi ei trebuie să dea în dar...!

Dispariţia lui Luther, asupra căreia se păstra cel mai mare secret, a produs uimire în ceata vrăjmaşilor lui ca şi în cea a prietenilor săi. Aceştia îşi închipuiau că el căzuse victimă unei curse criminale, părere foarte îndreptăţită, ţinând seama de furia vrăjmaşilor Evangheliei. Marele artist Albrecht Durer, scria: „Mai trăieşte el? L-au asasinat?... O! Dumnezeule, dă-ne pe altcineva asemenea acestui om, care, inspirat de Duhul Tău, să adune rămăşiţele Bisericii Tale sfinte şi să ne înveţe să trăim ca nişte creştini!" Doar Alexandre a bănuit adevărul. „Vulpea saxoană este cel care ni l-a răpit" scria el la Roma. Dar prietenii reformatorului n-au întârziat să afle ceva sigur cu privire la el şi erau încurajaţi de scrisorile care veneau de la el printr-un binevoitor intermediar, Spalatin, adresate din „Patmos" pentru că nu trebuia să se indice locul unde era retras, din „pustie," „din regiunea păsărelelor care cântă încântător printre ramuri şi laudă pe Dumnezeu cu toată puterea lor."

Dar Luther, angajându-se la o lucrare extenuantă, suferea cumplit în trupul şi în sufletul său; din punct de vedere moral. Încercările prin care trecuse l-au zdruncinat în aşa fel încât a pierdut somnul. În sfârşit, lipsa de activitate fizică a contribuit la apăsarea sa sufletească. Griji usturătoare i-au agravat apoi situaţia, prin introducerea în mişcarea Reformei a elementelor omeneşti, care riscau să-i denatureze caracterul şi să se dea ocazie vrăjmaşului, care abia aştepta să descopere partea slabă. Agitaţia religioasă şi socială a întregii Germanii, care mergea crescând şi ale cărei ecouri au ajuns până în ascunzişul său, i-au făcut de nesuportat lipsa de activitate. „M-am retras din luptă, cedând în faţa sfaturilor prietenilor mei, totuşi fără voia mea şi, îndoindu-mă dacă acest fapt ar fi plăcut lui Dumnezeu... Mi-ar plăcea mai bine să fiu culcat pe nişte cărbuni aprinşi pentru gloria Cuvântului dumnezeiesc, decât să mor aici, trăind doar pe jumătate." Timiditatea protectorilor săi îl indigna.

Această criză este de înţeles. Luther dăduse Reformei pecetea personalităţii sale. El însuşi nu-şi făcea deloc iluzii despre numeroasele sale slăbiciuni; acest lucru îl dovedeau reîntoarcerile sale, fără încetare, la îndrumările Domnului, pentru el însuşi şi pentru alţii, la locul pe care-l indică scumpul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar masa ascultătorilor săi, deşi având o ureche atentă la îndemnurile lui, vedea omul înainte de orice. El fiind dispărut, ei au pierdut calea pe care o aveau de urmat. Mulţi dintre ei nu aveau o credinţă personală, care se bazează pe Dumnezeu şi numai pe El. Ei aveau încă multe experienţe dureroase de făcut.

Luther simţea nevoia de a lua iar legătura cu fraţii săi de credinţă. Datorită unei deghizări pricepute, el s-a dus până la Wittemberg, unde a avut o primire aşa cum nu se poate spune. Şederea lui acolo n-a durat decât puţin timp. El a putut totuşi, după ce a luat cunoştinţă de multe lucruri ale căror amănunte îi scăpaseră, să adreseze credincioşilor cuvinte de încurajare, de îndemn, de îndreptare. De acum încolo, cunoscând exact ce se petrecea în ţară, el va putea de la Wartburg să urmărească mai bine firul evenimentelor.

Această scurtă apariţie a lui Luther n-a fost de ajuns ca să calmeze elementele agitate. Fără îndoială, nu era totul de regretat în puternica mişcare ce se contura. Izolatul din Wartburg n-avea de ce să se întristeze, auzind că mănăstirile augustinilor, în care îşi făcuse şi el ucenicia, se goleau, nici că mesa se celebra din ce în ce mai rar. Mai mulţi călugări s-au căsătorit, lucru pe care Luther cu greu l-a consimţit, considerând că membrii clerului erau ţinuţi, prin chemarea lor, să fie celibatari. A ajuns totuşi să vadă că în aceasta era o afirmare mai mult a meritelor lucrărilor omeneşti decât gloria Domnului, după acest principiu: „Tot ce nu este potrivit principiului credinţei este păcat" (Romani 14:23).

Dar, de altfel, el avea multe de reprobat. Luther condamna tot ce nu era convingere sinceră. Procedeele violente îi produceau un mare dezgust. „Să se ştie - scria el - că a fi evlavios, a face multe fapte bune, a duce o viaţă folositoare, cinstită şi virtuoasă, acesta este un lucru. Cu totul altceva, însă, este să fii creştin, în toate lucrurile trebuie să urmăm prin credinţă „voia Domnului". Însă mulţi dintre prietenii cei mai devotaţi ai lui Luther s-au lăsat antrenaţi să facă unele fapte pe care el a trebuit să le condamne cu severitate. Karlstadt a fost primul care a luat cina cu pâine şi vin, în toată simplitatea, potrivit învăţăturii Domnului. Dar el era un om violent şi tulburător, totuşi pentru adevăr, şi gata să se jertfească pentru el; de asemenea era lipsit de pricepere şi moderaţie şi totdeauna doritor să atragă atenţia asupra lui.

Aceasta nu era totul. La Zwickau, în Saxa, nişte spirite rătăcite, depăşind toate marginile şi conduşi de unul numit Thomas Munzer, pretindeau că au avut revelaţii personale, pe care le puneau mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. „La ce bun - ziceau ei - să te ataşezi în mod literal de Biblie? Nu ni se vorbeşte decât de Biblie. Poate ea să ne predice? Este ea de ajuns ca să ne înveţe? Numai Duhul ne luminează. Prin El, Dumnezeu ni Se adresează în mod direct să ne înveţe ce avem de spus şi de făcut." Ei afirmau că „biserica" avea să fie curăţită de nelegiuirile ei; că botezul copiilor nu foloseşte la nimic, că fiecare trebuie să se boteze din nou (de unde numele lor de anabaptişti); că cina trebuie să dispară din cult; că trebuie, într-un mod general, înlăturată orice ceremonie. Sub influenţa lor, mulţimea a început să invadeze bisericile, să sfărâme altarele şi statuile; să deschidă porţile mănăstirilor şi să scoată afară pe călugări. În sfârşit, ei anunţau venirea apropiată a unui nou profet mai mare ca Luther şi care va provoca o răsturnare universală. Înfierbântatul Karlstadt a îmbrăţişat aceste erezii; n-a întârziat să renunţe la catedra sa de profesor, sub pretextul amăgitor că în Împărăţia lui Dumnezeu nu este nevoie de ştiinţă omenească şi a antrenat pe studenţii săi să plece de la universitate pentru a lucra pământul, pentru că este spus că omul trebuie să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii sale.

Când a auzit şi aceste noutăţi triste, Luther n-a mai stat pe loc. Fără a mai cere autorizaţie a părăsit Wartburgul, unde stătuse zece luni, şi s-a dus iar la Wittemberg. A găsit acolo o primire entuziastă. El singur, în adevăr, avea autoritatea necesară pentru a potoli torentul devastator. Electorul de Saxa nu avea experienţă în chestiunile spirituale, încât se întreba dacă nu trebuie să recurgă la un compromis pentru a restabili ordinea; iar Melanchton, prea tânăr, se arăta timid şi încurcat în prezenţa acestor excese. Pentru a îndreptăţi faţă de elector plecarea sa pe neaşteptate, Luther i-a scris: „Alteţea voastră să ştie că mă duc la Wittemberg, sub o protecţie mult mai puternică decât a sa. Nu mă gândesc să solicit ajutorul dumneavoastră; eu cred că chiar voi apăra pe alteţea voastră, mai mult decât mă veţi apăra dumneavoastră. Nu există sabie care să vină în ajutorul acestei cauze. Dumnezeu singur trebuie să facă totul, fără ajutorul şi concursul omenesc. Deci, cel care crede mai mult este cel care va proteja pe celălalt."

Imediat după întoarcere, Luther şi-a exprimat în public gândul asupra pericolelor pe care cei neluminaţi le făceau să vină în calea adevărului. După obiceiul său a combătut cu motive temeinice învăţăturile lor greşite, bazându-se numai pe Scriptură şi a arătat ruşinea pe care aceşti oameni o aruncau asupra Numelui Domnului Isus. Sever, fără nici un compromis contra greşelii, el se arăta în schimb dispus să ocrotească indivizii. Nu trebuie uitat că în secolul al XVI-lea nu se cunoştea ezitarea, când era vorba să se aplice pedepsele cel mai aspre, mergând până la moarte, pentru o crimă asemenea acelora pe care le făptuiau anabaptiştii. „Credinţa fără dragoste - spunea Luther - nu este decât iluzie. În ce mă priveşte, eu nu vreau să constrâng pe nimeni." Domnul a binecuvântat eforturile viteazului Său slujitor. În puţin timp vijelia s-a potolit şi învăţăturile acestor eretici au plecat odată cu învăţătorii lor în alte părţi.

Destindere după luptă

Din acest timp, activitatea lui Luther şi-a schimbat caracterul. Fiind în vârstă de 39 de ani, înflăcărarea tinereţii îi scăzuse. Cu puternicul ajutor al Domnului, el răsturnase idoli, zdruncinase din temelii clădirea împunătoare a bisericii romane; a pus în mâinile poporului german Sfânta Scriptură. Trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Caterina de Bora.

Două lucruri ce trebuiau înfăptuite erau înaintea lui: răspândirea adevărului Evangheliei şi lupta contra spiritelor exaltate. El a contribuit din plin la această lucrare, prin lecţiile sale, prin predicile sale, prin scrierile sale. În legătură cu activitatea sa ca scriitor, iată câteva cifre semnificative: numai în 1522 au apărut 150 de publicaţii; în 1523 au apărut 183. Tot în acest timp, numărul lucrărilor catolice se ridica abia la douăzeci.

Una din primele griji ale lui Luther a fost de a pune în lumină îndrumările Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la închinare. Din nenorocire, îndeosebi aici se vede că el nu părăsise în întregime anumite idei dobândite din copilărie. El a crezut că poate să înlăture practicile grosolane ale catolicismului şi să menţină ceea ce nu este cu totul contrar spiritului Bibliei. A mers până acolo încât a păstrat crucifixul în biserică, dar fără să i se aducă închinăciuni, ca papistaşii. N-a înlăturat nici chiar o anumită pompă din cult şi din împodobirea bisericilor. A restabilit cina, aşa cum o rânduise Domnul, dar a admis, potrivit greşelii catolice, o anumită prezenţă reală a trupului şi sângelui lui Cristos la cină, bazându-se pe aceste cuvinte ale Domnului Isus: „Acesta este trupul Meu." Ceilalţi reformatori şi mai ales Zwingli arătau că aceste cuvinte înseamnă: „Acesta reprezintă trupul Meu.” Întocmai cum Domnul Isus spusese: „Eu sunt uşa." Dar Luther a refuzat categoric să renunţe la punctul său de vedere şi din această cauză au rezultat deosebiri de vedere între el şi aceia cărora el ar fi trebuit să le dea mâna.

Una din dorinţele lui era ca creştinii să nu se întâlnească fără să predice Cuvântul lui Dumnezeu, cel puţin Cuvântul să le fie studiul: recomanda ca aceste întâlniri să aibă loc cât mai des posibil, în timpul săptămânii. În centrele universitare, profesorii şi studenţii trebuiau să înceapă ziua prin citirea Vechiului Testament la ora 4 sau 5 dimineaţa şi s-o termine cu citirea Noului Testament.

Luther dădea o importanţă hotărâtoare instruirii tineretului, pentru că el vedea necesitatea de a influenţa inima şi spiritul generaţiei care creştea, pentru a o înarma contra atacurilor care în viitor vor fi îndreptate contra Evangheliei. Nu era de ajuns ca fiecare să ştie să citească, să scrie şi să socotească: trebuia cultivată mintea, dându-se cel puţin cunoştinţe generale, elementare. Desigur, acest program avea cuprinse în el învăţăturile Domnului. Luther evita, mai presus de orice, acel spirit critic, când era vorba de lucrurile lui Dumnezeu, atât de periculos şi aducător de uscăciune, prea răspândit în zilele noastre.

În aceeaşi ordine de idei, el a încurajat întemeierea bibliotecilor care nu trebuiau să conţină numai lucrări religioase, ci şi orice alte cărţi în legătură cu întregul ştiinţei omeneşti. El spunea - pe bună dreptate: „Aceste scrieri nereligioase sunt necesare pentru a face să fie cunoscute lucrările minunate ale lui Dumnezeu.” În cultul neorganizat, nu numai membru clerului citeau cântând, ci întreaga adunare trebuia să cânte. Luther a lucrat mult în acest sens, între altele, compunând numeroase cântece.

Dar, în timp ce el lucra, cu un zel neobosit, să scoată în evidenţă adevărul „Scripturii", o furtună teribilă se îngrămădea la orizont şi întuneca lumina binefăcătoare, care abia începuse să inunde ţara. De mult timp, lanţurile feudalităţii apăsau cu toată puterea lor asupra claselor de jos ale Germaniei: ţăranii se răsculau. Cu un secol înainte, tulburări foarte dese, cauzate de asuprirea prinţilor şi a episcopilor, fuseseră înăbuşite prin vărsare de sânge şi, chiar pe atunci, rezistenţa autorităţilor şi-a luat religia ca punct de sprijin. În secolul al XVI-lea erau deci imposibil de despărţit cele două elemente, atât de strâns legate chiar de existenţa naţiunii. Astfel, când au apărut primele semne ale reformei bisericii, oamenii cu spirit anarhic n-au văzut în ea decât o chemare la destrăbălare. Chiar unii nobili au luat partea celor răsculaţi. Ei se inspirau îndeosebi din Vechiul Testament. Plecând, de exemplu, de la versetele 6-8 din Psalmul 8, ei pretindeau că trebuie să se bucure de toate drepturile asupra vânatului şi pescuitului. Ei şi-au rezumat cererile în 12 articole, fiecare susţinut de câte un verset din Biblie şi care se rezumau, în pretenţii, la egalitate absolută a tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu; nu numai egalitate socială şi politică, ci şi egalitate de bunuri.

Luther a răspuns la acest manifest, publicând un „îndemn la pace". Adresându-se mai întâi prinţilor, episcopilor, preoţilor şi călugărilor, îi mustră cu severitate, arătându-le că ei înşişi erau cauza acestor dezordini, pentru că n-au fost administratori înţelepţi ai bunurilor pe care Dumnezeu li le încredinţase; ei le-au folosit numai în propriul lor interes, fără cel mai mic gând de milă pentru cei care le erau subordonaţi. Puteau ei să se mai mire, dacă după atâtea secole de asuprire, victimele terminau prin a-şi înălţa capul? Luther susţinea prin aceasta cauza răsculaţilor. Dar aceasta nu-l împiedica să le adreseze şi lor câteva cuvinte pline de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi de a le reproşa, în mod energic, batjocura pe care o arătau faţă de stăpânire. „Răutatea, nedreptatea superiorilor, nu scuză revolta. Voi vedeţi paiul din ochiul magistraţilor voştri; dar nu vă gândiţi la bârna care este în al vostru." Reformatorul a depus multe eforturi, mergând chiar în diferite localităţi, pentru a interveni personal în vederea păcii, totdeauna pe baza Evangheliei. N-a reuşit decât în mod parţial, atât de mult erau răscolite spiritele şi multe cruzimi au fost înfăptuite. El a făcut tot ce a fost posibil - şi nu fără succes - pentru a evita ca spiritul de răzbunare să învingă în aranjamentele definitive.

Foarte puţin timp după aceste triste evenimente, venerabilul elector Frederic de Saxa, credincios susţinător al Reformei, a adormit în Domnul. Când s-a ştiut că este aproape de sfârşit, toate persoanele palatului său şi din ţinuturile sale s-au grupat în jurul patului său. „Dragii mei copii - le-a spus el - dacă am jignit pe vreunul dintre voi, vă rog să mă iertaţi, din dragoste pentru Dumnezeu. Noi, prinţii, facem adesea nedreptăţi faţă de inferiorii noştri; n-ar trebui să fie aşa." El a distrus un testament scris cu mulţi ani în urmă şi în care „încredinţa sufletul său Mamei lui Dumnezeu" şi a întocmit altul, în care declara că „îşi pune toată încrederea în Numele Domnului Isus Cristos, pentru iertarea păcatelor sale"; îşi exprima de asemenea „siguranţa lui neclintită că avea mântuirea prin preţiosul sânge al prea scumpului Domn şi Mântuitor."

Moartea electorului a trezit noi temeri printre reformaţi. Lipsiţi de acest sprijin, care s-a arătat atât de practic, ei considerau - omeneşte vorbind - cauza lor ca fiind foarte rău compromisă, în loc să privească la Domnul, care nu părăseşte niciodată pe ai Săi. Jean-Frederic, fratele şi succesorul electorului Frederic de Saxa, împreună cu Filip de Hessa, s-au gândit să înfiinţeze o ligă reformată, care să se opună coaliţiei catolice, formată la dorinţa papei Clement al VII-lea. Dar, înainte de a se angaja la acest lucru, ei au consultat pe Melanchton şi Luther. Acesta din urmă a declarat categoric că, orice ar fi, cauza adevărului n-are nevoie de armele mai marilor acestei lumi şi că, în nici un caz, nu va trebui să se recurgă la o tactică provocatoare.

„Am dori mai bine să murim de zece ori - scrie el electorului - decât să avem pe conştiinţă sânge vărsat de ai noştri pentru a apăra Evanghelia contra împăratului. Noi suntem cei care trebuie să suferim şi să nu ne răzbunăm noi înşine... Domnul nostru Isus Cristos este destul de puternic să vă protejeze şi să facă să dea greş planurile sinistre ale prinţilor necredincioşi care ar căuta să vă atace. Dacă vrem să fim creştini, nu vom putea pretinde pe acest pământ o viaţă mai comodă decât a avut-o Domnul. Trebuie să luăm crucea lui Cristos. Lumea n-o poartă; ea caută alţi umeri decât ai săi ca să se încarce cu ea... Tatăl nostru ceresc ne-a păzit totdeauna, în mod minunat, în mijlocul a mii de tulburări şi griji. El a încurcat planurile adversarilor noştri în aşa fel încât avem să mărturisim că El ne-a ajutat mai presus de aşteptările noastre. Rog pe Alteţea voastră să nu se lase zdruncinat de împrejurările de acum. Rugăciunile noastre, sperăm noi, vor face zadarnică furia vrăjmaşilor noştri. Dar, mâinile noastre să rămână curate de sânge... În ce mă priveşte, Alteţea voastră nu trebuie să mă protejeze cu arma, dacă aş fi atacat din cauza învăţăturilor mele. Fiecare trebuie să suporte pericolul pe care credinţa sa îl aduce. Totuşi, noi dorim să vedem lucrurile mergând cu totul altfel de cum gândesc vrăjmaşii noştri. Domnul, marele nostru Mângâietor, să vă întărească deplin."

Din nenorocire, aceste sfaturi n-au fost urmate deloc şi o ligă politică, anticatolică, s-a format.

Cu toate acestea Luther era încă în exil, în ţara lui, sentinţa pronunţată contra lui în 1517 nefiind încă revocată. În 1526, Dieta imperială s-a reunit la Spires, în Palatinat. Turcii invadaseră Ungaria şi ameninţau Austria; împăratul cerea ajutor tuturor prinţilor germani pentru a face faţă pericolului şi se arăta împăciuitor pe tărâm religios, atât de mult încât şi-a dat asentimentul pentru o hotărâre potrivit căreia fiecare rămânea liber să se poarte cum doreşte faţă de edictul de la Worms dat contra lui Luther. Aceasta însemna să garanteze viaţa reformatorului, atât timp cât nu va părăsi statele evanghelice, care erau deja numeroase în Germania.

Dar, trei ani mai târziu, o altă dietă, care a avut loc la Spires, a anulat hotărârea anterioară şi a pretins să constrângă edictul; aceasta ar fi însemnat să se lepede adevărul şi să se plece sub voinţa papei. Reformaţii au protestat contra unei asemenea violenţe şi din această cauză duşmanii lor le-au dat numele de protestanţi. Acest cuvânt nu fusese încă folosit până atunci şi a indicat de atunci înainte pe cei care respingeau orice doctrină omenească şi nu primeau altă călăuză decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Preocupat în totul de lupta sa contra lui Francis I, Carol Quintul nu a asistat la Dieta de la Spires. Mâniat de atitudinea luată de prinţii evanghelici, le-a făcut cunoscut să se supună, fără nici un alt cuvânt, hotărârii majorităţii, pentru că el umilise Franţa, înlăturase pe vestitul turc, Soliman cel Mare, şi subjugase Italia. Şi să îndrăznească acum cineva să-i stea împotrivă, chiar în propriile lui state? Totuşi, operaţiile militare fiind terminate, el a luat din nou în cercetare situaţia. Preferând să recurgă la blândeţe, a convocat o nouă Dietă, la Augsburg, la data de 1 mai 1530. Din cauza condamnării care apăsa asupra lui, Luther nu putea să asiste şi a trebuit să se oprească la castelul din Coburg. Melanchton l-a înlocuit şi, pentru a preciza poziţia pe care o luau protestanţii, el a prezentat adunării o „mărturie de credinţă", rezumat al învăţăturilor fundamentale ale creştinismului. Totuşi, din locul său retras, Luther conducea dezbaterile: sfatul lui, scrisorile sale către prieteni aveau o mare influenţă. Mai mult, Luther îi susţinea mereu prin rugăciunile sale. Ca Moise, pe muntele Horeb (Exodul 17:8-16), el îşi ridica mâinile spre Domnul şi nu înceta să mijlocească pentru cei care erau în luptă; totodată îi încuraja prin scrisorile sale: „Dacă inima vă este copleşită de griji, să nu puneţi acest lucru pe seama mărimii cauzei voastre, ci a necredinţei voastre... Dacă Moise ar fi vrut să ştie mai dinainte cum avea să scape de armatele lui Faraon, ar fi fost foarte posibil ca Israel să fi fost şi azi în Egipt." Tot atunci, el a compus frumosul său cântec, inspirat de împrejurările momentului:

„Turn de scăpare-i Dumnezeul nostru,

Armură de neînvins,

Locul nostru de adăpost,

Apărarea noastră sigură.

Vrăjmaşul îşi înteţeşte mânia

Împotriva noastră;

Furie zadarnică!

Ce ar putea vrăjmaşul?

Domnul îi înlătură loviturile.

Singuri, ne poticnim la fiecare pas;

Tăria noastră e slăbiciune.

Dar Un erou în lupte,

De partea noastră este fără-ncetare.

Cine este acest Apărător?

Eşti Tu, divin Mântuitor!

Doamne al oştirilor,

Triburile Tale risipite îşi cunosc Eliberatorul!"

Dieta de la Augsburg şi-a ţinut şedinţele timp de 3 luni. Protestanţii au făcut unele concesii, pe care le-au considerat potrivite cu adevărul, spre marea nemulţumire a lui Luther, care a chemat pe Melanchton la el şi i-a spus:

„Mă întrebi până la ce punct se poate ceda papistaşilor! Îţi spun clar că nu înţeleg sensul unei asemenea întrebări. În apărarea ta, tu le-ai făcut deja prea multe concesii."

„Nu trebuie - a întrebat timid Melanchton - să suferi pentru a câştiga pe Cristos?"

„Am putea fi mari domni, dacă am vrea să ne lepădăm şi să batjocorim pe Stăpânul, nostru. Dar este scris că „prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 14:24).

Melanchton n-a putut decât să constate că, cu cât el ceda, cu atât vrăjmaşii deveneau mai pretenţioşi. În sfârşit, obosit de această târguiala, care nu ducea la nimic, împăratul a pronunţat închiderea sesiunii, declarând că lasă şapte luni „rebelilor" - cum îi numea el - ca să se supună la ceea ce Dieta precizase. Prinţii protestanţi s-au ţinut tari; nimic nu i-a zdruncinat.

Dându-şi seama de forţa lor, ei au strâns legăturile dintre ei; dar, în loc de a se încredinţa în totul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea evenimentelor, ei au întemeiat o alianţă defensivă, numită „Liga de la Smalkalde". Cum era de aşteptat, ea a luat de mai multe ori o atitudine agresivă şi războiul civil s-a dezlănţuit. Dacă protestanţii au reuşit să-şi menţină poziţiile cucerite, n-au făcut aceasta decât după ce au răspândit valuri de sânge şi au înmulţit sămânţa urii, care a otrăvit ţara; tristă consecinţă a lipsei lor de credinţă şi a greşelilor lor grave pe care le-au făcut, căutând să facă să biruie „interesele" Domnului cu ajutorul unor mijloace curat omeneşti.

Domnul i-a făcut parte lui Luther de harul de a-l lua la El, mai înainte ca furtuna de care se temea atât de mult să se fi dezlănţuit. Începând de la Dieta de la Augsburg, rolul său public a devenit mai puţin izbitor. Fără îndoială el a lucrat tot ca înainte, ba chiar prea mult pentru un om de vârsta lui, consumat de o energie neobosită de care a dat mereu dovadă; dar de acum, el s-a mulţumit să consolideze edificiul pe care îl construise şi nu a mai dat nici o altă idee, nici o învăţătură nouă. A continuat să predice şi mai ales să scrie, enorm de mult; publicaţiile sale, toate traduse în mai multe limbi, erau foarte mult citite, nu numai în Germania şi Elveţia, ci şi în Franţa, în Italia, la Roma, chiar şi în Ţările de Jos, în Anglia. Bulele papilor, decretele magistraţilor, căutau să opună stavilă valurilor acestui torent năvalnic.

Din ce în ce mai mult, Luther era izbit în mod dureros de profunda ignoranţă în care zăcea marea masă a poporului. Vizitele pe care le făcea pe cât putea de des, prin ţinuturile Saxei şi ale ţărilor din jur, îl convingeau de fiecare dată, tot mai mult, de acest lucru. Erau numeroşi aceia care se convertiseră, dar nu se vedea la ei nici o creştere. Păstorii, ieşiţi în cea mai mare parte din rândul preoţilor sau din mănăstiri, erau lipsiri de noţiunile cele mai elementare cu privire chiar la creştinism. Pentru a-i îndruma şi pe unii şi pe alţii, Luther a scris două „catehisme", cel mare pentru cler, cel mic pentru laici. În ele rezumă toată doctrina sa, întemeiată pe Sfânta Scriptură, al cărei centru glorios este Domnul Isus Cristos, aşa cum se vede în Evanghelii şi în epistolele lui Pavel.

Autorul se arată pătruns de sentimentul puterii lui Dumnezeu, de măreţia şi înţelepciunea Creatorului, apoi de mizeria şi de nimicnicia omului, afundat în păcate şi incapabil, prin propriile sale puteri, să se apropie de Dumnezeu. El arată apoi că trebuie un mijlocitor între Dumnezeu şi om, că singurul mijlocitor este Domnul Isus; faptele omului, oricât de bune ar fi ele, nu vor putea niciodată să-l scoată din starea lui de îndepărtare pentru totdeauna de Dumnezeul Sfânt. Nu este nici un alt mijloc de mântuire, decât credinţa în lucrarea Domnului Isus, care a murit pe cruce pentru a mântui pe păcătoşii care cred în El. De asemenea, el nega orice libertate a voinţei noastre şi învăţa, ca şi Augustin, dogma predestinării. Catehismul lui Luther este o lucrare remarcabilă şi a servit mult la instruirea şi lămurirea maselor, deşi el are şi unele greşeli.

În timp ce marile învăţături evanghelice, puse din nou în lumina zilei, risipeau întunericul îngrozitor şi zdruncinaseră chiar temeliile papalităţii, reformatorul saxon îşi simţea puterile slăbite şi boala îl făcea să sufere cumplit. În timpul ultimilor zece ani ai vieţii sale, ai lui au crezut de mai multe ori că-l vor pierde. Multe rugăciuni s-au înălţat către Dumnezeu pentru ca El să restabilească sănătatea slujitorului Său. Luther şi-a făcut testamentul, în care fiecare rând arăta cea mai vie credinţă. Domnul a ascultat rugăciunile copiilor Săi: Luther şi-a redobândit sănătatea şi, de la Gotha, unde fusese aşa de bolnav, s-a reîntors la ai săi în Wittemberg, pentru a-şi relua lucrarea.

Puţin timp după aceea, Melanchton a trebuit să plece în Alsacia, pentru a asista la o conferinţă a unor teologi catolici. Această călătorie nu era fără pericol; şi el a crezut că este cazul, înainte de a pleca, să-şi scrie ultimele dorinţe. În ele se citesc aceste cuvinte mişcătoare cu privire la maestrul său, pe care îl stima: „Mulţumesc doctorului Martin Luther, prin care am învăţat să cunosc Evanghelia, şi care mi-a arătat o dragoste deosebită, dovedită prin numeroase binefaceri. Totdeauna l-am respectat şi l-am iubit din toată inima şi îl consider demn să fie cinstit de toată lumea."

Melanchton a plecat în călătorie, dar abia ajuns la Weimar, a căzut foarte greu bolnav. Electorul Jean Frederic, îngrijorat, credea că va pierde în el pe unul dintre cei mai puternici stâlpi ai reformei şi a chemat numaidecât pe Luther. Acesta a apărut îndată. Bolnavul era, după cum se vedea, pe moarte. Prietenul său s-a apropiat de el cu ochii plini de lacrimi, dându-şi seama că nu era altă scăpare decât la Domnul. De aceea, s-a mulţumit să îndrepte către Dumnezeu o rugăciune stăruitoare, care şi-a primit, puţin după aceea, ascultarea. Peste câteva zile, Melanchton şi-a putut relua călătoria.

Dar Luther simţea că se stinge. În 1545 a trebuit să abandoneze cursurile de la universitate, lucrare care îi stătea foarte mult pe inimă. Efortul de concentrare, necesar pentru aceasta, îl costa prea mult. Pe atunci, îi scria unui prieten: „Sunt bătrân, îmbătrânit, greoi, obosit. Curajul îmi lipseşte, vederea îmi scade tot mai mult. Şi totuşi, atunci când speram să capăt şi eu ceva odihnă, iată-mă împovărat de lucru, obligat să scriu, să vorbesc, să mă cheltuiesc, ca şi cum niciodată n-aş fi scris, niciodată n-aş fi vorbit, ca şi cum niciodată n-aş fi făcut nimic."

Lui Luther îi plăcea foarte mult viaţa de familie, dar îndatoririle lui felurite nu i-au permis să se bucure de ea, decât în ultimii ani ai vieţii. Pentru copiii săi, a fost un tată care nu se poate compara; ştia să răspundă dorinţelor lor, să le vorbească un limbaj pe care să-l înţeleagă. El înţelegea şi răspunderea sa de educator şi a dat părinţilor sfaturi înţelepte: „După exemplul lui Dumnezeu, să ştiţi să folosiţi, faţă de copiii voştri, severitate, fără ca pentru aceasta să încetaţi să-i trataţi cu dragoste; să ştiţi să vă faceţi iubiţi şi respectaţi; să aveţi grijă de sufletele lor, mai mult chiar decât de trupul lor, pentru că un copil este o comoară de nepreţuit, de care Dumnezeu vă va cere socoteală..." El se ruga cu copiii săi; le lămurea Cuvântul lui Dumnezeu, citind împreună cu ei anumite locuri. Duminica îi aduna pe toţi ai săi, ca să mediteze asupra Scripturii.

Luther aprecia foarte mult muzica. „Ea este - spunea el - un dar al lui Dumnezeu; ea alungă ispitele şi gândurile rele. Este un balsam pentru inimile mâhnite: ea linişteşte sufletul şi îl împrospătează; ea aduce peste tot pacea şi bucuria.” În sfârşit, el se bucura cu pasiune de natură. Se odihnea pe câmp şi în pădure, îşi cultiva chiar grădina, când găsea ceva timp. Se plângea de treburi care îl copleşeau şi îl lipseau atât de des de această lucrare odihnitoare: „Am îmbătrânit şi mi-ar place acum să gust plăcerea bătrânului în grădină, contemplând minunile lui Dumnezeu, în arbori, în flori, în ierburi, în animale...” În ianuarie 1546, conţii de Mansfeld au recurs la el ca arbitru într-o neînţelegere în familiile lor referitor la o moştenire şi la limitele dintre proprietăţile lor. Lui nu-i făcea plăcere să se amestece în lucruri de acest fel, dar mişcat de dovada de consideraţie care îl înconjura, a plecat, cu toate insistenţele soţiei sale care îşi dădea mai bine seama decât el de starea gravă a sănătăţii lui. Pentru a o linişti, el i-a scris de mai multe ori în timpul acestei călătorii. „Tu vrei - spunea el - să te ocupi de toate, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi în stare să creeze la nevoie, zece doctori ca Martin Luther, în cazul când unicul exemplar, cu totul îmbătrânit, care există în prezent, ar trebui să dispară. Deci să nu-mi mai spui de îngrijorarea ta. Roagă-te şi lasă toate în mâna Tatălui nostru ceresc!"

Au trebuit trei săptămâni pentru a aranja situaţia supusă judecăţii reformatorului; el a rezolvat totul, spre deplina mulţumire a binefăcătorilor săi protectori şi aceştia la rândul lor au făcut tot ce le era în putinţă ca să-l menajeze. El chiar a predicat de mai multe ori. La 17 februarie 1546 a mâncat seara, ca de obicei, împreună cu cei trei fii ai săi care îl însoţiseră la insistenţele mamei lor şi cu vechiul şi credinciosul său prieten Justus Ionas. După ce a mâncat, a fost îndemnat să se odihnească puţin; el s-a mulţumit să se plimbe în lung şi-n lat prin cameră, evocând amintiri din copilărie, pentru că se găsea la Eisleben, unde se născuse. „Se prea poate - a spus el atunci - ca să-mi sfârşesc viaţa aici." În cursul nopţii următoare, l-au cuprins dureri puternice. Au încercat, fără să reuşească, să-i dea ajutor. În mai multe rânduri, el a spus încet: „Dumnezeul meu! ce suferinţă! În mâinile Tale îmi încredinţez duhul." Contele şi contesa de Mansfeld au sosit a doua zi dis de dimineaţă, aducând leacuri şi întăritoare. Era în zadar. Ziua s-a scurs astfel cu greutate; se vedea că sfârşitul i se apropia. O clipă, Luther a părut că îşi revine; s-a rugat cu un glas foarte precis, mulţumind lui Dumnezeu de tot ce i-a dăruit şi mai ales pentru darul făcut în Persoana Domnului Isus, singurul Său Fiu Preaiubit. Apoi şi-a exprimat siguranţa deplină că merge în casa Tatălui pentru veşnicie. Către seară, paloarea morţii se răspândise pe trăsăturile feţei lui. Avea mâinile împreunate pe piept şi respira foarte încet, întretăiat din timp în timp de un suspin slab. Între ora două şi trei dimineaţa, la 19 februarie 1546, el a adormit în Domnul.

Concluzie

Pentru a preţui aşa cum se cuvine pe Martin Luther, trebuie făcută o deosebire între el ca om şi ca reformator.

Ca om, el prezintă contraste ciudate. Trăsătura principală pare să fie la el o putere nestăvilită. Dar ce de slăbiciuni s-au arătat în viaţa lui! Desfăşoară o energie fără seamăn, apoi urmează o fază de descurajare, ajungând aproape de deznădejde. Spirit admirabil cultivat, hrănit la izvoarele cele mai curate ale umanismului, el ştia să arate o fineţe în expresii şi sentimente, excepţionale pentru timpul său; şi totuşi el cade deseori în josnicii grosolane, permiţâridu-şi glume de o vulgaritate surprinzătoare. Însă, comparat cu ceilalţi reformatori, Luther este mare între cei mari. Rar s-a văzut un lucrător atât de bine calificat de Dumnezeu pentru lucrarea pe care o avea de înfăptuit. Domnul l-a înzestrat cu armele Sale, „care nu sunt fireşti, ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să surpe întăriturile, răsturnând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi făcând orice gând, rob ascultării de Cristos" (2 Corinteni 10:4-5). Era nevoie de o vigoare ca a lui, şi aceasta venind de sus, pentru a surpa măreţul edificiu al bisericii romane. Astfel, îmbrăcat cu toată „armătura lui Dumnezeu" (Efeseni 6:13-18), el mânuia cu o pricepere extraordinară „sabia Duhului", care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoştea foarte bine Cuvântul, îşi însuşise bogăţiile lui şi la el recurgea în orice nevoie. Polemist tăios, adversar de temut, această forţă scoasă din izvor divin îi dădea posibilitatea să fie „tare, având mijlocul încins cu adevărul."

Luther s-a rugat cum puţini creştini au făcut acest lucru. Îi plăcea să se roage în genunchi, aproape de fereastra deschisă, cu voce tare. Prietenii l-au surprins de mai multe ori în această atitudine şi au fost foarte mult zidiţi prin aceste rugăciuni, însufleţite de o credinţă copilărească şi de o râvnă care deseori îl făcea să verse lacrimi. Datorită acestei dependenţe obişnuite faţă de Dumnezeu, el a fost păstrat în umilinţă, atunci când temperamentul lui autoritar şi mai ales linguşirile admiratorilor săi, cât şi cunoaşterea pe care el însuşi o avea despre importanţa rolului său, ar fi avut darul să-l facă să se mândrească.

Un prieten îl saluta într-o zi ca pe eliberatorul creştinătăţii. „Da - răspunse el - sunt, am fost ce spui, dar ca un cal orb, care nu ştie unde îl conduce stăpânul său." Ucenicilor, care începuseră să se numească „lutherani", el le scria: „Vă rog să lăsaţi la o parte numele meu şi să nu vă ziceţi „lutherani," ci creştini. Ce este Luther? Învăţătura mea nu vine de la mine. Eu n-am fost răstignit pentru nimeni. Eu nu sunt şi nici nu vreau să fiu stăpânul nimănui. Domnul Cristos este singurul nostru Stăpân."

De mai multe ori slăbiciunile caracterului său au compromis mărturia lui creştină. Fiind prea pătruns de principiile sale, s-a arătat uneori neîngăduitor, cusur obişnuit în epoca în care trăia, de exemplu faţă de cei care nu împărtăşeau ideile lui cu privire la cină. Asupra problemei predestinării, nu admitea nici cea mai mică contradicţie, astfel încât, în cursul discuţiilor asupra acestor puncte capitale, arăta un spirit prea îndepărtat de cel al harului creştin. Şi, într-un alt domeniu, a făcut o greşeală gravă, recunoscând prinţului dreptul de a interveni în treburile bisericeşti, pe teritoriul său, şi a le aranja. El a dat, deci, bisericii lutherane, un caracter autoritar şi clerical.

Totuşi Luther este de scuzat, când te gândeşti că aceste învăţături erau ale timpului său; aceasta dovedeşte însă că, cu toată lumina de care a avut parte, n-a ştiut totdeauna să se ridice mai presus de preocupările momentului.

Nu rămâne mai puţin adevărat că, în locul în care Domnul l-a aşezat, s-a purtat ca un administrator zelos, ca un servitor credincios, supus fără îndoială la tot felul de slăbiciuni omeneşti, dar ştiind să le recunoască şi să se smerească pentru ele. Ca apostolul Pavel, „n-a găsit ca bun de a şti altceva decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2).

<<< CUPRINS

Pagini

Biserica sau Adunarea > Martin Luther

Persoane interesate