TREZIREA
II.
- BISERICA POTRIVIT SCRIPTURII
Aşteptarea venirii din nou a lui Cristos
Reînnoirea
interesului pentru Scriptură a adus un mare număr de credincioşi să fie
conştienţi de însemnătatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a descoperit cu
privire la Adunare, trup al lui Cristos, la apartenenţa cerească şi a poziţiei
care rezultă pentru ea în lume. Prin aceasta, însuşi cuvântul profeţiilor, care
ocupă un loc atât de mare în Scriptură, a fost obiectul unei atenţii deosebite
din partea credincioşilor doritori să cunoască aşteptarea Bisericii cât şi ceea
ce priveşte pe poporul Israel, restabilirea lui în ţara părinţilor lor şi
gloria care va rezulta în timpul împărăţiei lui Mesia. Profeţiile încă
neîmplinite referitoare la cea de a doua venire a lui Cristos fuseseră deja
cercetate, îndeosebi cu un secol mai devreme, atât în Anglia de D. Whitby, cât
şi în Elveţia de Crinsoz de Bionnens în „Încercări asupra Apocalipsei"
(1729); interesul s-a reaprins odată cu răsturnările aduse de vârtejul
secolului. Una din lucrările care aveau să stârnească cel mai mare interes în
diferitele medii creştine se numea „Venirea Mesiei în glorie şi în
măreţie": ea a apărut în 1812 şi autorul ei era un iezuit născut în Chile,
dar care trăise ca pustnic în Italia centrală, Manuel de Lacunza (1731-1801),
cunoscut şi cu pseudonimul Jean-Joseph Ben-Ezra. Publicată în spaniolă, ea a
fost tradusă în engleză în 1826 şi a produs o senzaţie profună în ţările
anglo-saxone. El afirma, între altele, după Scriptură, două învieri, cea a sfinţilor
înainte de mileniu şi apoi cea a celor răi. El a contribuit să trezească pe
creştini pentru a aştepta revenirea personală a Domnului Isus Cristos.
Traducerea
engleză era de E. Irving (1792-1834) şi însoţită de o prefaţă a lui; acesta era
un scoţian, predicator convingător al Evangheliei, care s-a hotărât de atunci
încolo să vestească venirea din nou a lui Cristos. Chemările lui pline de
putere au scos pe mulţi indiferenţi din somnul morţii. Din nenorocire Irving a
alunecat în erori grave referitoare la persoana Fiului lui Dumnezeu şi la
lucrarea Duhului Sfânt, iar lucrarea pe care Domnul i-o încredinţase a ajuns
astfel grav compromisă. Ea este originea unei secte, a comunităţii
neoapostolice. Puţini slujitori dotaţi ca el şi-au ruinat activitatea în Biserică,
din lipsă de veghere.
În
timp ce se înmulţeau publicaţiile referitoare la profeţie (s-au numărat peste o
sută de lucrări şi cel puţin zece periodice publicate în engleză, care tratau
în mod special cea de a doua venire a lui Cristos), s-au organizat „reuniuni
profetice", în care se aprofundau aceste adevăruri biblice; mulţi creştini
răspândeau descoperirile care se făceau din Scriptură şi în felul acesta era
încurajat zelul copiilor lui Dumnezeu de a aştepta din ceruri pe Fiul lui
Dumnezeu. Unele, ca cele care s-au ţinut la Albury (Sussex) acasă la Henry
Drummond, din 1826 până în 1830, aveau din nefericire să favorizeze
irvingismul. Altele au fost organizate prin îngrijirea doamnei Powerscourt, din
1831 până în 1833, pe moşiile lui Powerscourt, în mijlocul unui ţinut muntos
din Irlanda: acolo avea să fie în mod hotărât scoasă în relief datoria
creştinilor de a aştepta pe Cristos şi de a lua poziţie faţă de o lume
creştinizată dar în stare de apostazie, peste care va veni să se desfăşoare
judecata. De atunci, numărul celor care aşteaptă venirea din nou a Domnului a
crescut în toată creştinătatea, inclusiv în Biserica Catolică. Dar cuvântul Său
„tuturor celorlalţi din Tiatira": „Ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni",
rămâne, ca şi promisiunea şi avertismentul Său către Filadelfia: „Eu vin
curând, păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa 2:25;
3:11).
„Şi
Duhul şi Mireasa zic: „Vino!" Şi cine aude să zică: „Vino!"... Cel
care dă mărturie despre aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând!" Amin!
Vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22:17,20).
Cunoaşterea chemării Bisericii
Se
înţelege că împreună cu redescoperirea aceasta a promisiunii lui Cristos, o
alta a fost făcută în Scriptură: cea a chemării, a poziţiei şi a nădejdii
proprii Bisericii. Formată din toţi cei care au fost „smulşi din mijlocul
acestui veac rău", Biserica, în care copiii lui Dumnezeu sunt uniţi cu Cristos,
omul glorificat în cer, este un corp străin în lumea aceasta, în care ea este
lăsată ca să dea mărturie despre Soţul ei ceresc, aşteptându-L.
Descoperirea
aceasta a avut ca rezultat să lucreze, prin Duhul Sfânt, în mulţi oameni
evlavioşi, o umilinţă profundă înaintea Domnului, socotind că ceea ce poartă
aici pe pământ numele de biserică creştină se îndreaptă spre o ruină fără
îndreptare. Apoi acelaşi Duh le-a arătat în Cuvântul lui Dumnezeu toate îndrumările
necesare mersului creştinilor, atât în colectiv cât şi individual, precum şi
alte adevăruri de preţ, lăsate uitate de multe secole.
Un singur trup
Ei au
ajuns să înţeleagă că, rămânând ataşaţi de diferitele lor organizaţii
ecleziastice, tăgăduiau practic unitatea Adunării lui Dumnezeu; odată ce se
alăturau uneia, nu aparţineau alteia, iar a pretinde că a le pune pe toate
împreună s-ar forma un ansamblu din părţi diferite care ar face unitatea
bisericii, ar însemna să tăgăduieşti deschis că fiecare creştin, şi nu un grup
de credincioşi adunaţi după propriile lor vederi, este un mădular al singurului
trup al cărui cap este Cristos. Întăriţi în credinţă, învăţaţi şi pregătiţi
prin harul lui Dumnezeu să trăiască ei înşişi cu sobrietate, în mod drept, cu
evlavie, despărţiţi personal de lume, ei au făcut pasul pe care li-l arăta
ascultarea de Cuvânt: să se retragă din aceste organizaţii religioase pentru a
se aduna în Numele Domnului Isus, în jurul mesei Sale, masa Domnului, rânduită
de Domnul şi nu de oameni, pe principiul unităţii trupului lui Cristos, în
afara lumii şi a religiei ei. Aceasta nu s-a făcut cu toţi în aceeaşi clipă;
mişcările sufleteşti au fost mai mult sau mai puţin adânci şi mult sau mai
puţin lungi, şi ele au avut loc în multe locuri diferite, dar acelaşi Duh le
producea.
Nu
era vorba numai de a resimţi, oricât ar fi fost de dureroasă, absenţa vieţii
spirituale şi a părtăşiei frăţeşti care caracteriza bisericile oficiale. Am
văzut că ochii multor creştini se deschiseseră în multe ţări pentru a-i face
să iasă din ele; pe de altă parte, însăşi bisericile acestea fuseseră mai mult
sau mai puţin pătrunse de Trezirea evanghelică; însăşi ideea unităţii creştinilor
începuse să se arate până în sânul clerului evanghelic anglican la începutul
secolului. Dar principiul însuşi al bisericilor sau denominaţiilor, separate
sau nu de stat, era contrar unităţii Duhului şi, pentru a ţine seama de
aceasta, trebuia, pentru cei „care mărturisesc Numele Domnului" după ce
s-au „depărtat de fărădelege", să se adune numai în Numele Domnului şi
fără vreun alt fel de slujire decât acela, suveran şi rodnic, al Duhului Sfânt.
Cina în afara oricărui sistem religios
Nu se
poate şti cine a fost cel dintâi luminat şi care a luat iniţiativa frângerii
pâinii în afara oricărui sistem religios. Acestea sunt întrebări fără folos.
Dumnezeu ştie în ce măsură El a îngăduit, în toate timpurile, ca unii din
copiii Săi să facă aşa, cu simplitatea de la început a Bisericii. Probabil că
tocmai în perioada Trezirii, faptul acesta s-a produs, cel puţin ocazional, în
multe locuri care ne rămân necunoscute, fie pe continent, fie în insulele
britanice, fie în America. Faptul acesta este sigur pentru unele localităţi din
Irlanda, de exemplu la Ennis, în sud-vestul insulei acesteia, chiar înainte de
1828, şi la Dublin.
În
oraşul acesta, informaţii diferite dar nu contradictorii arată, în anii 1826
până în 1828, cel puţin trei grupe mici de persoane călăuzite să se adune
duminica, nu numai pentru a se ruga şi a citi Cuvântul, dar mai ales, începând
din 1826, să ia cina împreună fără alte intenţii decât de a-şi aminti împreună
de Domnul lor. Unii, ca E. Cronin, erau dintre independenţii veniţi la Dublin
şi care nu se învoiseră să fie înregistraţi într-o congregaţie închisă. Alţii
erau creştini de diferite origini care, fiind din întâmplare în legătură, au
constat că aveau vederi comune cu privire la starea lumii religioase. Era pe
atunci A. N. Groves, care s-a întors la Dumnezeu în 1817 şi mai târziu s-a
hotărât să-şi părăsească ocupaţia din cabinetul lui de dentist prosper la
Exeter (Devonshire) pentru lucrarea misionară; gândind că are nevoie pentru
aceasta să fie consacrat, el venea regulat la Dublin pentru a-şi face studiile
teologice, când a înţeles inutilitatea ordinarii. El a întâlnit printre alţii
pe J. G. Bellett, tânăr avocat care s-a întors la Dumnezeu citind o carte de
studii şi era gata să renunţe şi el la profesia sa. S-au încurajat reciproc şi
Groves îndeosebi i-a lămurit pe prietenul său în legătură cu strângerea
laolaltă în jurul Domnului; ei au ajuns să se adune simplu împreună cu alţi doi
sau trei. Un alt grup se afla într-o stare de spirit asemănătoare, printre ei
fiind W. Stokes şi John Parnell (care a devenit apoi lordul Congleton). Nici
unul din aceste mici colective nu avea ideea de a se situa definitiv în afara
oricărui sistem, ci doreau să fie mai degrabă liberi faţă de toţi. Ei se
întâlneau şi treptat au venit mai mulţi printre ei, îndeosebi acasă la Francis
Hutchison, unde se afla, pentru prima oară, un pastor anglican din ţinutul
muntos din Wicklow, John Nelson Darby, vechi coleg şi prieten al lui J. G.
Bellet. Aceasta avea loc, atât cât se poate preciza, în iarna din 1827-1828.
Acasă la F. Hutchinson avea să aibă loc adunarea şi frângerea pâinii, în care
se vede în general punctul de plecare al mărturiei „fraţilor" şi la care
participau J.G. Bellet, E. Cronin, J.N. Darby şi F. Hutchinson. Dar ar apărea
destul de dificil să dai date exacte, documentele care vorbesc despre ele prin
scrisori sau în alt fel, fiind din partea participanţilor care şi le aminteau
după mai mult de patruzeci de ani şi fără precizie cronologică. Se pare că cel
puţin o adunare de felul acesta, dar în care nu se arăta intenţia de a se
continua fără întrerupare, a avut loc în 1828 şi la începutul lui 1829 şi că
abia în noiembrie 1829 s-a ţinut cea dintâi adunare în deplină cunoştinţă de
cauză şi a continuat în mod regulat.
Nu
fără motiv Dumnezeu a permis nesiguranţa acestor date de început. Nimic nu
subliniază mai bine că nu era vorba de o acţiune necugetată, cu atât mai mult o
atracţie pe urmele unui om. Nu era nimic sectar, nici impulsiv, ci lucrarea
Duhului lui Dumnezeu se făcea în mai mulţi în acelaşi timp, cu o profunzime şi
o încetineală diferite, potrivit persoanelor.
Adunarea din strada Aungier
S-a
continuat să se ţină adunările din Fitzwilliam Square, în Dublin, la F.
Hutchinson, timp de câteva luni, şi alte suflete au fost adăugate, printre care
lordul Congleton, Andrew Miller, W. Stokes. Numărul crescând, unii dintre ei
gândindu-se că o mărturie publică era necesară - cum era cazul lordului Congleton,
care era de o extremă smerenie personală - au închiriat în mai 1830 un local în
care se făceau vânzări la licitaţie, pe strada Aungier: aceasta a fost cea
dintâi sală de adunare publică a „fraţilor". Pentru a o pregăti de
adunare, trei sau patru aveau obiceiul sâmbăta seara să ia mobilele şi
obiectele diferite care incomodau. Unul dintre ei, Cronin, amintindu-şi de
munca aceasta, spunea 50 de ani mai târziu: „Ce timp binecuvântat, de neuitat
pentru sufletul meu! În lucrarea aceasta noi aveam, fără îndoială, prezenţa
Stăpânului, zâmbetul Lui şi aprobarea Lui." Cei care intrau pentru prima
oară erau conştienţi de puterea, prospeţimea şi ungerea cu care Cuvântul era
prezentat şi de sentimentul prezenţei Domnului, cu toate că locul părea cu
totul aparte, contrasta cu podoabele bisericilor şi capelelor cu care erau
obişnuiţi. Mai târziu fraţii au avut sala numai pentru ei şi aici s-au întâlnit
mai mulţi ani.
Vestea
despre mişcarea aceasta s-a răspândit, ridicând un interes viu. Ceea ce izbea
de asemenea era că, deşi lipsea cu totul o coordonare vizibilă, adunările
acestea la care se adăugau tot mai multe persoane, nu arătau nici o urmă de
dezordine. De asemenea adevărurile care dăduseră naştere mărturiei acesteia
erau potrivite foarte bine pentru multe inimi şi un mare număr de credincioşi
au cerut să participe la cina Domnului. Şi aceasta nu numai la Dublin, ci şi în
alte locuri din Irlanda şi din Anglia, unde s-au format adunări asemănătoare.
„Fraţii"
Dacă
este fără folos să te întrebi cine este iniţiatorul principal al mişcării
acesteia - pentru că numai ziua Domnului ne va arăta şi lucrul acesta - ne
gândim cu recunoştinţă la acest nucleu de creştini evlavioşi şi bine
calificaţi, de care Dumnezeu S-a servit pentru a pune iar în lumină adevărurile
bogate referitoare la Adunare, şi atâtea altele care erau mai mult sau mai
puţin uitate, dacă nu chiar cu totul, din timpurile apostolice, adevăruri care
nu erau teoretice, ci de o mare însemnătate practică: astfel, eliberarea de păcat,
siguranţa veşnică a mântuirii, marile dispensaţii, lucrările Duhului Sfânt,
venirea Domnului. Nu ne putem gândi la ei fără să ne amintim cu tărie cele
scrise în Evrei 13:7: „Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri" şi să
aducem mulţumiri Aceluia care i-a dat. Cel mai bun fel de „a le urma
credinţa" este de a cerceta ce anume au învăţat ei şi de a ne face timp
să-i citim. Dumnezeu a pregătit oameni dotaţi cu o inteligenţă sclipitoare, cu
o instruire excepţională, dar i-a făcut să treacă prin mişcări sufleteşti
profunde, aducându-i în starea de a-şi abandona orice idee înaltă despre ei
înşişi şi orice încredere în capacităţile lor, pentru a se preda în întregime,
cu smerenie şi cu o renunţare de sine care recomandau învăţătura lor, în şcoala
şi în lucrarea Domnului. Unul dintre ei, deşi „necunoscut", este „bine
cunoscut"; vorbim de J. N. Darby, fără a pierde din vedere pe cei care au
fost strâns uniţi în începuturile acestea ale unei lucrări despre care el a
scris: „Mulţi alţii au lucrat în direcţia aceasta şi mai mult, cu un devotament
mai mare decât mine, chiar cu un rezultat mai evident în ce priveşte
binecuvântarea sufletelor."
John
Nelson Darby, născut la Londra în 1800, dintr-un irlandez bogat care era mare
proprietar şi negustor, a excelat în studii la Trinity College (Universitatea
din Dublin) şi urma să fie avocat, când s-a simţit chemat de Dumnezeu să se
consacre în slujba Lui. A abandonat baroul şi a fost ordinat ca diacon al
bisericii anglicane în 1825, apoi preot, în anul următor. A trecut printr-o
frământare de suflet cumplită timp de şapte ani, pentru a se bucura apoi de o
pace desăvârşită prin credinţa în Cristos şi în lucrarea Lui, înţelegând şi
primind cu toată siguranţa poziţia celui credincios în Cristos - una cu un Cristos
glorificat, primit datorită Lui şi aşezat în El în locurile cereşti. Şi-a
început în 1825 lucrarea într-o parohie săracă din ţinutul Wicklow, în Irlanda;
acolo el s-a consacrat tuturor, în dauna sănătăţii sale, iar Dumnezeu i-a
binecuvântat activitatea, atât pentru cei din parohia lui, cea mai mare parte
săraci şi foarte ignoranţi, cât şi pentru mulţi catolici din regiune. Dar din
nou unele probleme îi munceau conştiinţa şi spiritul, de data aceasta cu
privire la poziţia lui ecleziastică: nu numai că vedea o mulţime de rele şi de
inconsecvenţe în starea bisericii anglicane, dar înţelegea tot mai mult că toţi
credincioşii erau una în Cristos şi că deci adevărata Biserică este una cu
Capul ei glorificat, un singur trup, trupul lui Cristos. Unele discuţii pe care
le-a avut cu arhiepiscopul lui despre relaţiile dintre Biserică şi puterea
civilă au fost ocazia pentru el de a expune în scris câteva din observaţiile
lui. Tocmai atunci a trebuit, în urma unui accident cu calul, să stea un timp
la Dublin, unde şi-a format, aşa cum s-a văzut deja, relaţii cu alţi creştini
preocupaţi în acelaşi fel. Prietenia care îl lega de J. G. Bellet s-a întărit.
Ea avea să dureze până la moartea acestuia din urmă: J. G. Bellet a terminat în
1864 o carieră binecuvântată în lucrarea Domnului, lăsând scrieri care fac
totdeauna plăcere celor care au primit o credinţă de un preţ asemănător. În
timpul despre care vorbim, el venea de la Londra, unde se întâlnise cu nişte
creştini care cercetau profeţia; fusese foarte mult interesat de aceasta, dar a
fost fericit îndeosebi să vadă ecoul pe care îl aveau în prietenul său J. N.
Darby lucrurile pe care i le spunea. Acesta n-a părăsit chiar atunci parohia
lui şi s-a întors în ţinutul lui muntos, unde a mai rămas un an; apoi a
demisionat din funcţiile lui, dar nu şi din preoţie şi ca preot a călătorit în
Irlanda şi în Anglia, pentru a rupe toate legăturile cu biserica oficială abia
în 1835-1836, după alte ciocniri de idei cu nişte arhiepiscopi. El însuşi
mărturisea despre profunzimea lucrării care se făcea în el. Nu vroia nici să
gândească, dacă s-ar despărţi de biserica stabilită, să creeze o nouă dizidenţă.
Unul din vechii lui prieteni îl întreba, prin 1834: „Ei bine, ne-ai părăsit,
John? De ce biserică te-ai ataşat?" „De nici una, a răspuns el; eu n-am
deloc a face cu dizidenţii."
Dar
tocmai pe el, mai mult ca pe alţii, Dumnezeu l-a folosit ca să fie cunoscute
adevărurile pe care prietenii lui împreună cu el le-au găsit în Cuvânt. Din
1828, o broşură („Consideraţii asupra naturii şi unităţii Bisericii lui Cristos",
Dublin 1828) exprima ceea ce fraţii, pe cale de a se aduna în mod regulat,
căutau să practice. Ea îşi păstrează actualitatea, pentru că în ea sunt
definite toate elementele distinctive - ale unei mărturii de dat, potrivit
Cuvântului, existenţei adevăratei Biserici şi unităţii trupului lui Cristos,
care contrazice orice biserică de sine stătătoare. „Cel care caută interesele
unei anumite denominaţii, scria el, este vrăjmaş al lucrării Duhului lui
Dumnezeu, iar cei care cred în „puterea şi venirea Domnului Isus Cristos",
trebuie să se păzească de un astfel de spirit... Nici o strângere laolaltă,
dacă nu este formată pentru a cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu pe temelia
completă a Împărăţiei Fiului, nu poate afla plinătatea binecuvântării, pentru
că nu o are în vedere şi credinţa ei n-o cuprinde... Simbolul exterior şi
mijlocul de a exprima unitatea este participarea la cina Domnului: „Pentru că
noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine"... Unitatea este adevărul
în care Biserica se glorifică, dar unitatea care are ca scop să favorizeze şi
să asigure propriile noastre interese nu este unitatea Bisericii; este o
confederaţie care tăgăduieşte natura şi nădejdea Bisericii. Unitatea care este
într-adevăr cea a Bisericii este unitatea Duhului şi nu poate să fie realizată
decât în lucrurile Duhului."
Caracteristici ale mişcării
Un
martor din acele timpuri scria: „Roadele acestor învăţături atât de clare, atât
de solemne, atât de bine întemeiate pe Scriptură, au fost mari şi imediate. Ele
au găsit un ecou în multe inimi creştine. Oameni evlavioşi, în locuri diferite,
simţind că le era imposibil să continuie cu starea de lucruri existentă în
Biserica de nume, au primit cu bucurie adevărul adus în felul acesta înaintea
lor şi au părăsit denominaţiile respective. Tractatele şi cărţile s-au
înmulţit repede, tot mai clare şi simple. În zilele acestea de prospeţime şi
simplitate, sufletele creşteau repede în harul şi în cunoaşterea Domnului şi a
adevărului Său. Mulţi se întrebau până unde va merge lucrul acesta. Dar Domnul
lucra şi a rezultat un mare număr de credincioşi" (Andrew Miller).
Un
altul spunea că „printre cei care s-au despărţit de organizaţii diferite erau
oameni deosebit de dotaţi, oameni cu greutate, inteligenţi, membri ai clerului,
ai baroului, ai magistraturii, ofiţeri din armată şi din marină, medici,
oameni dintr-o înaltă poziţie socială. Separarea lor, aşa cum se poate gândi, a
cauzat o agitaţie mare şi o împotrivire puternică. Multe relaţii de prietenie
au fost rupte, multe afecţiuni preţioase zdrobite; multe sacrificii şi necazuri
au trebuit îndurate" (C. H. Mackintosh).
Mulţi,
cum spune de asemenea A. Miller, gândeau că mişcarea va dispare repede, pentru
că nu avea nici organizaţie definită, nici rânduială clericală, nici mărturie
de credinţă, nici un mijloc vizibil de unitate, nici preşedinte, nici slujitori
ordinaţi. Dar Domnul era cu aceşti fraţi, potrivit promisiunii de a fi în
mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său. El era bucuria,
binecuvântarea şi zidirea alor Săi şi El îi întărea.
Nu
este de mirare că era uneori neclaritate în felul lor de a se aduna, dar ei au
înţeles în curând că libertatea Duhului dădea la o parte orice regulă şi orice
obişnuinţă. Trebuia de asemenea, cum am văzut şi pentru J .N. Darby, timpul
necesar pentru o aplicare totală a principiilor emise şi o ruptură hotărâtă cu
diferitele medii ecleziastice. A. N. Groves, care a realizat o lucrare
misionară în Mesopotamia şi în India, niciodată nu s-a despărţit în totul de
ele. J. G. Bellet, în 1834 „nu era încă despărţit în adevăr de biserica
stabilită." El avea să înveţe însemnătatea separării pe care o cerea
ascultarea de Dumnezeu. J. N. Darby avea să scrie unui prieten în 1851: „Cred
că în 1827-1828, cu ocazia eliberării mele din robie, Dumnezeu a pus în lumină
unele adevăruri de care Biserica avea nevoie. Cred de asemenea că, deşi
alipindu-mă de adevărurile acestea şi căutând să ajut sufletele prin ele, m-am
afundat în ele pentru a avea ceea ce se numeşte pacea şi unitatea. Nu intru în
chestiunea de a şti în ce măsură lucrul acesta a fost îngăduit sau în ce măsură
o repulsie naturală pentru conflicte era amestecată cu harul, dar aşa a fost..."
Dar aceasta nu a împiedicat pe fraţi să meargă înainte într-o independenţă
totală faţă de oameni, vestind Evanghelia celor necredincioşi sau învăţând pe
copiii lui Dumnezeu adevărurile pe care le primiseră: într-un sat în care nu
erau decât vreo doisprezece, aveau obiceiul ca după cină, în fiecare duminică,
să se împrăştie prin satele vecine ca să predice Evanghelia în mod liber şi cu
râvnă. Scrierile fraţilor se răspândeau în afară, mulţi credincioşi ajungeau să
înţeleagă chemarea cerească, poziţia, privilegiile, răspunderile, rânduială şi
aşteptarea Adunării lui Dumnezeu.
Slujirea
În
legătură cu adevărurile acestea se punea pentru ei problema esenţială a
slujirii, îndeosebi a slujirii Cuvântului prin evanghelişti, păstori,
învăţători. Locuri ca cel din Efeseni 4:7-12 arătau că Cristos, după ce a
împlinit răscumpărarea şi a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, a dat Duhul
pentru a forma, a zidi şi a hrăni Adunarea prin aceste „daruri". El are
grijă să i le dea. El le dă cui voieşte şi ai Săi au să le „dorească" din
toată inima, cu înfocare, pentru ca cei păcătoşi să obţină mântuirea şi
mădularele lui Cristos să crească până la „plinătatea" Lui (versetul 13).
Însă în diferitele denominaţii religioase, fără a vorbi de clerul catolic,
slujirea este rezervată într-un mod exclusiv unor oameni consacraţi de oameni,
potrivit unor rânduieli stabilite, cel mai adesea diferite de la o biserică la
alta. Ea este împiedicată în mii de feluri în creştinătate. Piedicile acestea
dispar când fraţii se aşază simplu sub libertatea şi dependenţa numai a
Duhului. Călăuziţi de El, cei pe care El îi cheamă la aceasta pot să vestească
fără rezerve „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" pe care le găsim în
Scriptură, pentru că acelaşi Duh îi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13).
Fraţii au susţinut totdeauna că organizarea omenească a slujirii stabilită de
oameni contrazice Scriptura şi produce efecte dezastruoase. „Un om pregătit
prin studii, fără un dar de la Duhul şi uneori chiar străin de viaţa din
Dumnezeu, poate, dacă este consacrat după rânduială, să facă ceea ce se numeşte
„serviciul divin" în sistemul ecleziastic de care aparţine. Dimpotrivă, un
credincios adevărat care ar avea cele mai evidente daruri ale Duhului, pentru a
predica sau pentru a învăţa, primite de la Cristos, Capul Bisericii, dar care
n-ar fi fost consacrat de oameni potrivit obiceiului, n-ar putea să şi le
exercite."
Extinderea mişcării
Adunări
asemănătoare aceleia din Dublin n-au întârziat să se înfiinţeze în restul
Irlandei, mai ales în partea de sud-vest, la Limerick, dar şi la Cork şi în
interior (Granard). J. N. Darby a călătorit mult prin acele locuri, îndeosebi
în 1830.
Între
timp, el s-a dus prin Anglia, unde lucrarea de asemenea se dezvolta. A fost la
Cambridge, apoi la Oxford, la Londra în 1830, a revenit la Oxford în anul
următor. Acolo a făcut cunoştinţă cu B. W. Newton, care se pregătea să fie
ordinat, şi s-a împrietenit cu un viitor tovarăş de luptă, preţios şi
credincios, G. V. Wigram. Întors la Dumnezeu în 1824, la 19 ani, acesta
părăsise o carieră militară promiţătoare, pentru a studia şi el ca să devină
preot. Tot acolo J. N. Darby a întâlnit pe J. L. Harris, care terminase
studiile la Oxford, şi era pastor în apropiere de Plymouth, de asemenea pe un
slujitor din Oxford, un calvinist hotărât, Bulteel; acesta, într-o predică
renumită a atacat cu tărie biserica stabilită (1831) şi a ajutat astfel la
ruptura fraţilor de această biserică, încât J. N. Darby a scris o broşură
pentru a-l susţine; dar el nu li s-a alăturat decât mai târziu.
Plymouth
În
anul următor (1832), mulţi dintre aceşti oameni de la Oxford se regăseau la
Plymouth. Acolo locuia Newton, care l-a invitat pe J. N. Darby să vină, pentru
că se deschidea o uşă pentru Cuvânt. Wigram, de origine din Devonshire, fusese
numit la o parohie în apropiere de Plymouth, tocmai când Harris renunţa la a
lui. Au venit de asemenea George Müller, un german convertit la Halle, pastor
baptist dar de asemenea „trezit" în legătură cu Biserica, şi colegul şi
prietenul lui, Craik, cumnat al lui Groves; şi în sfârşit un ofiţer de la
marina regală, Percy F. Hall, care, după ce s-a întors la Dumnezeu, vestea Evanghelia
prin regiunea din jur, înainte de a-şi fi dat demisia, şi era în legătură cu
nucleul acesta. Puţin mai târziu, în 1835, avea să li se adauge S. Tragelles,
unul dintre cei mai eminenţi şi mai evlavioşi critici ai textelor biblice. J.
N. Darby a avut mai mulţi ani legături cu cei din Plymouth. El predica în
biserici, apoi o anumită clădire le-a fost locul de adunare, care era formată
şi care a devenit curând numeroasă, depăşind 700 persoane. Plymouth era astfel
în atenţia tuturor. Fraţii impresionau nu numai prin ceea ce învăţau, ci şi
prin felul lor de viaţă, foarte simplu, sobru, potrivit Cuvântului, şi aceasta
cu atât mai mult cu cât erau cunoscuţi ca fiind ieşiţi din medii omeneşti
distinse. Aici, la Plymouth, harul lui Dumnezeu i-a făcut pe unii să dea
Domnului Isus bunurile lor materiale: bijuterii, mobile de preţ au fost vândute
la licitaţie, şi lucrul acesta a durat trei zile (1838)! Banii rezultaţi din
vânzare au fost folosiţi în lucrarea Domnului. Fraţii au continuat să
răspândească Evanghelia în împrejurimi. Pentru că ei nu aparţineau nici unei
denominaţii, se vorbea despre ei ca de „fraţii veniţi din Plymouth". Şi la
Plymouth, de altă parte, a fost publicat un mare număr din tractatele şi
broşurile lor şi a început să apară, din 1834, prima revistă a fraţilor, „The
Christian Witness" (Mărturia Creştină), editată mai întâi de H. Borlase,
apoi, după moartea acestuia în 1835, de J. L. Harris. Se ştie că numele de
„fraţii din Plymouth" avea să se răspândească în toată lumea. Dar nici la
Plymouth, nici în alte părţi, fraţii n-au pretins alt nume decât cel dat de
Domnul în Matei 23:8, când El a spus ucenicilor Săi: „Unul singur este
îndrumătorul vostru: Cristos; şi voi toţi sunteţi fraţi."
Extinderea în Anglia şi împotrivirea
Mişcarea
s-a întins puţin câte puţin în Anglia. Müller şi Craik s-au stabilit la
Bristol, din 1832; nucleul din Exeter a dat naştere unei adunări. La nord-vest
de Devonshire, la Barnstaple şi în regiune, comunităţi rurale erau pregătite de
un evanghelist foarte simplu dar plin de entuziasm, R. Gribble, care de vreo
cincisprezece ani era instrumentul unei treziri frumoase; un creştin evlavios
şi dotat s-a stabilit aici în 1832 şi le-a fost spre mare binecuvântare, R.C.
Chapman, cel care a fost numit mai târziu patriarhul din Barnstaple
(1803-1902).
La
Londra, cele dintâi adunări ale fraţilor au fost încurajate de G.V. Wigram,
care a lucrat acolo în 1833. Alţii s-au stabilit la Bath, la Hereford, la
Kendal, la Stafford, alţii în Scoţia.
O
împotrivire îndârjită n-a întârziat să se ridice, mai ales din partea unor
clerici. Nu este de mirare; poziţia luată de fraţi constituie în adevăr o
mărturie hotărâtoare împotriva oricărei organizaţii omeneşti şi cel care este
vrăjmaşul Capului Bisericii nu putea să rămână inactiv. Totuşi eforturile lui
de a distruge mărturia aceasta chiar la naşterea ei s-au întors spre ruşinarea
lui. În câţiva ani, adunările de felul acesta s-au înmulţit în toate insulele
Britanice, în timp ce mişcarea s-a întins în alte ţări din Europa şi din
America, deja atinse şi pregătite de Trezirea evanghelică. Nu avem de gând
decât să prezentăm o vedere generală a acestei extinderi. De fapt, o istorie amănunţită
ar fi probabil imposibilă: Domnul, care Şi-a rezervat cunoaşterea lucrărilor
adunării din Filadelfia, a pus în „comoara Sa" ce a găsit El că a fost
pentru Sine în perioada aceasta binecuvântată a unei mărturii de tip
filadelfian.
În Elveţia
Îl găsim
pe J. N. Darby în Elveţia în toamna anului 1837. Venise, spunea el, fără vreun
plan de a lucra în ţara aceasta ci atras de prezenţa unor fraţi despre care i
se spusese că se strâng laolaltă aproape ca cei cu care el se aduna în Anglia.
A făcut un prim popas, destul de scurt se pare, la Geneva, apoi a revenit aici
în august 1839. Mai mult de cinci ani, până în ianuarie 1845 avea să-şi aibă
reşedinţa obişnuită în Elveţia, cu toate călătoriile lui scurte în Franţa şi
momentele de trecere prin Anglia.
„Predicam
şi învăţam ce ştiam, scria el: deplina şi sfânta libertate a Evangheliei,
siguranţa mântuirii în contrast cu legea, poziţia şi privilegiile bisericii,
venirea Domnului pentru a o lua la El, de asemenea locuirea Duhului Sfânt în
Biserică şi în fiecare mădular aici pe pământ.”
Începuturile
fraţilor la Geneva. - La Geneva, unde a rămas din august 1839 până în martie
1840 şi unde a mai revenit de câteva ori pentru un scurt timp, din 1837 era în
legături apropiate cu biserica dizidentă din Bourg de Four. Fiind foarte bine
primit, el a avut acolo o lucrare binecuvântată. Dar sentimentele sincere care
îl legau, într-o stimă reciprocă, de „fraţii păstori" Guers, Lhuillier,
Empaytaz, şi toate eforturile pe care el le-a arătat cu har şi răbdare, n-au
putut împiedica să se agraveze dezacordul care, de la venirea lui, separa pe
aceşti păstori de turma lor. Ei stăruiau să menţină o slujire recunoscută
oficial şi cu bătrâni stabiliţi, în timp ce mulţi dintre fraţi fuseseră de mult
timp aduşi să dorească libertatea lucrării Duhului Sfânt în adunare, aşa cum
mărturiseşte una din scrisorile mişcătoare adresate din partea lor „către fraţii
şi preaiubiţii lor păstori", în 1837. Învăţătura dată de J. N. Darby a
reuşit să-i lumineze, dar nu pe pastori. După ce au aşteptat îndelungat, vreo
patruzeci dintre fraţii aceştia au sfârşit prin a se aduna aparte, la 3 martie
1842, având printre ei şi pe J. Foulquier. Acesta a fost nucleul adunării din
Ile. J. N. Darby nu era la Geneva în timpul acela. În ce priveşte biserica din
Bourg de Four - care a continuat numai puţin - cei mai mulţi dintre membrii ei,
împreună cu alţi dizidenţi (îndeosebi din Oratoriu) aveau să se ataşeze
bisericii evanghelice independente din Geneva, constituită în 1848.
La
Lausanne. - J. N. Darby sperase totuşi, în 1840, menţinerea unităţii Duhului
în „iubita adunare" din Bourg de Four. Părăsind Geneva în martie a acelaşi
an, el lăsa pe fraţi „în deplină pace" şi se gândea să se reîntoarcă în
Anglia. Dar Dumnezeu îl voia încă în Elveţia. „Oprit pe neaşteptate" la
Lausanne, potrivit propriilor lui expresii, el s-a stabilit „într-o locuinţă
singuratică, necunoscând pe nimeni", decât vreo câteva suflete care îşi
căutau o îndrumare şi faţă de care el simţea „un fel de responsabilitate.” Învăţătura
lui a ridicat agitaţie printre dizidenţii grupări în jurul fraţilor Henri şi
Francois Olivier. Henri a părăsit pastoratul; Francois, care înclina spre
ideile perfecţionate (wesleyene), aduse de nişte metodişti activi, a ajuns să
se înţeleagă în privinţa punctului acestuia cu J. N. Darby, care restabilea
adevărul potrivit Scripturii. Dar ca şi la Geneva, conducătorii dizidenţilor,
la fel ca Auguste Rochat la Rolle, s-au împiedicat de problema libertăţii de
exercitare a darurilor şi de strângerea laolaltă independentă faţă de toate
formaţiile constituite. De aici, o situaţie confuză; ea a sfârşit - după o
conferinţă frăţească (septembrie 1842) care a făcut să rezulte imposibilitatea
pentru J. N. Darby de a merge împreună cu dizidenţii, reprezentată prin
reuniunea zisă de la Sfântul Petru - cu o adunare dezlegată de orice sistem.
Cei din reuniunea de la Sfântul Petru aveau să dispară în biserica liberă care
lua naştere, în 1848. J. N. Darby se pare că a plecat în mijlocul anului 1843,
pentru a reveni anul următor, în august, după ce a vizitat Franţa, Anglia şi
Olanda.
În
Elveţia romană. - Dar lucrarea în Elveţia s-a întins în lipsa lui. Locuirea lui
la Geneva şi la Lausanne a fost întreruptă de numeroase deplasări prin alte
localităţi, de exemplu în Neuchatel în noiembrie 1839, alta în valea Joux în
ianuarie 1843. Unii evanghelişti şi predicatori, dintre care şi veterani ai
Trezirii anilor 1820, n-au întârziat să i se alăture, scuturând mai peste tot
vechea dizidenţă aţipită, lucrând şi în alte grupări. Veneau la Geneva din
depărtări pentru a asculta predicile lui J. N. Darby: creştinii din Ballaigues
îşi amintesc că au auzit pe bunicii lor cum mergeau pe jos până acolo, mai mult
de 80 kilometri. De la marginea lacului Leman sau de la Jura berneză şi în
Neuchatel s-au format foarte uşor adunări: astfel, patru familii care se
întâlneau în mod regulat din 1843 la Chaux-de-Fonds s-au hotărât apoi să se
despartă pentru a duce mărturia unii la Ponts-de-Martel, alţii la Carmondreche
şi alţii la Locle.
Unii
slujitori îşi dădeau demisia din funcţiile lor pastorale oficiale. La Vevey,
unde din 1838 cel puţin câţiva creştini se adunau pentru frângerea pâinii o
dată pe lună, pastorul C. F. Recordon, a cărui vorbire elocventă atrăgea
mulţimile, a demisionat în decembrie 1840 şi a venit cu toată modestia să ia
loc împreună cu cei doi sau trei adunaţi pentru Numele Domnului în acest oraş.
„Când mi-am părăsit funcţia, spunea el mai târziu unui prieten, toată averea
mea erau unsprezece copii." Domnul i-a răsplătit credincioşia, nu numai
îngrijind de nevoile acestei familii, dar şi lărgind sfera de activitate a
slujitorului Său. Timp de treizeci de ani, până la moartea sa în 1870, el a
avut o lucrare prin predică şi prin scris, ale cărei roade se menţin. El a fost
cel dintâi editor al revistei: „Messager Evangelique" (1860) şi al celei
numite „La Bonne nouvelle annoncee aux enfants" (1861).
De
altă parte, nişte tineri creştini doritori să se dedice lucrării de
evanghelizare şi de zidire, au dorit, cu ocazia trecerii lui J. N. Darby prin
Lausanne, să studieze Cuvântul sub îndrumarea lui; în felul acesta s-au adunat
doisprezece fraţi timp de un an şi apoi la fel s-a făcut la Geneva timp de şase
luni. El se ferea să intervină în chemarea şi în dedicarea lor pentru lucrare,
lăsându-i numai în dependenţă de Domnul. Cei mai mulţi dintre ei au fost
instrumente binecuvântate de Domnul, atât în Elveţia, unde nişte treziri locale
au avut loc prin ei, cât şi în Franţa.
Poate
că şi mai de folos a fost lucrarea făcută prin scrieri, atât traduse din
englezeşte, cât şi redactate în franţuzeşte de J. N. Darby însuşi (care folosea
foarte bine limba franceză), în afara broşurilor de contraverse ocazionale cu
A. Rochat, F. Olivier şi alţii. În perioada aceasta au apărut lucrări scurte
dar simple, clare, hotărâte, expunând Scriptura într-o supunere absolută faţă
de autoritatea ei şi dovedind dragoste pentru Biserică şi Capul ei. Scrierile
acestea, prin care mulţi creştini sinceri, în apropiere sau depărtare, au fost
luminaţi, rămân esenţiale pentru cine vrea să înţeleagă însemnătatea mişcării
spirituale din acest moment al istoriei Bisericii.
Astfel,
„Apostazia dispensaţiilor succesive" (1836) schiţează o vedere generală a
permanenţei acestor două fapte mari: omul totdeauna necredincios în
responsabilitatea lui, Dumnezeu totdeauna credincios în planurile Sale de har.
„Aşteptarea de acum a Bisericii şi profeţiile care stabilesc adevărul venirii
din nou a Domnului" (Geneva, 1840), apoi „Note asupra Apocalipsei"
(Geneva, 1842) arată caracterul distinctiv al dispensaţiei creştine şi a
Bisericii. Au urmat apoi lucrări care se referă mai direct la Biserica de pe
pământ, în starea ei de acum, cu privilegiile ei, resursele şi datoriile ei.
Cităm:
— „Cu
privire la formarea bisericilor" (Geneva, noiembrie 1840) şi „Noi amănunte"
despre principiile emise în broşura dinainte (Geneva, 1841);
— „Slujirea,
văzută în natura ei, în izvorul ei, în puterea şi în răspunderea ei"
(Lausanne, 1843);
— „Despre
prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică" (Valence, 1844).
Aceste
învăţături, izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu, au fost însoţite de
binecuvântarea Domnului, cu toată împotrivirea pe care au întâlnit-o nu numai
din partea lumii religioase, dar şi de la unii copii ai lui Dumnezeu legaţi de
diferite sisteme pe care nu se puteau hotărî să le părăsească. Adunările au
fost de mai multe ori hărţuite, mai ales în timpul perioadei politice tulburi
din 1845 până în 1848; şi chiar mai înainte, acte violente au avut loc în unele
locuri; un frate a fost bătut foarte tare; o adevărată răscoală s-a produs la
Lausanne în mai 1845. Deseori se aruncau pietre după credincioşii care se
adunau.
Din
punct de vedere al învăţăturii, o controversă vie şi uneori aprigă s-a aprins
în jurul anului 1848, J. N. Darby luând parte la ea, atât printre cei din
bisericile naţionale cât şi printre dizidenţi şi printre bisericile libere care
tocmai apăreau, cu privire la bătrâni. I-a fost dată ocazia să arate foarte
clar că desemnarea oficială a bătrânilor nu este conformă cu învăţătura
Scripturii: ea recunoaşte fie adunării, fie clerului, o împuternicire care de
fapt este luată pe nedrept. Tot atunci el a făcut să apară expunerea scurtă dar
capitală intitulată „Biserica, potrivit Cuvântului" (Geneva, 1850).
Lucrarea
se dezvolta. Fraţii au început în 1843 publicarea unei reviste de zidire
„Mărturia potrivită Cuvântului", care a trebuit să se întrerupă în 1850.
Domnul folosea mai ales slujitori calificaţi pentru predică, fraţi care vesteau
în acelaşi timp Evanghelia mântuirii şi adevărurile privitoare la strângerea
laolaltă în Numele Domnului, la lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi la
poziţia şi aşteptarea acesteia. Se estima în 1855 că erau în Elveţia romană
aproximativ 50 de adunări, unele dintre ele din 200 sau mai multe persoane. Dar
în acest timp J. N. Darby lucra mai ales în Franţa.
În Franţa
Adevărurile
acestea pătrunseră în Franţa în acelaşi timp. Mulţi credincioşi erau pregătiţi
să le primească, datorită Trezirii evanghelice. Contactele personale cu Anglia
nu lipseau, unele scrieri venite din această ţară erau traduse şi răspândite.
J. N. Darby a făcut mai multe călătorii prin Franţa, chiar înainte de 1840 (s-a
dus de la Geneva la Pau în 1837). Au venit lucrători din Elveţia, unde
profitaseră de învăţăturile lui. Chiar împotrivirea foarte grabnică faţă de
ceea ce oamenii numeau plymouthism, n-a făcut decât să atragă atenţia asupra
mişcării acesteia. Domnul răspundea în felul acesta nevoilor multor suflete sincere
care erau în căutarea unei poziţii ecleziastice întemeiată pe Scriptură. Aşa a
fost, aproape în acelaşi timp, în multe regiuni.
Era
adusă acuzaţia aceasta de plymouthism împotriva a doi evanghelişti care treceau
prin Albonssiere (Ardeche), în 1840: un învăţător de origine elveţiană, A.
Guignard şi un altul francez, Pierre Dorel. În aceeaşi perioadă şi în aceeaşi
regiune, un evanghelist din primele timpuri ale Trezirii, Andre Moureton, s-a
dezlipit de orice legătură cu sistemele ecleziastice. El părăsise în 1825 o
situaţie familială înlesnită la Annonay, pentru a merge din loc în loc şi a
predica plin de zel Evanghelia, deşi încă pătruns de un spirit legalist; a fost
foarte activ câţiva ani la Lyon în acelaşi timp cu A. Monod şi A. Dentan, apoi
în valea Eyrieux (1831). S-au format adunări. La Vernoux şi în valea Eyrieux,
L. J. Favez (1813-1902), un alt întemeietor al Trezirii, format în şcoala de
teologie a Societăţii evanghelice din Geneva, apoi A. Guignard, găsiseră porţi
deschise pentru un „serviciu binecuvântat", cum scria J. N. Darby care
vizita regiunea în 1841,1842 şi mai ales 1844. Pe „Platou", pastoral
dizident Albert Dentan, despre care am mai vorbit, s-a lămurit foarte repede cu
privire la toate. El a lucrat în mijlocul turmei sale din Riou şi din Pireyre,
cu o înţelepciune care contrasta cu unele aparente lucrări pline de vioiciune
din jur, şi a sfârşit prin a părăsi dizidenţa şi Societatea biblică scoţiană
care îl plătea; asemenea lui C. F. Recordon la Vevey, cu şase copii şi în
curând şapte, el şi-a urmat lucrarea în dependenţă numai de Domnul. El avea să
lucreze şi în alte regiuni şi să revină la Saint-Agreve în 1858 pentru a rămâne
aici până la moartea sa în 1874, ocupându-se de adunările pentru care el
fusese instrumentul iniţial. Smerirea lui, devotamentul lui deplin până la
epuizarea fizică, mergeau împreună cu darurile lui, pentru că el era atât
evanghelist, cât şi păstor şi învăţător. O scrisoare a lui către unul dintre
fraţii lui, în 1861, arată clar principiile şi practica adunărilor „fraţilor".
El a avut, în regiunile unde lucrase atât de mult, nişte continuatori a căror
amintire rămâne binecuvântată, printre care J. Moula (care a murit în 1884) şi
mai ales Jerome Lebrat (care a murit în 1913).
O
adunare exista din 1842 la Saint-Etienne, unde A. Dentan a locuit trei ani, una
la Annonay, o alta în Lyon cel puţin din 1844 - care a trecut prin încercări
serioase, dar s-a bucurat uneori de slujiri bune, ca cele ale lui Vey şi
Moureton.
O
lucrare asemănătoare se făcea în acelaşi timp în alte părţi din Ardeche
(Privas, valea Eyrieux) şi în Drome, la Valence, la Monmeyran, la Combovin,
unde A. Dentan a stat din 1845 până în 1851, extinzându-se în Isere, la
Tullins.
Tot
aşa în munţii Ceveni şi în câmpiile din jur. Darby a trecut pe aici în mai
multe rânduri, începând din 1841. A. Dentan a locuit în Vigan din 1852 în 1855
şi a călătorit mult în toată regiunea. Pierre Dorel (1809-1884), neobosit, avea
timp de treizeci de ani să traverseze regiunile înalte din Auvergne, în
Languedoc, cu puncte de atracţie la Pont-de-Montvert, în Lozere. Lucrarea lui
se împletea cu cea a fraţilor activi din Vigan, din Nimes, din Montpellier, dar
el a lucrat mai ales în regiunile catolice din Cantal şi din Puy de Dome, expus
necazurilor şi chiar hărţuielilor din partea administraţiei bănuitoare a celui
de-al doilea Imperiu: a fost condamnat la trei luni de închisoare în 1854, la
Thiers. Lui J. N. Darby îi plăcea să-şi amintească în corespondenţa lui, de
călătoriile făcute pe jos, cu desaga la spinare, pe potecile accidentate ale
munţilor aspri cevenoli, unde el a revenit în 1844, în 1849, în 1856, în 1860.
În cea mai mare parte din văi luau fiinţă adunări, nu fără împotrivire şi fără
a fi dispreţuit. La Saint-Hippolyte-du-Fort (Gard) i s-a întâmplat lui J. N.
Darby să predice la 150 femei şi numai 2 bărbaţi, toţi ceilalţi fiind reţinuţi
de teama batjocurilor oamenilor. La Saint-Privat-de-Vallongue (Lozere) câţiva
credincioşi care se adunau în 1850 pentru a citi Cuvântul, deşi rămânând în
biserica naţională, au fost mustraţi foarte tare de pastorul care era la
catedră; ei au ieşit unul câte unul din localul acela şi de atunci înainte s-au
adunat în afara oricărei slujbe oficiale.
Cam
în acelaşi timp o scenă asemănătoare se petrecea în Doubs, la Desandans şi
pastorul se plângea, dezamăgit: „Cele mai bune din oile mele au plecat!"
Ele aveau să se adune sub conducerea singurului Păstor! Lucrarea se continua în
toată regiunea Montbeliard, ca şi în Alsacia, vizitate de fraţi din Elveţia şi
de J. N. Darby, care în 1850 îşi exprima bucuria de a vedea acolo „o lucrare
întinsă şi binecuvântată, despărţire de lume, dragoste de fraţi." La
Besancon se adunau vreo cincizeci de persoane.
A
fost de asemenea o mişcare importantă în Bourgogne, pe de o parte în Bresse şi
în jur de Chalon, de altă parte la Dijon şi în împrejurimi, unde erau adunări
în 1856.
La
Paris, strângerea laolaltă pentru Numele Domnului s-a format în timpul primelor
călătorii ale lui J. N. Darby pe continent; era formată din 30 sau 40, cea mai
mare parte oameni modeşti, în 1854. Erau adunări la Amiens, la Creil şi în
regiunea Orleans.
Lucrarea
se făcea totodată în sud-vest, în apropiere de Angouleme, la Limoges, la
Bordeaux şi în regiunea lui, la Saint-Fay, Clairac, Nerac şi în Beam, unde J.
N. Darby a venit în 1837, apoi în 1847. Unele adunări s-au format după 1840 la
Bayonne, Orthez, Bellocq, ceva mai târziu la Pau şi Nay, unde nu le-a fost greu
s-o rupă cu sistemele omeneşti. Numele lui Louis Barbey - vechi însoţitor al
lui Pyt în lucrare - pe care l-am întâlnit în câteva rânduri, rămâne
„identificat cu lucrarea lui Dumnezeu în ţara aceasta" (J. N. Darby) şi cu
începuturile adunării la Pau; momente dificile au fost cunoscute aici în 1850,
din partea unui lucrător plin de zel (Buscarlet) care, neputând înţelege ideea
de a nu mai avea bătrâni şi un preşedinte recunoscuţi, n-a mai rămas împreună
cu fraţii. A. Moureton, pe care îl vom întâlni la Saint-Albit, s-a arătat activ
în acest loc.
La
Nimes, Adrien Boissier a început publicarea revistei „Ecoul Mărturiei" în
1860, pentru a o continua la Angoleme, la Limoges, la Paris, din nou la Nimes
în 1869, în sfârşit la Paris, unde acest preţios slujitor al lui Dumnezeu a
murit în 1873.
Aşa
cum am spus, şederea lui J. N. Darby în Franţa s-a prelungit începând din 1847
şi el a revenit în mod regulat, aproape în toţi anii, după 1853. La Pau, el era
primit acasă la prietenul şi colaboratorul său Pierre Schlumberger, un alsacian
evlavios care punea în slujba Domnului bunurile sale materiale; stabilit cu
familia lui la Pau, pentru sănătatea sa, el şi-a luat locul în mica adunare în
1848. Acolo J. N. Darby a redactat cea mai mare parte din volumele sale de
„Studii asupra Cuvântului", apărute din 1852 până în 1856 şi, cu ajutorul
unor fraţi bine pregătiţi, adunaţi împreună cu el la Pau în fiecare iarnă, el a
făcut o mare parte din traducerea sa a Noului Testament (publicat în 1859),
apoi şi a Vechiului Testament (publicat în 1885, după moartea lui).
Elveţia germană
Lucrarea
în Elveţia roamnă şi-a avut ecoul şi prelungirea în Elveţia germană. J. N.
Darby se afla acolo în 1850 şi se pare că erau deja adunări la Basle, Berna, Saint-Gall,
Zürich.
Germania
Puţin
după aceea lucrarea s-a întins în Germania. Duhul lui Dumnezeu lucra acolo,
îndeosebi în Westfalia. Unele persoane se arătaseră interesate de învăţătura
Cuvântului, la Düsseldorf, prin fratele mai mare al lui J. N. Darby, care
locuise acolo doi ani. De altă parte, la Elberfeld o unitate a fraţilor
(Bruderverein) lucra în duhul Trezirii evanghelice, urmărea o lucrare în oraşul
acesta industrial şi în regiunea lui, prin vreo doisprezece evanghelişti. Aici
a venit să se stabilească un frate elveţian, H. Thorens, care cunoscuse la
Lyon, în 1846, pe un tânăr creştin din Elberfeld, iar acesta l-a făcut să vină
aici. El strângea acasă la el pe unii credincioşi pentru a cerceta Cuvântul,
printre care mulţi dintre aceşti evanghelişti, între alţii doi fraţi, Karl şi
Ernst Brockhaus. Aceştia, împreună cu alţi trei, au ieşit din Bruderverein
pentru a forma împreună cu H. Thorens cea dintâi adunare a fraţilor în
Germania. Aceasta avea loc în 1852. Doi ani mai târziu J. N. Darby a venit la
Elberfeld şi a traversat toată regiunea accidentată vecină, un drum foarte
obositor, dar a avut o primire călduroasă nu numai pentru el însuşi, ci şi
pentru adevărul pe care îl predica. Strângeri laolaltă numeroase nu au
întârziat să se formeze. Scrierile engleze traduse în germană se răspândeau. J.
N. Darby a venit din nou în anii următori, pentru şederi mai prelungite.
Împreună cu mai mulţi colaboratori, el a făcut o traducere a Bibliei în
germană. El putea să scrie în 1869: „Lucrarea se întinde deosebit de frumos în
toată Germania."
Ţările de Jos şi Belgia
S-au
deschis unele uşi şi în Ţările de Jos. În 1854-1857, oameni din societatea
înaltă, întorşi la Dumnezeu la Nice printr-un frate italian, Biava, au fost
vizitaţi de J. N. Darby care se ducea în Germania şi în Elveţia. Mai târziu,
Belgia la rândul ei a cunoscut adevărurile în legătură cu Adunarea, îndeosebi
în regiunile industriale din Hainaut şi Liege; ele au beneficiat între altele
de lucrarea lui W. J. Lowe (1838-1927), după 1870.
Lucrarea în Italia
În
Italia, Trezirea evanghelică n-a fost cunoscută înainte de 1848, epocă în care
a avut loc o lucrare remarcabilă îndeosebi la Florenţa, atât pentru chemarea
sufletelor la Cristos, cât şi pentru strângerea lor laolaltă în jurul Lui. Împotrivirea
a fost mare nu numai din partea bisericii catolice şi a guvernelor dominate de
ea, ci şi din partea bisericii vaudeze şi a unor sisteme religioase protestante
reprezentate până atunci numai de comunităţi străine neînsemnate şi care şi-au
făcut loc în peninsulă şi în Sicilia, mai ales metodismul. Peste tot, cei
credincioşi erau puşi în gardă împotriva „plymouthismului". Printre
elementele cele mai active ale mişcării erau doi creştini luminaţi şi plin de
zel, pe care Dumnezeu îi chemase dintre cei nobili şi înţelepţi în lumea
aceasta, unul dintr-o familie renumită florentină, contele Pietro Guicciardini,
celălalt dintr-o familie din Neapole, care îşi făcuse un nume în litere şi în
arte, T. P. Rossetti. Cel dintâi, întors la Dumnezeu la Florenţa şi care s-a alăturat
unui grup de martori smeriţi ai Domnului, a trebuit să se exileze în Anglia în
1851, acolo i-a întâlnit pe fraţi şi tot acolo a fost instrumentul întoarcerii
la Dumnezeu al celui de al doilea, exilat şi el pentru motive politice.
Amândoi, învăţaţi în adevărul privitor la Adunare, reîntorşi în Italia s-au
dedicat lucrării, îndeosebi printre cei sărmani, cu un devotament neobosit. Din
nefericire ei favorizau amestecul celor credincioşi cu lumea, spre paguba
strângerii lor în afara taberii. Înaintarea Evangheliei era reală mai ales în
Toscania şi în Piemont, dar ea se însoţea de o extremă confuzie ecleziastică.
„Dacă vrei să vezi ruina Bisericii şi consecinţele ei, acolo (în Italia)
trebuie să te duci, scria J. N. Darby în 1872; fiecare sectă caută să pună mâna
pe aceia pe care Dumnezeu îi aduce la cunoştinţa Evangheliei - introducându-i
în starea în care ea se află şi într-o delăsare morală care zdrobeşte inima.
Astfel, în general, aceste biserici abia stabilite, se şi prăvălesc." S-au
format, între 1848 şi 1860, un anumit număr de comunităţi detaşate de
organizaţiile existente, dar ele nu ajungeau până la noţiunea de libertate a
slujirii prin Duhul; ele încercau să se constituie într-o biserică creştină
liberă a Italiei, dar această biserică avea tot aşa de repede să se
dezorganizeze. În mijlocul acestei confuzii, doar câţiva fraţi, credincioşi
modeşti adânc încercaţi, au început să se adune în simpla ascultare de Cuvânt,
începând din 1865. Câteva adunări s-au format astfel la Milan, apoi la Turin,
la Roma. Dumnezeu a ridicat slujitori, îndeosebi pe Giacono Biava, care a
început în 1870 la Turin publicarea unei reviste folositoare de zidire şi de
evanghelizare, „Il dispensatore". Văile vaudeze au văzut înfiinţarea de
adunări. G. Biava a fost luat pe neaşteptate în 1880, dar lucrarea a fost
continuată de fraţi pregătiţi, printre care şi englezul E. L. Bevir. Ea a fost
în atenţia deosebită din partea lui J. N. Darby, care s-a dus de mai multe ori
în Italia, a petrecut două luni la Turin în 1871, apoi la Milan în 1874.
Spania
În
Spania, cu toată autoritatea clerului catolic şi violenţa împotrivirii lui,
Evanghelia a pătruns puţin câte puţin, datorită lucrării englezilor din
Gibraltar (stăpânit de Anglia începând cu 1704), apoi societăţilor biblice
străine, după 1835. Adevărul cu privire la Biserică a fost semănat aici încă
din 1838, prin evlaviosul frate R. C. Chapman. El şi-a arătat roadele treizeci
de ani mai târziu, în Catalonia (Barcelona), la Madrid, în nord-vest, datorită
mai ales colportorilor curajoşi care străbăteau toată peninsula. Dar şi acolo
conducătorii s-au angajat pe o cale prea largă. Abia mai târziu câteva adunări
s-au format pe terenul separării reale pentru Cristos. Fratele W. J. Lowe,
printre alţii, le avea îndeosebi pe inimă.
În Orient
Orientul
apropiat a fost atins de Trezirea evanghelică prin Comitetul american pentru
misiunile străine, întemeiat în 1810, o societate prezbiteriană. Deşi încercau
să se ocupe de aceşti musulmani de care părea imposibil să te apropii,
misionarii aceştia au lucrat peste tot printre populaţiile numeroase de
apartenenţă creştină, copţi, în Egipt, ortodocşi, maroniţi, greco-catolici şi
sirieni, în Liban şi în Siria. Lucrarea lor a avut rezultate, prin harul lui
Dumnezeu, în aceste ţări diferite, pentru a aduce suflete la cunoşterea Sa.
Adevărul cu privire la Adunare a fost răspândit de unul dintre aceşti
misionari, un slujitor prezbiteran, Benjamin F. Pinkerton. La cerinţa
Comitetului său, el studiase scrierile fraţilor şi mai ales ale lui J. N.
Darby, cu scopul de a le combate cu motive puternice. El a fost dimpotrivă
luminat prin citirea lor. El s-a retras din misiune în 1870, s-a stabilit la
Beyrouth pentru a face rost de o presă de imprimat şi a răspândit traduceri de
lucrări şi tractate în toate ţările din Orientul apropiat. Nu a lipsit
împotrivirea clerului local, nici cea a misionarilor a căror activitate se
desfăşura în acelaşi timp (Universitatea americană renumită din Beyrouth fusese
întemeiată de ei în 1866), dar lucrarea lui a fost binecuvântată. Ea s-a
prelungit până la moartea lui în 1891, cu frumoase rezultate în Liban. Se
frângea pâinea la Iafa (Palestina) din 1872, în multe locuri în Siria în anii
următori, apoi la Beyrouth şi la Mardin (Turcia). El a vizitat totodată
Egiptul, unde coopera cu el un colportor german, Ludwig Schlotthauer, care a
murit în 1921, după mai mult de 50 de ani de lucrare în Egipt. Schlotthauer se
stabilise în Alexandria, unde masa Domnului începuse să fie respectată de prin
1874. Unii pastori prezbiterieni luminaţi aveau să i se alăture, alţi fraţi au
venit din Europa, printre care, ceva mai târziu, Otto Bladel - dar şi fraţi
egipteni, ca pastorul prezbiterian Girgis Rafail (care a murit în 1934), a
cărui amintire este totdeauna preţuită. Lucrarea a luat o dezvoltare însemnată
începând din 1881, nu numai în deltă, dar mai ales în Egiptul de Sus, în
oraşele şi în târguşoarele mici, izolate. Slujitorii lui Dumnezeu n-au fost
lipsiţi de încercări, de multe ori s-au aruncat în ei noroi sau legume
stricate, de către fanatici, la ieşirea lor din adunări. Adunările din Egipt au
fost păzite de la început într-o unitate bine închegată. Ele sunt acum mai mult
de 170, ca număr.
În America
Lucrarea
s-a întins în Statele Unite şi în Canada datorită mai ales a imigrării
puternice europene din secolul al XIX-lea. Fraţi de origini diferite, germani,
elveţieni, francezi, au contribuit alături de cei din Britania la formarea unor
adunări, păstrând cel puţin o generaţie limba lor de naştere. Nu este cazul de
a le face aici istoria. J. N. Darby a făcut mai multe călătorii de lungă durată
în ţările acestea. Din septembrie 1862 până în septembrie 1863 el a fost în
Canada, dar a făcut şi o plimbare de peste 3000 kilometri în Statele Unite. A
doua călătorie a fost din ianuarie până în august 1865; o a treia, din august
1866 până în februarie 1868. Una de scurtă durată a fost în iulie 1870. O alta,
din iunie 1872 până în aprilie 1873. Şi în sfârşit, din august 1874 până în
iunie 1877 când s-a întors în Europa, el a parcurs Statele Unite, Canada şi şi-a
prelungit călătoria peste Pacific până în Noua Zeelandă, unde unele adunări se
formaseră de asemenea prin imigranţi, la fel şi în Australia. Aceste treceri
prin America de Nord au permis diferite lucrări în regiunile nou populate şi
printre indieni. Conferinţe mari la Guelph (Canada) au reunit fraţi veniţi din
mari depărtări; amintirea lor revenea deseori în corespondenţa sa.
Un
caz deosebit şi demn de atenţie este cel din Guyana, unde J. N. Darby a făcut o
călătorie în 1869, vizitând în acelaşi timp şi Antilele. Un vechi ofiţer de
marină englez, Leonard Strong, devenit pastor după întoarcerea sa la Dumnezeu,
venise în Guyana în 1826 ca director de şcoală al unei parohii anglicane. Învăţat
de Cuvânt, el a părăsit puţin după aceea biserica anglicană, a evanghelizat în
plantaţiile unde erau sclavi negri, a fost alungat de ura plantatorilor şi s-a
stabilit la Georgetown, unde împreună cu alţi credincioşi se adunau în jurul
Domnului. El a fost în relaţii cu cei dintâi „fraţi" din Anglia şi când
unul dintre ei, Iosif Collier, a venit în Guyana în 1839, terenul era pregătit
pentru adunări, cu atât mai mult cu cât sclavia avea să fie desfiinţată şi
negrii eliberaţi primeau cu bucurie Evanghelia. Lucrarea avea să se continuie,
la fel ca în Antilele Mici, la Barbade (din 1862, datorită unui frate englez B.
T. Slim), Saint-Christophe, Saint-Vincent şi în Antilele Mari, în Jamaica (din
1860, cu un frate Childs venit din Noua Zeelandă).
Dacă
în schiţa foarte incompletă care a fost încercată cu privire la lucrarea Duhului
lui Dumnezeu care chema pe cei credincioşi să se unească în jurul lui Cristos,
J. N. Darby apare ca instrument principal al acestei chemări, chiar numai
gândul de a da numele său unei lucrări care nu era a sa, ci a Domnului, îi era
detestabil. Desigur, el a continuat neobosit lucrarea sa preţioasă, trecând
prin multe lupte şi necazuri, cu toată slăbiciunea sănătăţii lui, vestind pe Cristos,
învăţând adevărurile pe care el le primise prin Cuvânt şi arătând până la
sfârşit că nu avea alt motiv decât gloria Stăpânului său. Renunţând la postul
lui de pastor, el nu renunţase la grija pentru suflete şi, ca Wesley, putea
spune că lumea întreagă devenise parohia lui. A trecut printr-o bună parte din
ea. Am văzut cum, din 1864 până în 1878, a trecut de şapte ori oceanul - el,
care se temea de mare! - într-o epocă în care astfel de călătorii nu prezentau
condiţiile uşoare de azi, pentru a duce până departe cuvântul vieţii. Nu era
niciodată obosit să vestească Evanghelia celor necredincioşi, cu o dragoste
arzătoare pentru suflete, la fel cum purta pe inima lui întreaga Adunare a lui
Dumnezeu. Urmând exemplul marelui apostol al neamurilor, el suferea şi lupta
pentru ea, pentru a face ca mădularele trupului lui Cristos să înţeleagă mai
bine unitatea lor cu Cel care este Capul, în glorie, în aşa fel încât să-L
arate, să-I slujească aici pe pământ şi să-L aştepte din cer. Acest slujitor
credincios a fost luat la Domnul la 29 aprilie 1882, în Bournemouth (Anglia).
Pe mormântul lui este scris: „Ca un necunoscut şi totuşi bine cunoscut" (2
Corinteni 6:9).
Dar
nu numai activitatea aceasta binecuvâtată avea să se desfăşoare. Alţi lucrători
demni de atenţie au fost ridicaţi de Domnul în aceeaşi epocă sau după aceea. Am
întâlnit pe câţiva dintre ei. În felul acesta numele lui J. L. Harris
(1793-1877), J. G. Bellet (1795-1864), E. Cronin (1801-1882), P. F. Hall
(1804-1886), G. V. Wigram (1805-1879), J. B. Stoney (1814-1897) sunt de
nedespărţit de perioada „începutului fraţilor."
Această
înflorire a unei noi mărturii a fost marcată de frământări şi de lupte pentru
a ieşi din diferitele sisteme religioase, cât şi de entuziasmul, dragostea
frăţească, în prospeţimea celei dintâi dragoste şi în alipirea de Scriptură şi
de Cristos. Învăţăturile primite atunci rămân fundamentale, cu privire la
poziţia creştinului, la Biserică, la profeţie. O umblare în credincioşie, o
viaţă consacrată preamăreau harul lui Dumnezeu în umilinţa reală a celor care
se simţeau obiectele harului acestuia. Împotrivirile, uneori furioase, care se
dezlănţuiau, veneau de la faptul că ei mergeau pe o cale de despărţire de lume.
Îţi aminteşti cu bucurie şi cu regret totodată şi, mai mult, cu capul plecat,
această reînnoire care vorbea de primele zile ale Bisericii: Domnul adăuga fără
încetare noi suflete la cele care erau deja, iar adunările erau „în pace,
zidindu-se şi umblând în frica Domnului şi, prin mângâierea Duhului Sfânt,
creşteau" (Faptele Apostolilor 2:47;9:31). Dar a fost un timp foarte
scurt, încă o dată s-a verificat imposibilitatea pentru om de a păstra intact
ce i-a încredinţat Dumnezeu. Vrăjmaşul nu rămânea inactiv. Renunţând să mai
folosească arma violenţei, deodată şi-a schimbat tactica.
Temeliile puse la încercare
Efortul
Vrăjmaşului s-a îndreptat asupra adunării din Plymouth, unde Dumnezeu lucrase
cu atâta binecuvântare. Ea a ajuns destul de repede tulburată de comportarea
unui frate cu mari aptitudini, pe care l-am întâlnit deja la începutul acestei
adunări, B. W. Newton. El a avut de la început „o evoluţie deosebită de a
celorlalţi fraţi" (W. Trotter). Atâta timp cât nu a fost vorba decât de
idei diferite în interpretarea profeţiilor Apocalipsei şi de aplicarea lor la
Biserică sau de prezentarea învăţăturii într-un mod foarte personal, dar într-o
linie doctrinară aparent sănătoasă, aceasta rămânea în domeniul lucrurilor în
care avem să ne îngăduim unii pe alţii, în dragoste. Dar Newton a introdus
puţin câte puţin vederi aparte cu privire la umblarea şi la aşteptarea
Bisericii, şi un spirit clerical contrar libertăţii Duhului în adunare. Cu încetul
s-a dezvoltat un sistem care punea toată slujirea Cuvântului, şi chiar
participarea la închinare, în mâinile a doi sau trei învăţători, tinzând să
facă din fiecare adunare locală o unitate independentă, sub autoritatea
conducătorilor ei. S-au produs necazuri, mulţi fraţi văzând că se mergea spre
„răsturnarea tuturor adevărurilor care, prin harul lui Dumnezeu, fuseseră puse
în lumină de fraţi" (W. T.). Unii fraţi de la început, ca Hall, Wigram,
Campbell, au preferat să părăsească adunarea din Plymouth, unul după altul. De
partea lui, J. N. Darby îşi făcea lungile sale plimbări pe continent, cu unele
prezenţe în treacăt pe la Plymouth, care îi aduceau de fiecare dată mai multă
durere şi nelinişte. „Simt, scria el în 1844, că poziţia adunării din Plymouth
în mărturia din ultimul timp s-a schimbat cu totul... Plymouth a încetat să
reprezinte dragostea de fraţi, el reprezintă o opinie... Doctrina Bisericii
este pierdută în învăţătura aceasta." J. L. Harris rămânea acolo,
menţinând atât cât putea adevărul. Când a sosit J. N. Darby, în mai 1845,
divergenţele ajunseseră în aşa fel încât Harris a încetat orice lucrare şi J.
N. Darby s-a hotărât să se retragă din această adunare, în octombrie. Mai întâi
singur, el s-a aflat reunit, două luni mai târziu, cu aproape jumătate (peste
400 de persoane) din fraţii şi surorile care se separaseră ca şi el. O emoţie
uşor de înţeles s-a manifestat în adunările din Anglia, la Londra îndeosebi.
Dar
lucrurile au luat o gravitate nouă, când nu numai bazele strângerii laolaltă,
dar însăşi „temeliile credinţei" se aflau atacate de introducerea unor
învăţături greşite cu privire la Persoana însăşi a Domnului Cristos. Ele au
venit la lumină în 1847: s-a aflat că Newton învăţa că Isus era, prin naşterea
Sa, „expus, datorită legăturii Lui cu Adam, sentinţei morţii care fusese
rostită asupra rasei umane" şi că El era obligat să dobândească viaţa prin
ţinerea Legii. El ar fi avut de suportat unele suferinţe care Îl priveau
personal, din cauza propriei Sale situaţii, suferinţe sub judecată, deosebit
de acelea pe care El le-a îndurat ca Locţiitor al nostru sub mânia lui Dumnezeu.
Însemna a spune că era pătat Cel despre care Scriptura vorbeşte ca despre
Mielul fără cusur şi fără pată. Aşa cum scria unul care s-a eliberat de
învăţătura aceasta: dacă ea ar fi fost adevărată, „Cristos n-ar fi putut să
devină garantul nostru, jertfa noastră, Mântuitorul nostru, pentru că El ar fi
trebuit să Se elibereze pe Sine Însuşi... Tot ceea ce ar fi putut face până în
ultima clipă a morţii Sale, tot ce ar fi putut oferi în moartea Sa, ar fi
trebuit în mod necesar să fie pentru propria Sa scăpare... Dar atunci, ce ar
deveni învăţăturile binecuvântate ale harului? Ce ar deveni Evanghelia slăvită
a mântuirii lui Dumnezeu? Ce ar ajunge Biserica? Ce ar mai fi cu noi
individual? L-am fi pierdut pe Cristos! G. Müller zicea că în aceste condiţii
„Domnul ar fi avut nevoie de un Mântuitor, ca şi noi." Iată în ce termeni
Newton îndrăznea să vorbească despre Acela care, deşi era Om al durerilor aici
pe pământ, era totuşi totdeauna Fiul Celui Preaînalt: „Cristos avea experienţa
unui om neconvertit, dar ales... El era expus mâniei şi pedepsei lui
Dumnezeu... El era mai departe de Dumnezeu decât Israel, când acesta îşi făcuse
viţelul de aur... Fiind expus mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu, ca om născut din
Adam şi ca iudeu, El a ştiut să scape prin rugăciune şi prin evlavie de multe
din suferinţele pe care ar fi trebuit să le îndure... Totuşi El a suferit atât
de mult în viaţa Sa, încât figura Lui inspira dezgust şi îţi întorceai faţa de
la El..."
Doctrina
aceasta care atingea, până la hulire, gloria personală a Mântuitorului nostru,
a provocat reacţii foarte aprinse. J. N. Darby o combătea cu tărie. Ea a fost
condamnată de mulţimea fraţilor. Însăşi autorul ei s-a silit s-o atenueze, dar
retrăgând numai o frază în mod evident de neprimit, care aplica lui Cristos
expresia „au fost făcuţi păcătoşi" din Romani 5:19; şi mulţi dintre cei
care fuseseră un timp de acord cu acestea, şi-au recunoscut greşeala şi s-au
depărtat de el.
Dar
atunci trebuia neapărat să se pună întrebarea: Cum să te porţi faţă de aceia,
persoane şi adunări, care, deşi respingeau erezia, voiau să menţină părtăşia la
masa Domnului cu cei care erau de acord cu erezia?
Betezda.
- Cazul s-a prezentat foarte clar cu Betezda. Era numele unei capele, la
Bristol, unde un mic nucleu de fraţi începuse să se adune în 1832 şi apoi a
crescut. Acolo se găseau doi conducători respectaţi, H. Craik al cărui dar de
învăţător era preţuit, şi G. Müller, cunoscut peste tot pentru faptele lui de
milostenie şi de credinţă, pentru care se consacrase cu o renunţare de sine
exemplară. Dar au fost primite în adunarea aceasta din Betesda persoane venite
de la adunarea din Plymouth, unde Newton încă lucra şi unde mulţi îl susţineau
deschis. Unii fraţi evlavioşi din Betezda au protestat, câţiva s-au retras din
adunare; alte adunări au cerut explicaţii. Zece fraţi mai de seamă din
Betezda, cu Craik şi Müller în frunte, şi-au expus vederile într-o scrisoare
adresată adunării, dar care s-a răspândit. Poziţia fraţilor acestora era
următoarea:
1. Ei
declarau că ţineau „adevărurile privitoare la Persoana Domnului nostru, la
absenţa păcatului din firea Lui şi la perfecţiunea jertfirii Lui" şi
respingeau gândul că „binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu S-ar fi aflat învăluit
de vinovăţia celui dintâi Adam sau că ar fi fost născut sub blestem datorită
călcării legii."
2. Ei
declarau că nu erau dispuşi să primească la cină, persoane cunoscute că ţin şi
răspândesc aceste erezii.
3. Dar
ei refuzau ca învăţăturile acestea să fie cercetate de adunare ca întreg,
nedorind, spuneau ei, ca „noi, la Bristol, să fim duşi în controversa
privitoare la învăţăturile acestea... Noi nu socotim că „pentru că unele
greşeli pot fi învăţate în Plymouth sau în altă parte, să fim obligaţi şi noi,
ca întreg, să le cercetăm."
4. Ei
considerau deci adunarea ca fiind liberă să primească persoane care, deşi
neprimind aceste erezii pentru ele, aparţineau de adunări în care ele erau
tolerate şi puteau fi învăţate. „Presupunând că autorul scrierilor suspectate
ar fi cu totul eretic, aceasta nu ne-ar autoriza să nu primim pe cei care ar
veni la noi şi i-ar fi urmat învăţăturile, atâta timp cât noi n-am fi convinşi
că ei au înţeles şi au primit vederi care răstoarnă temeliile adevărului."
Cu
alte cuvinte, cel care aduce învăţături greşite şi cei care îl susţin direct
sunt singuri responsabili; adunarea unde ei se află şi lucrează poate să fie în
părtăşie cu ei cum este cu orice alt creştin, fără să se simtă pătată de
învăţătura greşită. Aceasta este o problemă individuală şi aduce după sine
faptul că fiecare adunare nu este responsabilă decât pentru ea însăşi. Se
afirmă astfel că poţi să fii neutru când este vorba de rău, ca individ şi ca
adunare.
Scrisoarea
aceasta a fost citită la 3 iulie 1948 înaintea adunării din Betezda; aceasta
s-a situat, în marea ei majoritate, pe poziţia celor zece. De aici au urmat
tulburări. J. N. Darby, G. Wigram, W. Trotter s-au găsit în opoziţie cu cei mai
vechi şi scumpi însoţitori în lucrare, cum erau lordul Congleton, Chapman, J.
L. Harris însuşi. Când, în anul următor, se plănuia o reuniune pentru a mai
examina împreună lucrurile, conducătorii din Betezda au pus drept condiţie ca
J. N. Darby şi G. V. Wigram să nu participe. Dezbinarea era deci înfăptuită: pe
de o parte adunările care acceptau să rămână în părtăşie cu Betezda, pe de alta
cele care considerau că a accepta o astfel de părtăşie înseamnă a tăgădui
însuşi principiul strângerii laolaltă în unitatea trupului şi în despărţirea
de rău.
În
zece ani dezbinarea aceasta avea să se întindă în ţările de pe continent şi în
America. Ea s-a continuat. „Fraţii largi" au menţinut principiul
independenţei, potrivit căruia adunările locale formează unităţi distincte, ale
căror hotărâri nu le angajează decât pe ele şi nu sunt obligate să ţină şi
deciziile altor adunări. În fiecare adunare, de altă parte, fiecare persoană
răspunde individual înaintea Domnului. Sistemul ar fi egal, dus la extrem, cu
fărâmiţarea Bisericii, făcând o Biserică din fiecare adunare locală. Principiul
la care, dimpotrivă, au continuat să se ataşeze cei socotiţi ca „exclusivişti",
termen pe care ei îl resping cu totul, este cel al solidarităţii adunărilor
locale, exprimând în felul acesta unitatea trupului lui Cristos, în separarea
şi judecarea oricărui rău evident, atât doctrinar cât şi moral. Principiul
acesta nu este altul decât cel al mărturiei Domnului nostru. De fapt, dacă
istoria „fraţilor largi" arată la ei multe roade de un devotament care nu
se poate contesta, fie în evanghelizare, fie în facerea de bine, eşti obligat
să constaţi de asemenea că însăşi noţiunea de chemare cerească a Adunării şi
caracterul ei de străină aici pe pământ s-au slăbit tot mai mult.
A
reduce, cum au făcut unii, dezbinarea foarte dureroasă din 1848 şi urmările ei,
la o ceartă teologică asupra unor puncte minore sau, şi mai rău, la un
antagonism personal între B. W. Newton şi J. N. Darby, înseamnă a înjosi
însemnătatea însăşi a faptului, care nu era altul decât adevărul relativ la
Adunare şi la lucrarea unui singur Duh în mijlocul ei, lucrare primită prin
recunoaşterea drepturilor lui Cristos, Capul acestei Adunări: în final, însăşi
gloria Domnului nostru Isus Cristos.
În „timpuri grele"
Cu
toată profunda tristeţe care le strângea inimile în prezenţa dezastrului adus
în mărturia încredinţată fraţilor, cei care rămâneau credincioşi adevărurilor
primite la început au reluat curaj şi lucrarea lor prin predici şi prin scrieri
a fost binecuvântată de Domnul mai mult ca niciodată pentru mii de suflete.
Cărţile şi tractatele lor s-au răspândit în lumea întreagă. Cităm între altele
scrierile lui C. H. Mackintosh (1820-1896), care au pus la dispoziţia celor
credincioşi, pentru hrana lor, bogăţiile pe care Dumnezeu le-a descoperit în
Cuvântul Său şi care au fost regăsite cu ocazia Trezirii. În ce priveşte
tractatele de evanghelizare, ca cele ale lui C. Stanley (1818-1888),
distribuite din abundenţă, veşnicia va face cunoscut toate persoanele aduse
să-L cunoască pe Domnul prin mijlocul lor. Comentariile lui W. Kelly
(1820-1906) asupra tuturor cărţilor Bibliei au contribuit mult la zidirea celor
credincioşi; ele se caracterizează printr-o mare claritate de învăţătură şi
printr-o rară putere demonstrativă. „Bibly Treasury", revista pe care a
redactat-o din 1856 până la moartea sa, este o mină de bogăţii. În sfârşit, lui
i se datoreşte publicarea completă şi metodică a numeroaselor lucrări ale lui
J. N. Darby, care, prin profunzimea şi bogăţia expunerii Scripturilor,
depăşeşte pe ale tuturor celorlalţi fraţi; nu putem decât să binecuvântăm pe
Dumnezeu că a ridicat un astfel de slujitor.
Ajunşi
aproape de sfârşitul perioadei harului, de clipa în care Biserica va fi răpită
în întâmpinarea Soţului ei, este locul să lăudăm din toată inima noastră pe
Autorul întregului har care a dat alor Săi privilegiile şi binecuvântările
regăsite după secole de uitare. Cu cât cercetăm această istorie, cu atât suntem
convinşi de caracterul divin al misiunii încredinţate „fraţilor", pe care
El i-a chemat „să iasă la Isus, afară din tabără." Lor li s-a dat să
expună, prin Biblie, adevărurile preţioase cu privire la Adunare ca trup al lui
Cristos şi la locul Capului său ca Om glorificat la dreapta lui Dumnezeu -
prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în fiecare credincios şi în Adunare -
nădejdea proprie acesteia, adică venirea Domnului ca să ia pe ai Săi, spre
deosebire de arătarea Lui în glorie pentru a elibera pe Israel şi creaţia - şi
multe alte adevăruri importante, puţin cunoscute în afara lor. În acelaşi timp,
lor le-a fost dat să expună cu claritate şi putere adevărurile fundamentale ale
Evangheliei, iertarea, îndreptăţirea prin credinţă, primirea vieţii veşnice şi
acceptarea celui credincios în Cel Preaiubit. Cei care au pornit pe urmele lor,
profitând de lucrarea lor, sunt chemaţi să se bucure de privilegiile acestea şi
să fie răspunzători de menţinerea acestor adevăruri (2 Timotei 3:14).
Mărturia
fraţilor a continuat într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, dar slăbiciunea
care a atins-o arată o dată mai mult că tot ce este pus în mâinile omului este
rânduit să se ruineze, Cristos rămânând singurul „martor credincios şi
adevărat."
N-au
ştiut să se păzească de dezbinările provocate în general prin părerile
deosebite de apreciere în cazurile de disciplină. O lipsă de înţelegere şi de
răbdare a dus la astfel de dezbinări, dintre care unele au avut consecinţe
îndelungate. Aşa a fost în 1880 (în legătură cu situaţia din Ramsgate, la
Londra) şi în 1910 (cu situaţia din Tunbridge Wells, Anglia); consecinţe
felurite s-au resimţit, mai ales în America şi în Franţa.
Alte
despărţiri între fraţi au fost explicate cu motive şi mai profunde. Vrăjmaşul
nu şi-a slăbit eforturile pentru a strecura învăţături care sapă chiar
temeliile creştinismului. A fost gravă criza din 1890, în urma învăţăturilor pe
care un frate influent din adunarea din Greenwich, F. E. Raven, le răspândea de
câţiva ani şi pe care unii fraţi, cum este şi W. Lowe, le-au dat pe faţă în 1888.
Vederile acestea noi erau expuse într-un limbaj adesea neclar şi interpretabil,
care permitea autorului lor să spună că este rău înţeles, fără ca să-şi
retracteze fondul ideilor. Sub aparenţe oarecum mistice, ele erau în realitate
raţionaliste şi aduceau la lumină erezii tot atât de vechi ca şi creştinismul.
Ele erau în legătură cu unitatea Persoanei Fiului lui Dumnezeu, ajungând să
separe umanitatea lui Cristos de divinitatea Lui - cu viaţa veşnică, prezentată
ca deosebită de această Persoană - şi cu poziţia celor credincioşi, care n-ar
avea toţi această viaţă veşnică la acelaşi nivel, ci potrivit nivelului lor de
dezvoltare spirituală. S-au provocat controverse, în care cea mai mare parte dintre
fraţi n-au vrut deloc să intre. J. W. Lowe în Anglia, K. Brockhaus în Germania,
H. C. Voorhoeve în Olanda, H. Rossier şi A. Ladrierre în Elveţia, L. J. Favez
în Franţa şi alţii s-au ridicat cu tărie şi claritate împotriva acestor
învăţături greşite. Dar în jurul lui Raven se formase o partidă, din care s-au
răspândit idei greşite în unele adunări în Anglia şi cea mai mare parte pe
continent, în afara celor din Franţa şi mai ales din Italia. Mai târziu aveau
să se adauge, la învăţăturile lui Raven, altele şi mai îndepărtate de
Scriptură.
Din
nefericire este foarte adevărat că o cauză generală de slăbiciune este
delăsarea şi legătura prea strânsă cu „veacul cel rău de acum." Umblarea
cu tărie şi credincioşie, în separarea pentru Cristos, primind aceeaşi situaţie
de lepădare din partea altora, ca şi El, aşa cum a fost caracteristica „celor
dintâi fraţi", cu greu se mai menţinea. Nu se mai ţineau strâns legaţi de
Cel ce este Capul şi au fost antrenaţi în lucrurile lumii. Dacă se încearcă să
lupţi pentru o ţinere mai strictă a formelor exterioare şi a prescripţiilor
obligatorii, devii legalist sau sectar. Secretul binecuvântării, la sfârşitul
ca şi la începutul istoriei Bisericii rămâne într-o astfel de despărţire. Numai
inima alipită de Domnul, „ieşind afară la El", se va găsi aşezată în mod
natural acolo.