PARTEA A TREIA:
ÎNCORPORAREA
BISERICII ÎN LUME
ASOCIEREA
CU LUMEA SUB CONSTANTIN
Cea
din urmă persecuţie pe care a trebuit s-o sufere creştinii a fost cea mai
întinsă şi cea mai grozavă din acest timp, când vrăjmaşii creştinismului au
încercat să-l nimicească prin violenţă. În loc însă de a le reuşi planul, ei
l-au făcut să se răspândească tot mai mult, prin influenţa sa şi prin numărul
celor ce-l îmbrăţişau.
Vrăjmaşul
Numelui Domnului Cristos, Satan, şi-a schimbat atunci felul de a lucra. Din leu
care răcneşte (1 Petru 5:8), s-a arătat ceea ce a fost totdeauna, şarpele cel
vechi, care ademeneşte prin pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii (1
Ioan 2:16). Creştinii sunt trimişi în lume, aşa cum a fost trimis şi Domnul
Isus, pentru a duce această viaţă sfântă. Biserica trebuia să meargă în lume şi
să se poarte aşa ca Domnul Cristos (1 Ioan 2:6), fără a fi din lume, ci
dimpotrivă, cu totul despărţită de această lume, care L-a lepădat şi L-a dat la
moarte pe dumnezeiescul ei Stăpân. Nu trebuia deci să se asocieze cu ea sau să
aibă nevoie de încuviinţarea ei, nici să râvnească la starea, bogăţiile sau
onorurile ce i le-ar fi putut da. „Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre" (Romani 12:2).
Aşa trebuia să fie Biserica, o epistolă a Domnului Cristos cunoscută şi citită
de toţi oamenii, o fecioară curată pentru Mirele ei ceresc (2 Corinteni 3:2,3;
11:2).
Lăsându-se
însă înşelată de viclenia vrăjmaşului, Biserica a dispreţuit chemarea sa
înaltă, sfântă şi cerească. A decăzut deci şi a ajuns să fie din lume, cu care
s-a unit. Şi n-a încetat, necredincioasă Domnului şi Stăpânului ei, de a
înainta pe această cale nenorocită. De aceea Domnul Isus, adresându-Se
bisericii din Pergam, care înfăţişează această stare a Bisericii, zice: „Ştiu
unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei... la voi, acolo
unde locuieşte Satan" (Apocalipsa 2:13). Ce lucru grozav să fii acolo unde
locuieşte Satan, Stăpânitorul acestei lumi, când locul Bisericii este în cer!
Şi coborând din ce în ce mai mult această pantă nenorocită, Biserica şi-a
pierdut în totul trăsătura ei şi a ajuns înfăţişată prin acea femeie „îmbrăcată
cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu
mărgăritare" şi care zice în inima ei: „Stau ca împărăteasă"
(Apocalipsa 17:4; 18:7).
Cum
s-a putut întâmpla aşa ceva? Să vedem originea acestei stări triste, cu totul
deosebită de aceea când, cu bucurie, martirii îşi dădeau viaţa lor pentru Cristos.
Dar să nu uităm că, în toate perioadele istoriei Bisericii, chiar cele mai
întunecoase, Domnul a avut martorii Săi credincioşi. Totodată să ne aducem
aminte că, oricare ar fi căderea Bisericii mărturisitoare, Adunarea pe care o
zideşte Domnul Cristos, alcătuită din pietre vii, nu poate să fie atinsă de
Satan.
Venim
acum la marea întâmplare, care a fost pentru Biserică începutul unei noi perioade.
Constantin, supranumit Cel Mare, era fiul acelui Constanţiu, despre care am
vorbit, care stăpânea peste gali în vremea lui Diocleţian şi care s-a arătat
binevoitor creştinilor. După moartea tatălui său, Constantin a fost înălţat de
către armată la cea mai mare demnitate, rangul de august, şi ajunsese unul
dintre cei şase pretendenţi la imperiul roman. Senatul şi poporul Romei,
întărâtaţi de cruzimea tiranului Maxenţiu, ce stăpânea peste această cetate, a
chemat în ajutorul lor pe Constantin. Acesta, bucuros că i se prezintă această
ocazie pentru a înfrânge pe un pretendent, s-a îndreptat asupra Italiei cu
armata sa, a învins pe Maxenţiu în mai multe lupte şi a ajuns la porţile Romei.
Acolo trebuia să se dea lupta hotărâtoare. În acel moment, Constantin era păgân.
În
ajunul luptei, istoriseşte Eusebiu, un istoric al bisericii contemporane şi
prieten al lui Constantin, acesta rugându-se pentru biruinţa armatei sale, vede
pe cer, cam pe la apusul soarelui, o cruce mare luminoasă, pe care era scris cu
litere de foc: „Cu acest semn vei învinge". Se spune că întreaga armată a
fost martoră a acestei viziuni. Retras în cort, duhul fiindu-i tulburat de ce
văzuse, împăratul a avut un vis în timpul nopţii. I se părea că Domnul stătea
lângă el, având în mână o cruce asemenea cu aceea care i se arătase pe cer,
şi-i poruncea să facă ceva asemănător pe steaguri, dându-i încredinţarea că în
felul acesta are să fie biruitor în toate luptele.
Constantin
a ascultat. Meşteri pricepuţi au făcut, după îndrumările sale, un steag,
purtând o cruce împodobită cu pietre preţioase, cu monogramul Domnului Cristos,
alcătuită din cele dintâi două litere ale Numelui Domnului Cristos, în
greceşte. Acest steag a fost numit labarum, de la cuvântul asirian labar, care
înseamnă „biruinţă". De atunci a fost pus în fruntea armatelor imperiale
şi încredinţat în paza a 50 de oameni de frunte, care erau socotiţi că nu pot
fi răniţi din cauza crucii.
Constantin
a chemat la el nişte învăţători creştini, care să-i dea învăţătură despre Acela
care i Se arătase şi despre însemnătatea crucii. De atunci s-a declarat
convertit la creştinism.
Cele
două armate se întâlniră la podul Milvius, şi Constantin a avut o biruinţă
însemnată asupra lui Maxenţiu, care luând-o la fugă, s-a înecat în Tibru. Învingătorul
intră în Roma şi puse să se înalţe în Forum o statuie care-l înfăţişa pe el,
ţinând în mâna dreaptă un steag în formă de cruce, cu această inscripţie: „Prin
acest semn folositor, simbol adevărat al vitejiei, am scăpat oraşul vostru de
sub jugul tiranului". Recunoştea astfel în mod public că datora biruinţa
Dumnezeului creştinilor şi semnului sfânt al crucii. Pentru moment însă,
creştinismul său nu mergea mai departe. Ca om, nu simţise încă nevoia personală
după un Mântuitor, şi e lucru îndoielnic dacă a simţit-o vreodată. El a primit
în mod serios creştinismul ca religie şi l-a preţuit foarte mult ca o putere ce
servea politicii sale, dar numai Dumnezeu ştie dacă el a venit vreodată la
Domnul Cristos, Mântuitorul, ca un păcătos pierdut. Nimic în viaţa sa nu ne
dovedeşte acest lucru.
Înainte
de a vedea care au fost urmările convertirii lui Constantin la creştinism, să
ne întrebăm ce ar putea să însemne acea viziune şi acel vis. Desigur, nu putem
vedea o intervenţie dumnezeiască, dar nici nu putem pune la îndoială, pe de
altă parte, buna credinţă a lui Constantin. Însă acesta, al cărui tată fusese
binevoitor faţă de creştini şi care în Nicomedia fusese martor la statornicia
lor în persecuţie, era, zice Eusebiu, şovăielnic între cele două religii.
El
îşi aducea aminte de sfârşitul groaznic al mai multor persecutori şi-l punea
alături cu moartea liniştită a lui Constanţiu. Înainte de a da o luptă de care
depindea soarta sa, el s-a întrebat spre care Dumnezeu să se îndrepte pentru a
avea biruinţa. Preocupat mult de tot de aceste gânduri şi de un duh mânat spre
superstiţie, se prea poate ca strălucirea soarelui ce apunea, aruncând razele,
luminând puternic, prin nori, să-i fi izbit privirea şi, ajutat şi de
închipuirea de care era cuprins, să fi crezut că vede forma unei cruci, pe care
o ştia drept simbol al creştinismului; va fi avut de bună seamă un răspuns la
îndoielile lui şi, în timpul somnului, un vis, urmare a preocupării gândurilor
şi a stării sufletului său, îl va fi întărit în hotărârea de a îmbrăţişa
religia creştină. Iată cum putem explica acest fapt. Nu trebuie să pierdem din
vedere că Constantin era un politician dibaci. El vedea influenţa
creştinismului ce creştea din ce în ce mai mult, ştia că creştinii sunt oameni
liniştiţi, supuşi legilor şi că numărul lor îi asigura o putere foarte mare,
dacă îi proteja. Aceste gânduri au cântărit fără îndoială puternic în balanţă,
pentru a-l face să renunţe la o religie veche şi care mergea spre decădere, şi
să-l facă să primească pe aceea în care vedea o putere nouă, ce slujea ambiţiei
lui. În felul acesta lucrează oamenii în general; mânaţi de vederi omeneşti şi
potrivite cu propriul lor interes, întrebuinţează pentru aceasta lucrurile
sfinte!
Oricum
ar fi fost, această convertire a lui Constantin, în anul 312, a fost un
eveniment foarte însemnat pentru Biserică, dar din nenorocire nu pentru binele
ei duhovnicesc.
Dibăcia
militară a lui Constantin, curajul şi marele însuşiri politice ce le-a
întrebuinţat pentru a-şi duce la îndeplinire ambiţia, au făcut să fie
supranumit Cel Mare. E un titlu pe care îl dau oamenii celor care au câştigat
biruinţe şi au făcut cuceriri. Dar aceasta nu-i o adevărată mărire înaintea lui
Dumnezeu. Aceasta constă în smerenie, lepădare de sine, în biruinţa adusă
asupra lumii şi poftelor, în a-şi arăta bunătatea, blândeţea, îndurarea şi
dreptatea, într-un cuvânt în adevărata convertire a inimii (Matei 18:1-4).
Privind însă râvna desfăşurată de Constantin faţă de religia pe care a
îmbrăţişat-o, ne putem îndoi dacă s-a făcut în el o lucrare a lui Dumnezeu, o
adevărată întoarcere. El a lucrat ca om politic, şi poate dintr-o convingere a
minţii lui, că creştinismul era mai de preţ decât păgânismul, fără ca inima şi
conştiinţa lui să fi fost stăpânite de adevăr. Multe fapte din viaţa lui ne
arată cât era de departe de ceea ce ne spune Scriptura cu privire la trăsătura
unui copil al lui Dumnezeu.
Pentru
a nu nemulţumi pe cei care rămâneau alipiţi de vechea religie, păstra mai multe
ceremonii păgâne. Astfel, inaugura domnia sa prin apoteoză, adică punerea în
rangul zeilor a tatălui său Constanţiu. Acest obicei se practica pentru toţi
împăraţii după moartea lor, oricare le-ar fi fost felul de viaţă. Li se înălţau
statui şi li se aducea cinste ca unor zeităţi. Putea un creştin să facă aşa
ceva? Nu spune apostolul Pavel creştinilor: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu
cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu" (2 Corinteni 6:16).
Şi încă: „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli" (1 Corinteni
10:14). Constantin a luat totodată titlul păgân de papă (cel mai mare preot),
adică cel care era în fruntea căpeteniilor cultului idolatru, iar monedele sale
purtau împreună cu Numele lui Cristos, chipul unei zeităţi păgâne. Mai
sprijinea şi alte obiceiuri păgâneşti. Aceasta însemna a uni pe Cristos cu
nelegiuirea. Cuvântul lui Dumnezeu însă spune: „ce legătură este între dreptate
şi fărădelege? Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce
înţelegere poate să fie între Cristos şi Belial?" (2 Corinteni 14:15;
Apocalipsa 2:14). Constantin lucra astfel pentru a nu lovi în obiceiurile
păgâneşti. Era un om dibaci, însă era aşa ceva după voia lui Dumnezeu?
O
altă trăsătură a felului de viaţă a acestui împărat este că nimic nu-l oprea
pentru a se răzbuna sau pentru a-şi împlini planurile ambiţioase. Trădări şi
crime, el le folosea pe toate fără remuşcări. A făcut să moară socrul său, doi
din cumnaţii săi, dintre care unul era Licinius, care fusese împărat în Orient.
Pe baza unei acuzaţii nedrepte a soţiei sale de a doua, împărăteasa Fausta, a
dat la moarte pe propriul lui fiu Crispus; apoi dându-şi seama de nedreptatea
acuzaţiei, a pus să fie omorâtă şi Fausta. Toate aceste crime şi altele pe care
le trec sub tăcere, se potrivesc cu trăsătura pe care trebuie s-o aibă un copil
al lui Dumnezeu? Nu. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „...nici un ucigaş nu are
viaţa veşnică rămânând în el" (1 Ioan 3:15).
Având
aceste fapte triste înaintea ochilor, se vede cine era omul care se aşeza în
fruntea Bisericii şi se înţelege mai bine în ce stare de ruină căzuse aceasta.
Se prea poate ca văzând cât de puţin răspundea viaţa sa învăţăturii
Evangheliei, el n-a vrut să se boteze decât pe patul morţii. Până în clipa
aceasta n-a fost decât catehumen. Cum se credea că botezul şterge toate păcatele,
bietul împărat a crezut desigur că în felul acesta are să intre în cer. Ce
rătăcire grozavă! Numai sângele lui Cristos curăţeste de orice păcat şi
Dumnezeu cere ca noi să credem în puterea acestui sânge, dacă vrem să fim
mântuiţi (1 Ioan 1:9; Romani 3:24,25). Era totodată o mare răspundere pentru
episcopii şi învăţătorii Bisericii de a lăsa pe Constantin în această grozavă
rătăcire şi această încredere mincinoasă; dar, vai! ei erau prea fericiţi şi
prea mândri de a avea pe puternicul împărat ca protector, să-i îmbogăţească şi
să pună în cinste creştinismul, în loc de a-i persecuta.
Trebuie
să spunem lămurit, de altă parte, că râvna lui Constantin pentru a statornici,
a întări şi a răspândi creştinismul n-a putut fi tăgăduintă niciodată. Nu s-a
folosit de constrângere violentă faţă de cei care rămâneau credincioşi
păgânismului, dar a sprijinit creştinismul din toate puterile lui şi şi-a
întins ocrotirea asupra celor care îl mărturiseau. Astfel a pus să
construiască o mulţime de biserici şi silea pe păgâni să facă la loc pe cele pe
care le dărâmaseră; li s-a încuviinţat comunităţilor creştine să primească
donaţii; chiar el le-a dat bogate daruri. Membrii clerului creştin s-au bucurat
de toate drepturile pe care le aveau altădată preoţii păgâni. Au fost încărcaţi
cu onoruri şi bogăţii, scutiţi de sarcinile publice, şi au primit pentru plata
şi întreţinem cultului, sume serioase din veniturile fiecărei cetăţi.
Prima
grijă a lui Constantin, venind la domnie, a fost de a publica, în înţelegere cu
Licinius, împăratul din Orient, un edict de toleranţă care oprea orice
persecuţie. Mai târziu, Licinius nemaiţinând socoteală de acest edict,
Constantin a găsit motiv să-i declare război, l-a învins şi a ajuns stăpân
peste tot întinsul imperiu roman, în anul 323. El a continuat a ocroti pe
creştini, le dădea posturi în funcţiile publice, le-a ordonat respectarea
duminicii, a invitat pe conducătorii din provincii încă păgâni, de a părăsi
cultul lor idolatru şi a acordat drepturi oraşelor care nimiceau altarele
zeilor mincinoşi, îndemnând populaţia să-i părăsească. Mai târziu, a oprit
ţinerea sărbătorilor păgâneşti şi a pus să se închidă templele, în afară de
cele din Roma. Dar lucrul cel mai folositor cu adevărat pentru Biserică a fost
ordinul pe care l-a dat de a face, pentru diferite biserici, 50 de copii ale
Bibliei în greceşte. În acest timp, când tiparul nu era cunoscut, cărţile se
înmulţeau prin copii făcute de mână şi care costau foarte scump. Acesta era un
dar bogat şi folositor în acelaşi timp, pe care împăratul îl făcea bisericilor.
Constantin
a lucrat deci în toate felurile ca să înlocuiască păgânismul cu religia cea
nouă, cel puţin în partea din afară. Dar care au fost pentru Biserică urmările
acestei legături cu puterile lumii? Triste şi neplăcute în toate privinţele.
Biserica, al cărei împărat ajunsese de fapt conducătorul ei, deşi părea
totdeauna plin de bunăvoinţă faţă de episcopi, a fost aşezată într-o strânsă
dependenţă de stat, ea, care nu trebuia să aibă drept Conducător decât pe Cristos.
În felul acesta a ajuns mai mult o putere lumească.
În al
doilea rând, împăratul, având ca religie creştinismul şi ocrotind pe creştini,
mulţimea neştiutoare a voit să fie de această religie; pe de altă parte mulţi
oameni mai învăţaţi, dorind să capete trecere în faţa împăratului, s-au aşezat
totodată sub acest drapel. Biserica a primit în sânul ei şi pe unii şi pe
alţii, fără întoarcere adevărată la Dumnezeu. Astfel ea nu mai avea, în
general, decât o mărturie publică de creştinism, fără a fi ceva viu în suflete.
Creştinătatea, totalitatea celor care mărturiseau că sunt creştini, a ajuns
acel copac mare - despre care vorbeşte Domnul în pilda cu grăuntele de muştar -
frumos şi puternic în afară, dar adăpostind tot felul de rele (Matei 13:31-32).
Un
alt rău, care începuse chiar din timpul persecuţiilor, a fost autoritatea tot
mai mare a clerului. Onorurile pe care i le dădea împăratul, l-a făcut să-şi
mărească pretenţiile de a stăpâni asupra turmei şi a ajuns să se creadă că el
singur reprezintă Biserica. Credincioşii n-aveau decât să se supună la ceea ce
hotăra clerul. Am văzut ce spune apostolul Petru în această privinţă (1 Petru
5:1-4). Să vedem mai departe cum s-a arătat această stare de lucruri, într-o
împrejurare vestită, sub domnia lui Constantin.