CÂRMUIREA
ÎN BISERICĂ
Când
am vorbit despre biserica din Tiatira, am atins şi acest subiect. Vom intra
acum în câteva amănunte. Puţin câte puţin se strecuraseră în Biserică multe
abuzuri şi erezii, fie în orânduirile ei, fie în cult şi chiar în învăţătură.
Se mai introdusese alt lucru fals; era stabilirea unui cler deosebit de simplii
credincioşi, pe care îi numeau laici sau poporul de rând. Clerul forma un corp
aparte, alcătuit din episcopi, bătrâni sau prezbiteri, diaconi şi din mai mulţi
funcţionari în subordine, ca: subdiaconii care ajutau pe diaconi, acoliţii care
însoţeau pe prezbiteri când duceau cina celor bolnavi, lectorii (cântăreţii)
însărcinaţi cu citirea şi paza Scripturilor, exorciştii, care cu ocazia
botezului pronunţau anumite cuvinte prin care se credea că îndepărtează de la
cel născut din nou (botezat) puterile diavoleşti. Nu găsim însă nimic
asemănător în Cuvântul lui Dumnezeu.
În
Noul Testament sunt amintite numai două însărcinări în Biserică: prezbiterii
sau bătrânii şi servitorii sau diaconii. Aceştia din urmă trebuiau să aibă
grijă de săraci şi văduve şi să împartă ajutoare celor în nevoie (Faptele
Apostolilor 6:1-6; 1 Timotei 3:8-13). Erau şi diaconiţe sau servitoare, cum
vedem din aceste versete: „Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este
diaconiţă a bisericii din Chencrea." Chencrea era portul oraşului Corint.
Acest oraş este menţionat şi în Faptele Apostolilor 18:18: „Ca s-o primiţi în
Domnul într-un chip vrednic de sfinţi..." (Romani 16:1-2). În ce priveşte
bătrânii, ei mai sunt numiţi şi supraveghetori, care este traducerea cuvântului
grecesc „episcop", de unde s-a ajuns la obişnuitul episcop. Să citim ce
spune Pavel bătrânilor bisericii din Efes: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la
toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi
biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său"
(Faptele Apostolilor 20:28). Din aceasta vedem că într-o adunare erau mai mulţi
bătrâni şi că însărcinarea lor consta în a veghea asupra turmei celor
credincioşi, pentru a menţine ordinea, o învăţătură sănătoasă şi o purtare
curată. Printre bătrâni, negreşit că puteau să se găsească unii înzestraţi în
chip deosebit pentru a prezenta sufletelor Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a
învăţa adevărul; aceştia şi cei care se ocupau de cârmuirea bună a adunării
trebuiau „să fie învredniciţi de îndoită cinste", adică respectaţi în chip
deosebit, zice apostolul Pavel către Timotei (1 Timotei 5:17).
Cine
rânduia pe bătrâni? Cuvântul ne arată că apostolii sau vreunul ca Tit, care
primise însărcinarea din partea apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 14:23;
Tit 1:5). Chiar când este vorba de servitori sau diaconi, adunarea îi recomanda,
însă apostolii erau cei care îi aşezau. Vedem aceasta din următoarele cuvinte:
„De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi vorbiţi de bine, plini de
Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta"
(Faptele Apostolilor 6:3). Bătrânii şi diaconii erau deci aşezaţi de
autoritatea apostolică.
Trebuie
însă bine observat că Scriptura nu ne spune că ar fi fost lăsată vreo
autoritate, după apostoli, ca sa rânduiască astfel de lucruri. Nu există nici o
vorbă în Cuvântul lui Dumnezeu, care să dea adunărilor această autoritate. Se
zice că orice asociaţie omenească are în fruntea ei anumite persoane pe care şi
le alege pentru a o conduce şi administra şi că în felul acesta o biserică
trebuie să-şi aleagă astfel de persoane. Dar a judeca astfel, înseamnă a face
din adunările creştine simple asociaţii omeneşti, care să-şi fixeze reguli după
cum le convine, în timp ce aceia care sunt adunaţi în Numele Domnului Isus,
prin lucrarea şi puterea Duhului Sfânt, sunt adunările lui Dumnezeu care nu au
alte reguli decât Cuvântul lui Dumnezeu. Cristos este Capul Adunării, pe care o
iubeşte şi o hrăneşte (Efeseni 5:23-25,29), şi Lui trebuie să-I lăsăm grija de
a da adunărilor ceea ce le este neapărată nevoie.
În
această privinţă, să observăm ce spune apostolul Pavel bătrânilor adunării din
Efes, după ce i-a înştiinţat despre răul care se va strecura în Biserică după
plecare sa. Nu spune: „Faceţi reguli pentru alegerea prezbiterilor, când nici
eu, nici voi nu vom mai fi pe pământ", ci zice: „Vă încredinţez în mâna
lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său..." (Faptele Apostolilor 20:32).
Iată deci ce rămânea după apostoli: Dumnezeu şi Cuvântul Său. Nu-i oare de
ajuns? Desigur, şi îndeajuns şi pentru cei din zilele noastre.
Va
întreba cineva însă: „Dar cine va învăţa şi va zidi în adunări?" Răspundem:
„Aceia cărora Dumnezeu le-a dat vreun dar duhovnicesc", cum este scris în
epistolele către Romani şi Corinteni (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 14:1-4,12);
dar nu-i nevoie ca aceştia să fie aşezaţi de oameni, pentru că Domnul Isus îi
dă, iar Duhul Sfânt îi înzestrează cu daruri. Mai mult, aceştia nu sunt pentru
o adunare locală, cum erau prezbiterii şi diaconii, ci pentru toată Biserica.
Dar
va zice cineva: „Cine va avea grijă de săracii şi de sfinţii care sunt în
nevoie, cine va veghea asupra ordinei în adunări?" Dacă ne alipim de
Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă aşteptăm totul din mâna Lui, să fim siguri că El
va avea grijă, punând pe inima unuia şi altuia de a sluji în Adunare. Astfel,
pe vremea apostolului Pavel, casa lui Ştefana... „s-a dedicat cu totul în
slujba sfinţilor" şi alţii ajutau şi se osteneau în lucrul Domnului (1 Corinteni
16:15-16).
În
curând s-a văzut în Biserică pericolul de a nu rămâne supus Cuvântului lui
Dumnezeu. Chiar pe la sfârşitul primului secol, când apostolul Ioan era încă
acolo, se vede cum Diotref îşi ia un loc de autoritate în adunarea din care
făcea parte. Lui îi plăcea să fie cel dintâi şi nu primea pe apostol şi pe
fraţi (3 Ioan 9,10). Aşa a luat naştere clerul, în completă contrazicere cu
ceea ce spune Petru către prezbiterii din timpul său, de a nu stăpâni asupra
turmei, ci de a fi exemple (1 Petru 5:2,3). Ignaţiu Martirul, în scrierile
sale, atribuie episcopului, prezbiterului şi diaconului, un loc care nu e
nicidecum cel pe care îl dă Scriptura.
Vedem
că încă de pe atunci, cel care se deosebea prin daruri, zel sau vreo lucrare,
lua sau primea titlul de episcop, care era atribuit numai lui. Prezbiterii erau
cei cu care se sfătuia sau împlinitorii ordinelor sale. El era astfel capul
bisericii. Ales la început de prezbiteri cu aprobarea bisericii, mai târziu era
numit sau sfinţit de episcopii din vecinătate şi după aceea ajungea să numească
el pe prezbiteri, pe care îi confirma adunarea. În felul acesta, s-a introdus
în Biserică o orânduire cu totul omenească, fără nici o îndreptăţire în
Scriptură. Puţin câte puţin, episcopii localităţilor de la ţară au fost supuşi
celor de la oraşe şi şi-au luat doar numele de prezbiteri. Astfel s-au format
dioceze sau circumscripţii, care aveau în fruntea lor pe episcop, acesta având
sub autoritatea sa bisericile din această circumscripţie.
La
început, episcopii şi ceilalţi funcţionari ai bisericilor erau simpli în
obiceiurile lor, adesea lucrau cu mâinile lor pentru hrană şi nu umblau după
câştig. Ascultau astfel de îndemnurile apostolilor Petru şi Pavel (1 Petru 5:2;
1 Timotei 3:3). Căutau să vină în ajutorul celor în lipsă, prin daruri de
bunăvoie sau prin zeciuieli, ca la iudei. La ţară şi în oraşele mai mici,
această simplitate s-a păstrat mult timp. În oraşele mari, însă, darurile erau
din belşug, iar episcopii şi funcţionarii din jurul lor, care îşi avea o parte
destul de mare, au început a trăi în lux. Ciprian, episcopul Cartaginei,
deplângea această pornire. În secolul al IV-lea, lucrurile au ajuns până acolo
încât un autor din timpul acela, Ammien Marcellin, scrie cu privire la
episcopii Romei: „Nu trebuie să ne mirăm când vedem că cei care râvnesc după
mărire omenească luptă cu atâta lăcomie pentru a ajunge la această demnitate
(cea de episcop). Candidatul ales se îmbogăţeşte prin ofrandele matroanelor;
pot atunci să desfăşoare mare pompă, să se lase duşi în care măreţe, îmbrăcaţi
cu haine scumpe; şi luxul meselor lor întrece pe acela al meselor regeşti. Ar
fi mai respectaţi dacă, în loc de a-şi arăta viciile lor, s-ar asemăna
episcopilor din provincie, cumpătaţi, simpli şi modeşti." Ammien Marcellin,
deşi nu era păgân, nu profesa totuşi creştinismul. A scris o istorie a Romei,
care ţinea de la împăratul Nerva până la Valens, al cărui început însă s-a
pierdut. Restul cuprinde istoria împăratului Iulian şi a urmaşilor lui. Exista
acea mărire şi putere lumească a episcopilor Romei, din care cauză un păgân
putea să spună: „Faceţi-mă episcop al Romei, şi eu mă fac creştin."
Iată,
vai! unde au ajuns, puţin câte puţin cei care ar fi trebuit să fie exemple ale
turmei. Cât de puţin se asemănau cu acel smerit Isus, care n-avea un loc pentru
a-Şi odihni capul, iar ei spuneau că Îi sunt ucenici! Cât de puţin mergeau pe
urmele apostolului Pavel, care făcea corturi! Aceştia sunt cei înfăţişaţi prin
robul despre care vorbeşte Domnul şi care zicea în inima sa: „Stăpânul meu
întârzie să vină" şi care a început să bată pe slugi şi pe slujnice şi să
mănânce şi să bea şi să se îmbete (Luca 12:45). Odată introdus acest rău, a
crescut din ce în ce mai mult în perioada următoare din istoria Bisericii. Cu
toate acestea nu trebuie să uităm că astfel de cazuri erau izolate şi că
existau episcopi devotaţi turmei lor şi care au arătat un mare curaj în
persecuţii.