CÂTEVA
ASPECTE ALE CREŞTINĂTĂŢII
De la Trezire până în a doua jumătate
a secolului al XX-lea
Înainte
de a încheia studiul acesta, rămâne să privim sumar istoria Bisericii de nume
în general în secolul XIX şi până în zilele noastre. Caracterele Laodiceii sunt
tot mai vizibile în „casa cea mare" în care ne aflăm: a fi mulţumit cu
tine însuţi, a fi căldicel faţă de Cristos, a avea pretenţii spirituale.
Scrisoarea pe care Domnul o trimite adunării acesteia (Apocalipsa 3:14-20)
arată în ea faza de la urmă a Bisericii aici pe pământ; odată ce sfinţii
cereşti vor fi răpiti, El nu va întârzia s-o „verse din gura Sa" şi
mărturia Bisericii responsabile se va termina, pentru a face loc arătării
glorioase a lui Cristos şi a stabilirii Împărăţiei Sale. Cu toate acestea, în
tabloul trist al mersului de acum spre lepădarea pe faţă de credinţă, se poate
vedea firul acesta de argint al harului, pe care am vrut mereu să-l urmărim.
Biserica romană
Pierderea autorităţii ei pământeşti
Biserica
romană, cu toate loviturile primite, îşi menţine pretenţia de a domina
creştinătatea, ca fiind singura Biserică.
Este
de remarcat că toată puterea politică i-a fost luată chiar atunci când ea
recunoştea, cu îndrăzneală, infailibilitatea căpeteniei ei. În 1854 papa Pius
al IX-lea proclamase dogma conceperii fără pată a Fecioarei. În decembrie 1869
el a rânduit un consiliu la Vatican şi a obţinut, la 8 iulie 1870, proclamarea
dogmei infailibilităţii papale. Dogma aceasta nu înseamnă că papa personal ar
fi infailibil, ci că este aşa atunci când, „vorbind de la amvon... adică
exersând funcţia de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor... el
stabileşte o doctrină referitoare la credinţă sau la moravuri." De mult
timp se admitea că un decret al papei ratificat de episcopatul universal avea
caracterul acesta de infailibilitate; dar proclamarea aceasta, făcută împotriva
protestelor unei minorităţi de prelaţi mai ales francezi şi germani, care
vedeau în ea nu fără raţiune uneltirile în care iezuiţii aveau cea mai mare
parte, marca un pas nou în înălţarea omului, împotriva gloriei datorate lui Cristos.
Dacă „toţi oamenii sunt mincinoşi" (Psalmul 116:11), cum ar putea să fie
infailibil reprezentantul unei grupe de creaturi păcătoase? Numai El este
infailibil, Cel care a spus: „Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa." Duhul
Său este adevărul şi El ne călăuzeşte în adevăr, prin Cuvânt: „Cuvântul Tău este
adevărul."
Consiliul
a fost întrerupt pe neaşteptate de războiul franco-german şi, câteva luni mai
târziu, papa, nemaiavând sprijinul armatei franceze forţată să părăsească Roma,
a fost deposedat de puterea lui pământească, atunci când Victor-Emanuel al
II-lea, regele Italiei, a cucerit oraşul (20 septembrie). Ca semn de protest,
Pius al IX-lea s-a intitulat „prizonierul Vaticanului." Papalitatea a
recăpătat doar o parte neînsemnată din teritoriul roman, Cetatea Vaticanului,
când s-a înţeles cu guvernul italian, în 1928. Dar se ştie că umilirile şi
judecăţile parţiale pe care Dumnezeu a făcut să le sufere papalitatea în cursul
istoriei sale tulburi n-au făcut deloc să dispară pretenţiile ei de a domina.
Ca Izabela din Tiatira (Apocalipsa 2:20-21), „nu vrea să se pocăiască de
desfrânarea ei", şi, ca femeia stricată din Apocalipsa 17, tăgăduind
chemarea cerească pentru „a se desfrâna cu împăraţii pământului", ea este
gata să se urce pe „fiara stacojie", adică puterea civilă a imperiului
roman viitor. Atunci ea va spune, biruitoare: „Stau ca împărăteasă, nu sunt
văduvă şi nu voi vedea întristarea" (Apocalipsa 18:7). Dar Dumnezeu o va
azvârli din înălţimea ei: „De aceea, într-o singură zi vor veni nenorocirile
ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va fi arsă în foc."
Pentru
puţin timp, Biserica catolică nu mai are influenţă politică oficială şi ea a
pierdut mult din influenţa sa indirectă în ţările catolice peste care a
stăpânit mult timp. Cele mai multe dintre ele s-au despărţit de ea. În Franţa,
episcopul a renunţat să lupte pentru a păstra catolicismului privilegiile
pământeşti şi şi-a restrâns eforturile pentru a păstra un învăţământ confesional
şi libertatea deplină a cultului. Stabilirea unui învăţământ de stat laic şi
gratuit, în 1882, apoi o revoltă violentă anticlericală care a dus în 1905 la
despărţirea Bisericii de stat, au marcat etapele mari ale dispariţiei acestei
instituţii oficiale care fusese, atotstăpânitoare. Italia, Belgia, într-o
anumită măsură, au urmat Franţei în direcţia aceasta. În Germania, certurile
Bisericii catolice cu Bismarck (1871-1875) au avut un mare răsunet.
Întărirea puterii ei spirituale
Dar
biserica a ştiut să facă faţă acestei rupturi a legăturilor civile, întărind
ierarhia sub autoritatea papei (episcopii erau numiţi de acum înainte numai de
către papă, nu de guverne) şi puterea spirituală asupra lumii catolice.
Atitudinea anticlericală a guvernului francez la începutul secolului a făcut ca
cei credincioşi să se strângă în jurul reprezentanţilor bisericii acesteia, care,
nemaiavând resurse materiale din partea statului, părea că arată a fi
persecutată. Clasele înstărite, conservatoare, au căutat-o pentru a potoli
cerinţele maselor în care înainta decreştinizarea. Ea însăşi a căutat să le
recâştige, intervenind în chestiuni sociale, în mod deschis sub Leon al
XIII-lea (enciclica novarum, 1891), prin sindicate „creştine". Dar în
general ea lucra să menţină un acord aproape stabil între ea şi puterea publică
responsabilă a ordinei stabilite, oricare ar fi oscilările politice.
Nimic
semnificativ decât acordurile încheiate începând din 1918 cu cea mai mare parte
din statele europene, între altele cu Italia (acordul de la Latran) în 1929 şi
cu Germania în 1933.
Papalitatea
a fost servită, în acţiunile ei asupra societăţii, de congregaţiile şi ordinele
religioase, îndeosebi de cele care s-au restabilit direct din Sfântul Scaun,
întâi de toate de iezuiţi, dar şi de dominicani şi franciscani. Multe din
congregaţiile acestea fuseseră persecutate şi expulzate în diferite ţări. Deşi
fuseseră dispreţuiţi în Anglia, iezuiţii n-au părăsit niciodată ţara aceasta şi
la începutul secolului aici ei erau, după un martor bine informat, mai numeroşi
ca în Italia şi aceasta în toate clasele societăţii, în parlament, în clerul
anglican, în corpul diplomatic, în presă, printre laicii protestanţi şi în cele
mai înalte sfere politice şi sociale. În Franţa, congregaţiile practic alungate
de legea din 1901 cu privire la asocieri, au reapărut după războiul din
1914-1918: iezuiţii n-au încetat să-şi desfăşoare acţiunea în toate mediile,
dar mai ales printre clasele conducătoare, iar dominicanii mai ales prin lumea
intelectuală. Predicând, învăţând şi mai ales infiltrându-se în viaţa
particulară, mergând la nevoie până la marginea extremă a doctrinelor romane,
dar fără a înceta să propovăduiască stricta ascultare de papalitate, aceste
două ordine, deşi încă rivale, sunt instrumentele cele mai bune ale acesteia.
Câştigarea de adepţi
Biserica
romană a pierdut din teren în ţările care altădată erau în întregime catolice,
mai ales din cauza decreştinizării. (De asemenea trebuie observat că unele
căsătorii mixte, din ce în ce mai numeroase şi pe care ea ştia să le
încurajeze, i-au fost de folos, pentru că ea cere soţilor pe care îi cunună, să
le boteze şi copiii.) În schimb ea a realizat în alte părţi progrese însemnate.
Efortul misionar catolic în ţările necreştine se micşorase foarte mult la
începutul secolului al XIX-lea. El a fost reluat, stimulat de efortul misionar
al Trezirii protestante şi a fost dus peste tot, cu curentul de expansiune
colonială european. O reînnoire puternică a misiunilor catolice a avut deci loc
din mijlocul secolului şi apoi mai mult în secolul XX, sub direcţia foarte
activă a congregaţiei de propagandă din Vatican. Roma are acum sub dependenţa
sa directă, în Africa şi în Orientul îndepărtat, biserici indigene cu cler
format dintre localnici.
Dar
ea a progresat mult şi în ţările protestante, în Ţările de Jos, în Elveţia, în
Germania, şi mai ales în Anglia şi în Statele Unite.
În
Statele Unite, proporţia catolicilor a trecut de la 9 din 100 de locuitori în
1840, la aproape 18 procente în 1940: acesta este rezultatul imigrării
populaţiilor catolice, francezi, irlandezi, mai ales italieni, dar şi al unei
propagande pricepute. Influenţa catolicilor a crescut şi mai mult decât numărul
lor: până la începutul secolului acestuia ei erau socotiţi ca oameni inferiori,
dar apoi ei au ajuns să ocupe funcţii înalte civile şi militare.
În
Anglia, evoluţia sentimentului general cu privire la Roma nu este mai puţin
însemnată. Numărul adepţilor ei - deşi printre irlandezi şi congregaţiile
împrăştiate sau exilate după 1905, alţii s-au mai adăugat - rămâne mic (ceva
mai mult de 5 procente). Dar neîncrederea şi teama tradiţională au făcut loc
unei neutralităţi îngăduite, apoi unui fel de admiraţie pentru marea putere
mondială şi lumească.
Roma
s-a preocupat repede să dea adepţilor ei împrăştiaţi printre anglicani, bazele
unei organizaţii. În 1850 un edict pontifical împărţea Anglia în regiuni
episcopale şi restabilea ierarhia catolică în ţara aceasta, sub arhiepicopul de
Westminster. Măsura aceasta a provocat o împotrivire deschisă, o lege a
declarat nul edictul papei, dar ea a fost dată uitării şi a fost abrogată în
1871. Scoţia de asemenea a fost împărţită în diocese romane în 1878.
Ea
n-a încetat de altă parte să lucreze, prin reprezentanţii săi oficiali şi prin
mijloacele dibace ale iezuiţilor, să facă o unire între Biserica anglicană şi
ea, oricât de împotrivitor ar fi fost unei astfel de unităţi, naţionalismul
religios britanic. În toate aceste activităţi, ea a fost mult ajutată de
mişcarea ritualistă.
Protestantismul şi ritualismul
Este
vorba de un curent general care s-a accentuat printre bisericile protestante,
atât ca reacţie împotriva Trezirii evanghelice cât şi ca împotrivire faţă de
extinderea liberalismului. El cuprinde ceea ce se numeşte uneori
sacramentalismul. Întâietatea este dată formei şi structurii Bisericii,
liturghiei, practicilor exterioare ale închinării, tainelor, cinei şi
botezului, acesta din urmă cu un loc cu totul preţios, ca fiind aducător de
credinţă, pe scurt „învăţăturile începătoare ale lumii" (Coloseni 2:8),
mai mult decât lui Cristos şi închinării în duh şi în adevăr. Se revine la
clericalism, care abate sufletele de la mântuirea personală şi domină
conştiinţa oamenilor. J. N. Darby a susţinut cu tărie unele controverse, în
numele învăţăturii Scripturii. S-a văzut astfel lutheranismul, în Prusia, în
Bavaria, în Saxa, în Hanovra, deşi strângând legăturile cu statul (până în
1914), dând reguli tot mai stricate şi o ierarhie tot mai oficială; căpeteniile
bisericii evanghelice germane au luat chiar titlul de episcopi.
Tendinţele
acestea s-au arătat în mod inegal în Franţa, însă mai puţine sisteme
religioase, regrupate progresiv în sânul Federaţiei protestante a Franţei, în
1905 apoi în 1938 (biserica reformată, alianţa naţională a bisericilor
lutherane, federaţia bisericilor baptise, toate trei formând Federaţia
protestantă) au scăpat de ierarhizarea prea organizată, de liturghia impusă şi
de practicile care se apropie de cele catolice.
Dar
în Anglia, mişcarea ritualistă s-a afirmat de timpuriu în sânul bisericii
stabilite, provocând în ea o evoluţie, unii au zis o revoluţie, pe care Roma a
exploatat-o, după ce contribuise la apariţia ei prin acţiunile iezuiţilor.
Din
1834 până în 1841 au fost publicate la Oxford 90 tractate „pentru timpul de
acum", de unde numele de tractarianism dat mişcării căreia i-a dat naştere
şi care se numeşte de asemenea puseism, inspiratorul fiind E. Bouverie, numit
Pusey (1800-1882). Tractatele acestea susţineau succesiunea apostolică,
autoritatea episcopilor, liturghia, mărturisirea, sărbătorile, posturile etc.
Ultimul care a apărut era cu tendinţă net catolică. Autorul era o personalitate
dintre cele mai renumite, John Henry Newman. Biserica anglicană s-a mişcat şi
îndeosebi partea ei evanghelică a condamnat tractatul; iar Newman, deşi pentru
o clipă s-a dezis, a sfârşit prin a fi înlăturat de la Oxford. Pusey a rămas în
anglicanism, însă pentru a forma în el un grup foarte activ. Newman s-a
convertit la catolicism (1845), la fel ca şi unii dintre clerici, printre care
era şi Manning (1851). Newman avea să devină cardinal în 1879 şi a rămas, ca
filozof şi teolog, unul dintre marile nume ale catolicismului secolului al
XIX-lea. Manning, ajuns şi el cardinal, a fost unul dintre cei mai zeloşi
apărători ai dogmei infailibilităţii şi campionul convertirii Angliei la
catolicism. Nimeni altul n-a lucrat mai mult ca să facă să dispară antipatia
tradiţională pentru Roma şi să organizeze o propagandă care n-a încetat să
urmărească o participare activă la mişcările de bună înţelegere şi de reformă
socială.
Pe
nesimţite, doctrina catolică s-a întins printre englezi. S-a putut vorbi chiar
de anglo-catolicism. Mulţi au dorit o apropiere completă, dacă nu o unire cu
Roma. Încercările schiţate în ultimul secol s-au soldat cu eşecuri. Ele au fost
reluate de iniţiativa lordului Halifax (1925), fără a reuşi: piatra de poticnire
era totdeauna autoritatea papei.
Desigur,
toate aceste fapte ar fi trebuit să convingă pe adevăraţii credincioşi din
biserica anglicană că locul lor nu mai este într-un astfel de sistem, care are
în el însuşi germenii dizolvării. Dar cel mai surprinzător este faptul că
mişcarea ritualistă şi coaliţia ei cu Roma s-a întins şi la bisericile
neconformiste. Prin 1830 un pastor independent bine cunoscut, care practica
ceremonialul roman şi mărturisirea la ureche în sânul unei biserici congregaţionaliste,
se lăuda că avea aproape patru sute de pastori dizidenţi pe lista de asociaţi.
În
realitate, oricât de diferite ar părea toate aceste sisteme religioase, ele
sunt una în caracterul lor esenţial, care este înălţarea omului. În ele se
află, desigur, mulţi credincioşi autentici şi suflete pioase, dar principiile
de care ascultă conducătorii lor fac din aceştia nişte vrăjmaşi ai Evangheliei
curate şi ai mântuirii numai prin harul lui Dumnezeu. Ai a face cu un sistem
tot atât de legalistic ca cel de la Sinai. Termenii creştinismului s-au păstrat,
dar depărtaţi de sensul lor. Lucrarea lui Cristos este necunoscută ca temelie a
unei ispăşiri adevărate, care satisface pe deplin cerinţele sfinţeniei lui
Dumnezeu şi care aşază pe cel credincios ca îndreptăţit şi primit înaintea lui
Dumnezeu. Ideea de jertfă se asociază euharistiei mai degrabă decât crucii de
pe Golgota, lucrarea de mântuire având, potrivit învăţăturii acesteia, nevoie
să fie repetată şi neavând, prin urmare, mai multă valoare decât jertfele aduse
sub legea lui Moise (Evrei 10). Crucea apare mai mult ca mijlocul prin care Cristos
a suferit, decât ca locul unde s-a împlinit, în suferinţele acestea, lucrarea
deplină a răscumpărării. Mântuirea prin fapte, rugăciuni, posturi, observarea
de ritualuri, acestea sunt regula. Harul divin este lepădat. Biserica Îl
înlocuieşte pe Cristos; tradiţia ia locul Bibliei, regenerarea prin botez şi
tainele sunt în locul credinţei personale în Mântuitorul. Ritualismul nu este
decât vechea erezie iudaizantă, care ameninţa să ruineze adunările din Galatia
şi din alte părţi şi care, după plecarea apostolilor, a cufundat creştinătatea
în întuneric. El pregăteşte domnia Izabelei în sistemul care nu s-a despărţit
de biserica romană. Când strângerea laolaltă a creştinătăţii va avea loc sub
drapelul Romei, aşa cum se va întâmpla în mod sigur, starea finală a
prostituatei numită Babilonul cel mare, mama „tuturor urâciunilor" se va
arăta la lumina zilei. Atunci judecata lui Dumnezeu o va ajunge prin chiar
mijloacele politice asupra cărora ea şi-a pus pentru un timp mâna (Apocalipsa 17:12,18).
Modernismul
Paralel
cu ritualismul, o altă mişcare a lucrat ca o cangrenă în mărturia creştină.
Este vorba de modernism. Cuvântul acesta, apărut prin anul 1850, a ajuns să fie
folosit curent după 1900, când s-a aplicat unor mişcări religioase bine
definite. Dar ceea ce cuprinde el exista mai dinainte şi nu este altceva decât
raţionalismul, care a fost definit ca „raţiunea care se introduce în sfera lui
Dumnezeu şi a revelaţiei Sale pentru a nega şi pe unul şi pe cealaltă, deşi nu
în mod deschis" (W. Kelly). Nu numai că raţiunea umană vrea să
interpreteze Scripturile potrivit propriei ei lumini, dar ea nu acceptă
autoritatea lor şi nu vrea să primească decât ceea ce i se pare admisibil. Este
caracteristica a ceea ce se numeşte de obicei „înalta critică". Pretenţia
aceasta este tot atât de veche ca grădina Edenului. Satan are capcane pentru
toate dispoziţiile omului decăzut. Tendinţei superstiţioase, el îi prezintă romanismul
şi ritualismul; spiritului raţionalist, modernismul. Amândouă anulează Cuvântul
lui Dumnezeu, cel din urmă prin obiecţii ale necredinţei, cel dintâi prin
tradiţie.
Reprezentanţii
de acum ai modernismului spun că se sprijinesc pe descoperirile ştiinţei în
diferite domenii, ca cel al geologiei, al biologiei, care ar fi în legătură cu
declaraţiile biblice şi aplică subiectelor biblice metodele ştiinţei pozitive.
Progresele ştiinţei sunt imense, din punct de vedere al aprecierii omeneşti, şi
de necontestat în ceea ce priveşte competenţa ei, adică studiul faptelor bine
stabilite; dar ele sunt la originea celor mai mari rătăciri când, ieşind din
limitele date lor, oamenii „s-au dedat la gânduri (raţionamente) deşarte"
(Romani 1:21). Pretenţiile celor ce susţin „ştiinţa pe nedrept numită
astfel" au fost dovedite cu totul greşite când au atacat adevărurile
Scripturii. Ridicaţi de Dumnezeu, unii oameni tot atât de bine pregătiţi în
cunoştinţele de care făceau caz vrăjmaşii Evangheliei, au arătat inexactitatea
afirmaţiilor lor şi greşeala criticilor lor cu privire la Cuvântul lui
Dumnezeu.
Este
dureros să vezi pe adversarii adevărului biblic trăgând de partea lor pe mulţi
şi chiar pe unii dintre căpeteniile religioase ale creştinătăţii. Dacă aceştia
ar fi fost sinceri, nu s-ar fi întristat ei când vedeau că se atingea clădirea
în care se încredeau sufletele simple pe care pretindeau că le conduc, în loc
să dea mâna cu lucrarea aceasta distructivă?
Am
menţionat deja înalta critică de la începutul secolului al XIX-lea, când
comentarea biblică s-a transformat în raţionalism plin de necredinţă, tratând
Scriptura ca o producţie cu totul omenească şi negându-i inspiraţia. Teoriile
dăunătoare, departe de a prezenta stabilitatea potrivită „lucrurilor
adevărate", n-au încetat să se lupte unele cu altele. Raţionalismul german
a avut cel mai mare rol. Teza „documentului" imaginat de Eichhorn (mort în
1827) şi susţinută împreună cu el de Paulus, pentru a explica în mod natural
minunile, a fost înlocuită de cea a „adaosului" lui. De Wette (1780-1849)
a ridicat în slăvi interpretarea mistică a Vechiului Testament, teză pe care
David Strauss (1808-1874) a aplicat-o Noului Testament: „Viaţa lui Isus"
apărută în 1835 este lucrarea cea mai însemnată a exegeţilor necredincioşi din
secolul al XIX-lea. Teoria lui De Wette n-a întârziat să fie înlocuită cu
„ipoteza cristalizării" a lui Ewald (1803-1873) şi a lui Hupfield,
răsturnată apoi de un altul, care a fost primit cel puţin în Anglia,
„planul" lui Kuenen, un olandez, şi Welhausem (Istoria lui Israel, 1874).
Combătută de şcoala lui Maurice Vernes, ea şi-a pierdut repede faima, în timp
ce un alt savant, Konig, protestează împotriva interpretării Scripturii ebraice
dată de Welhausen.
Raţionalismul
a fost introdus în Anglia de Dr. Colenso (mort în 1883), ale cărui critici
subversive asupra Pentateuhului şi a cărţii lui Iosua au ridicat o vie
împotrivire. În Franţa, unde a avut mereu adepţi, el a influenţat pe Ernest
Renan (Viaţa lui Isus, 1863); şi tocmai în Franţa, mişcările religioase
moderniste şi-au făcut apariţia în biserica romană, prin părintele Tyrrell şi
abatele Alfred Loisy. Acesta, comentator renumit, profesor la Institutul
catolic din Paris, din concluzie în concluzie a ajuns la cele mai rele
tăgăduiri. Papa Pius al X-lea a reacţionat în numele dogmelor şi în 1907 a
condamnat pe Loisy, care deja rupsese orice legătură cu biserica; aceeaşi
condamnare includea şi pe unii filozofi catolici, ca Le Roy şi Laberthouniere.
Aşa
cum făcuse aproape cu jumătate de secol mai devreme înaintaşul său Pius al
IX-lea cu privire la liberalism (modernismul epocii) în celebra enciclică
Quanta Cura şi prin Syllabus (1864), Pius al X-lea a condamnat de asemenea în
1910 „modernismul social" al lui Marc Sangnier, modernism apropiat de cel
intelectual: scopul lui era să reducă creştinismul la unele acţiuni pământeşti,
îmbunătăţirea soartei umanităţii, nu numai prin practicarea „binelui faţă de
toţi oamenii", care este o datorie a oricărui creştin, ci printr-o acţiune
politică şi socială în lume. Aceasta, din nefericire, arăta necunoaşterea
ruinei morale a omului, necunoaşterea faptului că nevoia lui primordială este
cea a unui Mântuitor; însemna să abată Biserica de la chemarea ei cerească.
Modernismul,
zdrobit în manifestările lui exterioare, a rămas totuşi în mediile catolice şi
protestante, conducând puţin câte puţin la o decreştinizare care se va
generaliza, ajungând la apostazie.
Dintre
toate doctrinele care au contribuit să abată urechile de la adevăr pentru a le
îndrepta spre fabule (2 Timotei 4:4) şi cărora conducătorii religioşi le-au dat
atenţia, cea mai eficace a fost teoria evoluţiei. Lucrările lui C. Darwin:
„Originea speciilor" (1859) şi mai târziu „Ascendenţa Omului" au avut
o mare influenţă. Concepţiile lui au fascinat lumea ştiinţifică şi, răspândite
prin tipărituri, au devenit pentru mulţime tot atât de nediscutabile ca legea
gravităţii. Pentru adevăraţii savanţi ele nu depăşesc domeniul ipotezei: sunt
admise din lipsa unei alte explicaţii. Deşi autorul se apăra de o astfel de
învinuire, totuşi darwinismul atacă desigur pe Dumnezeu Creatorul. Necredinţa
declarată a început să domine. Haeckel, ateu înverşunat, a declarat că Darwin
„a dat o Anti-Geneză şi a câştigat o victorie strălucită faţă de istorisirile
mitice demodate ale Genezei." Vrăjmaşul încerca în mod evident să
discrediteze revelaţia divină şi să zguduie credinţa celor sfinţi. Astăzi
lumea savantă priveşte cu nepăsare la darwinism, faţă de care necredinţa aduce
alte speculaţii: în lupta neîncetată dintre adevăr şi eroare, o minciună
înlocuieşte alta, până ce paharul nelegiuirii va da peste margini şi Dumnezeu
va interveni, aşa cum va face, pentru ca gloria Sa să strălucească.
Aluatul
raţionalist a invadat toate organizaţiile religioase ale creştinătăţii. Un
pastor englez neconformist scria: „Biserica naţională liberă a Marii Britanii,
fiind de acord cu declaraţiile doctorului G., preşedintele ei, nu mai poate fi
socotită ca o mişcare evanghelică; ea este astăzi o grupare de slujitori ai
bisericii, al căror scop deschis este de a ignora şi de a tăgădui adevărurile
fundamentale ale credinţei creştine." Această afirmaţie gravă s-ar putea
aplica celor mai multe dintre bisericile protestante, judecând după numeroasele
declaraţii ale reprezentanţilor lor cei mai autorizaţi. Raţionalismul a luat,
în cea mai mare parte din ele, un caracter de dispreţ neruşinat faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu.
Chiar
şi câmpul de misiune a fost contaminat. Lucrarea atât de preţioasă pentru toţi
cei care aveau pe inimă mântuirea sufletelor cufundate în întunericul
păgânismului s-a corupt în mâinile oamenilor. Au trebuit să se formeze unele
ligi biblice pentru a combate, în unele câmpuri misionare din India şi din
China, nu sistemele mincinoase păgâne, ci rătăcirile modernismului zis creştin.
În multe cazuri comitetele conducătoare, ele însele infectate de acelaşi
microb, nu puteau sau nu voiau să intervină. Societatea misionară a bisericii
anglicane, de exemplu, care fusese întemeiată de oameni care au suferit
moartea pentru credinţa lor, a văzut pe urmaşii lor tăgăduind adevărul şi
refuzând să primească învăţăturile lui Cristos. Cei care n-au vrut să-i urmeze
pe calea aceasta de apostazie, au creat Societatea misionară biblică a
bisericii anglicane, în întregime pe baza credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu.
Este un spectacol trist dat astăzi, într-un mod general, de bisericile ieşite
din Reformă.
În
felul acesta se pregăteşte apostazia finală a întregii creştinătăţi de nume.
Creştinătatea în întregime va ajunge la sfârşitul timpului răbdării lui
Dumnezeu. Ea a refuzat lumina pe care Dumnezeu a răspândit-o din belşug în
secolul trecut; ea va avea ca sfârşit noaptea veşnică.
Sectele
Un
alt aspect al creştinătăţii acesteia este înmulţirea sectelor, pe care epoca
noastră le-a văzut născându-se şi prosperând, foarte diferite în importanţă, în
învăţătură şi în manifestări. S-a putut defini ca sectă „orice colectivitate
religioasă întemeiată pe un alt principiu decât cel al unităţii trupului lui Cristos."
Dar printre ele sunt sisteme de minciună care, deşi fac caz de texte sau
expresii împrumutate din Biblie, pun în locul Evangheliei produse ale
imaginaţiei omeneşti şi duc sufletele orbite în apostazie. Nu se pot numi decât
„secte de pierzare", sistemele acestea care întind tot mai mult mreje
diabolice asupra lumii religioase. Aşa este cu Ştiinţa Creştină, mormonismul (sfinţii
zilelor din urmă), adventismul zilei a şaptea, aurora mileniului şi cele ieşite
dintre ele, printre care Martorii lui Iehova.
Erori
grave de demult, ca anhilismul, condiţionalismul, universalismul, revin şi se
răspândesc. Spiritismul face progrese mari în toate ţările. El pretinde că pune
pe adepţii săi în legătură cu duhurile celor morţi; în realitate sunt demonii,
care vin şi pun astfel stăpânire pe cei care au lepădat adevărul Evangheliei şi
pregătesc creştinătatea decăzută să primească pe „omul păcatului" (2
Tesaloniceni 2:3).
Mulţi
adevăraţi copii ai lui Dumnezeu se lasă înşelaţi de mişcarea zisă de
„sfinţire", inaugurată de predicile lui Pearsall Smith (1870), care
pretindea să atingă o stare de perfecţiune morală caracterizată prin absenţa păcatului
în cel credincios. Îndemnurile stăruitoare ale Cuvântului lui Dumnezeu la veghere,
din cauza prezenţei păcatului în firea noastră atât timp cât trăim în trup,
arată falsitatea sistemului acestuia.
În
sfârşit, din toate părţile se văd apărând oameni care spun că au darul de a
vorbi în limbi şi de a vindeca prin punerea mâinilor. Aceasta ar fi, spun ei, o
întoarcere la minunile de la Cincizecime. De aici este dat numele de
penticostalism unei mişcări născute din Trezirea din Ţara Galilor la începutul
secolului, care s-a tot mărit şi prezintă de altfel tendinţe diferite. Oricât
de sinceri şi de zeloşi pentru Evanghelie ar fi mulţi dintre copiii lui
Dumnezeu care se ataşază mişcării acesteia, alături de ei sunt elemente
dubioase, iar excesul şi manifestările spectaculoase ale persoanelor exaltate
(şedinţe publice de vindecare etc) au făcut deseori mai mult rău decât bine
cauzei Evangheliei. Ei ţin punctele fundamentale ale acesteia, totuşi multe din
afirmaţiile lor doctrinare nu suportă lumina Noului Testament.
Să nu
fim surprinşi de atâtea activităţi ale erorii în casa lui Dumnezeu. Dimpotrivă,
astfel de constatări nu ar face decât să confirme, dacă ar fi nevoie, Cuvântul
care spune că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în
rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire" (2 Timotei 3:13). Să
veghem şi „cel căruia i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu
cadă" (1 Corinteni 10:12).
Câteva
raze de lumină în mijlocul întunericului tot mai mare care caracterizează sfârşitul
istoriei Bisericii, să privim încă o dată firul de argint al harului, a cărui
linie am putut-o deja urmări şi care va continua neschimbată până la sfârşit.
Este mângâietor lucru să-ţi mai întorci puţin privirile de la lucrarea
nimicitoare a spiritului omenesc înşelat de adversar, pentru a ţi le îndrepta
spre activitatea binecuvântată a dragostei lui Dumnezeu, care nu încetează să
facă minuni în timpul răbdării Sale. Desigur, nu poate fi vorba decât de câteva
priviri generale, ici şi colo, asupra acestor raze luminoase, pentru perioada
de la trezirea din cea dintâi jumătate a secolului al XIX-lea, până după
războiul din 1914-1918.
Misiunile
Lucrarea
misiunilor, îndeosebi în ţările păgâne, trebuie să atragă atenţia. Numeroase
societăţi misionare au apărut în secolul al XIX-lea, cea mai mare parte în
prima jumătate. Biserica moravă, de care ne-am ocupat mai înainte, s-a distins
în domeniul acesta.
Un
mare număr de misionari, călătorind în dependenţă de Dumnezeu, au urmat paşii
lui A. N. Groves, care se consacrase acestei lucrări şi petrecuse mai mulţi ani
în lucrarea din India. Amintim de asemenea numele lui Martyn, al lui William
Carey tot în India, al lui Adoniram Judson în Birmania, al lui Robert Mofat şi
al lui David Livingstone care au lucrat cu o stăruinţă admirabilă în sudul
Africii, al lui Francois Coillard în Zambezi, al misionarilor din Madagascar;
al lui John Paton care a fost supranumit „apostolul Noilor Hebride"; al
lui Alex Mackay; al lui Hudson Taylor (1832-1905), întemeietorul Misiunii din
Interiorul Chinei, care a făcut să vină un număr mare de lucrători în acest
câmp larg de lucru; al lui Gh. Studd etc. Toţi erau oameni deosebiţi prin
evlavia lor, prin darurile lor, prin energia lor şi consacrarea în întregime în
lucrarea Stăpânului. Despre mulţi dintre ei se poate spune că, deşi morţi, ei
vorbesc încă şi că „faptele lor îi urmează.”
În Rusia
Pe
continentul european, nişte credincioşi devotaţi au dus Evanghelia celor
dezmoşteniţi, îndeosebi în Rusia. Un creştin englez distins, lordul Radstock, a
petrecut mult timp pe acolo şi predica lui a fost spre binecuvântarea multora,
îndeosebi la Petrograd. În înalta societate, ca şi printre cei modeşti, Duhul
lui Dumnezeu lucra cu putere, mai ales după 1874 şi a adus la cunoaşterea
harului divin, între alţii, pe colonelul Paschkov din garda imperială, pe
contele Bobrinskiy, fost ministru, şi pe contele Korff. Devenind creştini
modeşti, ei au dus Evanghelia în diferitele locuri unde uşa le era deschisă, în
aşa fel încât binecuvântarea se întindea până departe în ţara aceasta plină de
întuneric. Dar vrăjmaşul veghea. Când Pobiedonostzef, un mare împotrivitor al
lucrării care se năştea, a devenit procuror al Sfântului Sinod, a persecutat cu
înverşunare pe martorii Domnului. El poate fi considerat ca unul din marile
instrumente de care Satan s-a servit de-a lungul secolelor pentru a stinge
flacăra adevărului. S-a putut spune că, în timpul celor douăzeci şi cinci de
ani ai activităţii lui, el a făcut tot atât de mult rău adevărului, ca cea mai
mare parte din împăraţii romani din primele secole.
Cei
dintre aristocraţi care au mărturisit pe Cristos au fost exilaţi; dar Dumnezeu
Şi-a continuat lucrarea de har printre ţăranii ruşi cărora li s-a dat numele de
stundişti (de la cuvântul german Stunde, „oră", referire la timpul în care
se adunau). Mişcarea a început printre coloniştii germani, apoi s-a răspândit
printre mojicii (ţăranii) ruşi, cărora Alexandru al II-lea le acordase o
anumită măsură de libertate, care le-a fost retrasă de fiul său, care i-a urmat,
după asasinatul tatălui său. Izgoniţi în Siberia, întemniţaţi, torturaţi, ei au
mers pe urmele acelui „nor mare" de martori care, în timpurile de
altădată, n-au vrut să primească eliberarea, „ca să dobândească o înviere mai
bună" (Evrei 11:35-39).
Cu
toate eforturile vrăjmaşului, lucrarea Duhului lui Dumnezeu a continuat în
Rusia. Mii de suflete au fost aduse la cunoştinţa Domnului şi sute de adunări
de credincioşi simpli s-au format în afara bisericii oficiale. Ei nu aveau
decât o cunoaştere imperfectă a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu cu privire
la strângerea laolaltă în jurul Domnului a celor care au crezut, dar dragostea
lor, credinţa lor, zelul lor erau remarcabile. Timp de câţiva ani, creştini
devotaţi din alte ţări, ca doctorul Baedeker, au obţinut de la guvernul
imperial autorizaţia să răspândească Biblia în Rusia. Ei au mers prin toată
ţara, în toate direcţiile şi, cu ajutorul Societăţii britanice şi străine, au
răspândit din belşug Sfânta Carte. Acesta a fost desigur mijlocul pe care Dumnezeu
l-a folosit pentru a face să încolţească lucrarea Sa de har în mii de suflete.
Când
a avut loc revoluţia, libertatea de conştiinţă fiind proclamată începând din
martie 1917, lucrarea s-a răspândit în mod minunat în ţara aceasta atât de
întinsă. Dar puterea ateistă care s-a stabilit nu putea decât să se ridice
împotriva a tot ceea ce poartă numele lui Cristos. „Voi sunteţi cinci
milioane", spunea într-o zi unul dintre aceşti conducători, unui creştin
evanghelic rus, „sunteţi prea numeroşi. Voi constituţi pentru noi un pericol pe
care îl vom înlătura."
După
1928 a început o persecuţie sălbatică împotriva celor mai mulţi dintre cei care
purtau numele de creştini, care au fost duşi în Siberia. Deportarea de
populaţii întregi, masacre, torturi, nimic n-a fost cruţat ca să facă să
dispară din ţara aceasta lumina creştinismului. Ştim totuşi că puterea
îngrozitoare a lui Satan este sub controlul suveran al Stăpânului universului
şi că în curând Dumnezeul păcii va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre. Până
atunci, atât timp cât încă mai este ziua răbdării Sale, El continuă, în ciuda
tuturor piedicilor, lucrarea Sa de har în multe inimi. Cei credincioşi, în mare
număr, se adunau în locuri izolate, în peşteri şi în alte refugii tăinuite,
pentru a se zidi şi a se încuraja unii pe alţii prin rugăciune şi prin citirea
Cuvântului. Ei au cunoscut prin experienţă ceea ce au întâlnit înainte de ei
martorii credincioşi despre care citim că „au suferit batjocuri şi biciuiri,
lanţuri şi închisoare... au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capră,
lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea nu era
vrednică" (Evrei 11:36-38).
Treziri
În
1856, câţiva creştini întristaţi de indiferenţa care domnea în jurul lor în
America şi, în general, în toată creştinătatea, s-au învoit să se adune în
fiecare zi, la amiază, într-o cameră modestă din New York, pentru a se ruga şi
a cere lui Dumnezeu cu stăruinţă să lucreze în inimi. În curând alţii li s-au
alăturat şi, ca un foc pe câmpia deschisă, mişcarea s-a întins în tot oraşul,
iar locurile de adunare au fost umplute de persoane dintre care multe cereau
rugăciunile adunării pentru cei care doreau foarte mult să se întoarcă la
Dumnezeu.
A
fost un răspuns divin la această mijlocire generală. Peste tot, pe uscat şi pe
mare, Duhul lui Dumnezeu Îşi făcea lucrarea şi a fost bucurie în cer pentru un
mare număr de păcătoşi care au venit la pocăinţă. Unii marinari care erau pe
ocean, pentru care mamele lor neliniştite ceruseră mijlocirile celor care se
adunau la ora aceasta neobişnuită, au făcut cunoscut că, în mod tainic cuprinşi
de puterea Duhului lui Dumnezeu, au fost aduşi în situaţia că şi-au mărturisit
păcatele şi au cunoscut mântuirea prin credinţă în Mântuitorul pe care mult
timp Îl respinseseră.
Una
din roadele acestei lucrări de rugăciune şi de mijlocire a fost trezirea
deosebită care a avut loc în nordul Irlandei, apoi în Anglia în 1859, de care
mulţi dintre copiii lui Dumnezeu îşi aminteau ca timpul întoarcerii lor la
Dumnezeu. Sute de persoane erau cuprinse cu atâta putere de lucrarea Duhului
lui Dumnezeu, încât cădeau la pământ, înmărmuriţi, până ce aflau eliberarea
prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care a murit şi a înviat. În multe părţi,
locaşurile de plăcere erau atât de mult părăsite, încât proprietarii lor au
trebuit să le închidă. Dar când a venit încercarea, multe flori n-au dat roadă
şi răul s-a arătat cu mai multă violenţă ca altădată. Totuşi persoane foarte
numeroase au trecut de la moarte la viaţă şi au putut binecuvânta pe Acela
care i-a adus, în aceste zile binecuvântate, la cunoaşterea dragostei Sale.
Lucrarea
aceasta puternică a pregătit terenul în Anglia pentru binecuvântarea pe care El
a răspândit-o în ţara aceasta, începând din 1873, prin vizita celor doi
evanghelişti americani, Moody şi Sankey. Cu toate că Evanghelia predicată de
aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu era incompletă, este fapt sigur că mii de
suflete au fost mântuite prin lucrarea lor. Împreună, ei au vestit Evanghelia
cu o putere rară unor mulţimi imense, în America şi în Anglia, producând peste
tot un mare interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că ei n-au ieşit cu
totul afară din tabără pentru a purta batjocorirea pentru Cristos, n-au ştiut
din nefericire să conducă în locul acesta de binecuvântare pe cei pe care Domnul
îi aducea la El prin ei.
Şi
alte ţări din Europa au fost cercetate de binecuvântarea de sus în aceeaşi
perioadă. Căderea imperiului în Franţa în 1870 a deschis uşa mare Evangheliei
în ţara aceasta. Chiar înaintea acestei date, unii slujitori ai lui Dumnezeu au
lucrat aici cu binecuvântare, în diferite locuri, predicând vestea cea bună,
încât treziri adevărate au avut loc, de exemplu în Drome în 1852-1856, în Gard
în 1858-1860. Dar, odată cu instaurarea Republicii, multe oraşe catolice au
fost evanghelizate ca niciodată până atunci. Doctorul Mac All a întemeiat la
Paris şi în alte locuri o misiune care, cu ajutorul unor oameni devotaţi,
printre care R. Saillens, s-a dezvoltat în multe centre de întuneric şi de
necredinţă şi a fost binecuvântată pentru multe suflete.
Printre
trezirile cele mai însemnate mai aproape de epoca noastră se vorbeşte de cea
din 1904, din Ţara Galilor, care fusese din plin binecuvântată în 1804 şi în
1859.
Este
o dovadă izbitoare a suveranităţii căilor harului lui Dumnezeu în ce priveşte
alegerea uneltelor de care S-a folosit. Aceştia erau oameni simpli şi aparent
cel mai puţin pregătiţi pentru lucrarea aceasta.
Evan
Roberts, un tânăr miner, cunoscut pentru ataşamentul lui de Cuvânt şi pentru
evlavia lui, avea obiceiul de a petrece ore întregi în rugăciune şi în părtăşia
în singurătate cu Dumnezeu, dar nimic nu prevestea că acest modest muncitor,
fără multă educaţie, ar putea fi folosit pentru a trezi mulţimi adormite în
somnul morţii. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu a început în jurul locuinţei lui
şi s-a răspândit în toată ţara; mii de suflete au mărturisit că au primit
mântuirea prin credinţa în Domnul Isus Cristos. A fost, ca totdeauna, o mare
triere; totuşi, o cercetare atentă a câmpului acestuia în care Duhul lui Dumnezeu
a lucrat, dovedeşte oricărui observator serios realitatea vieţii divine.
Binecuvântări
bogate s-au răspândit apoi asupra insulei Anglesea, apoi asupra oraşului
Liverpool. Evan Roberts vorbea cu putere unei adunări de zece mii de persoane
şi oamenii îşi mai aminteau cu emoţie de predica lui despre „Numele lui
Isus". O mare dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi un duh de rugăciune
intensă îl caracterizau pe el şi pe cei care lucrau împreună cu el. Veşnicia va
arăta minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în timpul acesta de trezire.
În
Spania, unde libertatea religioasă pentru necatolici a fost restrânsă chiar
după Consituţia relativ liberală din 1871, Evanghelia a continuat să se
răspândească în secolul al XX-lea. Revoluţia spaniolă din 1936 şi cumplitul război
civil care a urmat au făcut ca situaţia credincioşilor din ţara aceasta să fie
foarte grea, îndeosebi în Catalonia. Este adevărat că poporul, pradă unei
adevărate crize de decreştinizare, s-a ridicat împotriva bisericilor şi a
preoţilor şi a cruţat oarecum pe „evanghelici". Dar regimul care s-a
stabilit după înfrângerea partidului revoluţionar a adus acestora piedici şi
greutăţi în strângerile laolaltă, în mărturia lor, în evanghelizare, ca şi în
viaţa de toate zilele, în căsătorii, înmormântări etc.
În
Portugalia s-a dezvoltat o lucrarea frumoasă de evanghelizare cu ocazia
Trezirii, datorită Societăţii biblice britanice, cu rezultate însemnate mai
întâi în insula Madera, prin doctorul Kalley, apoi chiar în Portugalia, prin De
Veira. Ei i s-au împotrivit persecuţii deosebite în 1846, în 1886 şi în 1901.
Dar din nou Evanghelia a găsit porţi larg deschise în secolul XX şi s-a
răspândit din belşug.
În
Italia, Dumnezeu a deschis de asemenea uşa Evangheliei în secolul din urmă. Am
vorbit mai înainte de un creştin ales, contele Guicciardini (1808-1870), care a
lucrat cu zel ca să aducă la cunoştinţă mesajul glorios care îi adusese pacea
şi mântuirea. La începutul trezirii, care a avut loc după cea din Elveţia şi
din alte ţări, Biblia avea o putere deosebită şi multe suflete au fost aduse la
credinţă.
Lucrătorii
Domnului care fac cunoscut astăzi vestea cea bună, constată că altădată
întoarcerile la Dumnezeu erau mai numeroase şi lucrarea mai profundă ca acum,
cu toată libertatea mai mare şi uşa mai larg deschisă. Evoluţia firească a
ţărilor catolice romane se face spre necredinţă. Şi este mai greu de câştigat
pentru Cristos un necredincios care a abandonat catolicismul, decât unul
evlavios, însufleţit în general de temerea de Dumnezeu şi de o oarecare cunoştinţă
a adevărurilor fundamentale ale creştinismului.
Misiunea din interiorul Chinei
Ultima
vizită a lui Moody şi Sankey în 1883 a avut o influenţă durabilă asupra
dezvoltării misiunilor în ţările păgâne, datorită interesului pe care ea l-a
creat în universităţile din Anglia şi îndeosebi la Cambridge. Mulţi studenţi,
întorşi la Dumnezeu, s-au consacrat lucrării acesteia. Un număr mare dintre ei
au părăsit un viitor frumos pământesc şi au intrat în lucrarea Misiunii din
interiorul Chinei, întemeiată în 1865 de doctorul Hudson Taylor, el însuşi
misionar în această ţară. Până atunci, lucrarea de evanghelizare se mărginea la
porturile de la mare deschise străinilor şi la provinciile din apropierea
oceanului. Hudson Taylor făcuse, este adevărat, împreună cu un colaborator
devotat, W. Burns, câteva vizite periculoase în interiorul ţării. El a înţeles
că trebuia un efort mai mare şi a întemeiat Misiunea din interiorul Chinei,
bazându-se pe puterea lui Dumnezeu.
La
începutul ei, în 1865, cinci misionari au răspuns acestei chemări. În 1875,
societatea număra cincizeci şi unu lucrători. În 1885, şapte studenţi de la
Cambridge, după ce s-au întors la Dumnezeu, au plecat spre China, după ce au
ţinut în toată ţara adunări de rămas bun care au avut ca rezultat întoarcerea
multora la Dumnezeu şi au servit ca punct de plecare pentru viaţa de misiune.
Unul dintre aceşti şapte tineri lucrători ai lui Dumnezeu a condus apoi mult
timp Misiunea. Un altul, Charles T. Studd, a întemeiat o misiune în centrul
Africii. Prin 1930 se numărau peste şase mii cinci sute misionari în China,
fără a socoti pe cei care lucrau fără a fi ataşaţi de vreo societate. Se vestea
Evanghelia în fiecare dintre cele douăzeci şi nouă de provincii.
Armata Salvării
O
prezentare imparţială a mişcărilor religioase din epoca noastră nu poate să
lase deoparte Armata Salvării. Întemeiată în 1878 de un pastor metodist foarte
mult preocupat cu mântuirea sufletelor pierdute, W. Booth, ea s-a răspândit
rapid, lucrând acum în 79 de ţări şi având mii de ofiţeri şi soldaţi. Deşi
formarea ei şi metodele ei nu se potrivesc cu învăţătura Bibliei, organizaţia
aceasta religioasă grupează în mod sigur un mare număr de adevăraţi copii ai
lui Dumnezeu, plini de dorinţa de a face cunoscut mesajul mântuirii în masele
cufundate în întuneric şi de a ajuta pe dezmoşteniţii acestui pământ. Datorită
lor, un mare număr de oameni lipsiţi de orice, dintre cei fără căpătâi din
marile oraşe în lumea întreagă, creştinizată sau păgână, intră în legătură cu
adevărurile Evangheliei, mai mult sau mai puţin prezentate. Nenumăratele
organizaţii filantropice ale Armatei Salvării au pregătit multe suflete să audă
mesajul Evangheliei.
Lucrarea
fiecăruia va fi dată pe faţă în ziua cea mare a răsplătirilor şi va fi
încercată prin foc. Creştinătatea se caracterizează astăzi prin spiritul ei de
nesupunere faţă de Cuvânt şi, în această privinţă, Armata Salvării ne dă o
privelişte tristă. Cum se îndreptăţeşte cu Scriptura locul de autoritate
administrativă şi executivă dat femeilor, înlocuirea ritualului de iniţiere al
botezului printr-un „serviciu de consacrare" şi cel al cinei Domnului
printr-o „reuniune pentru sfinţire"?
Lucrări diverse
Printre
lucrările de evanghelizare din secolul trecut, menţionăm pe cea a unui
slujitor remarcabil al lui Dumnezeu, Charles Spurgeon. La vârsta de douăzeci de
ani, în 1854, el a început să predice Evanghelia la Londra. Întors la Dumnezeu
din tinereţe, el mărturisise în adunări publice Numele Domnului, de la vârsta
de şaisprezece ani. Patru ani mai târziu, în 1858, a fost chemat să prezinte
adevărul înaintea unei mulţimi de douăzeci de mii de persoane adunate în
Palatul de Cristal, de ziua postului naţional convocat cu ocazia marei revolte
a unor locuitori din India. Cu ocazia aceasta, el a vorbit cu o astfel de putere
încât discursul lui a avut un răsunet extraordinar în toată ţara. În 1861 s-a
clădit pentru el o sală mare care putea să cuprindă şase mii de persoane. Timp
de treizeci de ani, până la moartea lui în 1892, el a vestit mântuirea unor
mulţimi care mereu se reînnoiau. Din toate părţile veneau oameni să asculte pe
acest mare predicator, care până la sfârşit n-a pierdut nimic din prospeţimea
şi din puterea lui.
Una
din caracteristicile acestui din urmă veac, din punct de vedere al lucrării
divine în această lume, a fost răspândirea tot mai mare a Sfintelor Scripturi,
prin care lumina şi binecuvântarea s-au răspândit până la cele mai îndepărtate
colţuri ale pământului. Societatea Biblică Britanică şi pentru străinătate,
întemeiată în 1804, a fost o puternică unealtă în mâna lui Dumnezeu, pentru a
pune Cuvântul Său la îndemâna a milioane de cititori.
În
necredinţa sa, Voltaire spunea: „Într-o sută de ani, Biblia îşi va fi terminat
istoria şi nu se va mai găsi decât în muzee sau în podul vreunei case..."
Care a fost răspunsul divin la această îndrăzneaţă afirmaţie, în cuvinte de
batjocură? Societatea Biblică Britanică şi pentru străinătate, ea singură a
vândut în 1933 aproape 8 milioane exemplare ale Bibliei, întreagă sau parţială,
ceea ce a făcut ca numărul Bibliilor şi Noilor Testamente vândute numai de
această societate în lumea întreagă să ajungă la 583 milioane, în 851 traduceri
diferite.
Alte
societăţi importante, Societatea Biblică a Scoţiei, Societatea Biblică
Trinitară etc, au răspândit de asemenea Cuvântul vieţii în milioane de
exemplare. În ciuda tuturor tăgăduirilor şi criticilor făcute de necredinţă,
Cartea Sfântă continuă să-şi arate puterea, pentru că ea este Cuvântul viu şi
lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri. Minunile realizate doar
prin simpla ei citire, însoţită de lucrarea Duhului Sfânt în inimi, vor fi o
temă de laudă veşnică pentru locuitorii din locul sfânt. Casa în care Voltaire
şi-a rostit cuvintele nelegiuite arătate mai sus, a fost transformată în
depozit de Biblii, cu mii de exemplare. Sfânta Scriptură îşi duce mesajul
mântuitor în toate ţările lumii. Dar cărţile lui Voltaire, în câte exemplare se
vând? Câte apar pe an şi în câte limbi au fost traduse? În clădirea imensă a
Societăţii Biblice din Londra, două mari hale conţin nu mai puţin de 2 milioane
de exemplare. În faţa unor astfel de bogăţii, te gândeşti la grâul adunat
odinioară de Faraon în grânarele lui în Egipt, prin grija lui Iosif. Acum,
lumea înfometată are la dispoziţie grânarele umplute cu pâinea vieţii, pâinea
spirituală, din belşug. Să lăudăm pentru aceasta pe Domnul secerişului şi să-I
cerem să uşureze ajungerea ei la suflete doritoare de pace şi de hrană prin
care să capete mântuirea, înainte ca judecata să cadă asupra acestei lumi
nelegiuite şi apostate, care a lepădat acest Cuvânt veşnic! „Cerul şi pământul
vor trece - a zis Fiul lui Dumnezeu - dar cuvintele Mele nu vor trece"
(Matei 24:35).
Orfelinatele
din Bristol, întemeiate de George Müller (1806-1898) sunt un exemplu însemnat
al credincioşiei lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale, făcute credinţei care
se bazează pe El, atât pentru nevoile vremelnice alor Săi, cât şi pentru
sufletele lor.
Mai
mult de două milioane lire sterline au fost primite în o sută de ani, de
creştinii care conduc aceste orfelinate, ca răspuns la rugăciunile lor, fie
pentru întreţinerea miilor de orfani crescuţi prin grija lor, fie pentru
răspândirea Scripturilor şi predicarea Evangheliei în diferite ţări.
O
altă lucrare de credinţă este aceea a doctorului Barnardo, care a deschis în
1866 un azil pentru copiii părăsiţi pe gunoaiele Londrei. După ce le dădea o
educaţie creştină, ale cărei roade să fie durabile şi binecuvântate, cei mai
mulţi dintre tineri plecau în coloniile britanice, unde îşi câştigau în mod
cinstit existenţa.
Un
filantrop creştin, a cărui amintire ne este de asemenea spre binecuvântare,
Contele de Shaftesbury, şi-a dedicat viaţa în slujba Domnului şi spre binele
omenirii suferinde. Cei săraci, cei dezmoşteniţi de această lume erau în mod
deosebit în atenţia grijii lui binefăcătoare. Creştin smerit, îi plăcea să
lucreze printre aceia faţă de care se arăta simpatia deosebită a Domnului Isus,
care „fiind bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi
să fim îmbogăţiţi.” În 1843, el s-a consacrat cu o mare dăruire şi energie,
lucrării şcolilor de copii fără nici un căpătâi. De fapt, nu-l lăsa indiferent
nici o nevoie şi făcea tot ce putea pentru ca Evanghelia să pătrundă în
locurile mizerabile ale marilor oraşe şi pentru a îmbunătăţi condiţia socială a
acestora. Aşa a fost el, până la sfârşitul lungii sale vieţi.
Concluzie
Care
este speranţa Bisericii? Este oare stabilirea gradată şi totală a unei stări de
lucruri mai bune, a unui mileniu lumesc de pace şi prosperitate, dar din care
Moştenitorul de drept al Împărăţiei ar fi absent? Este oare întoarcerea la
Dumnezeu a lumii sau chiar o „trezire generală"? Nici una din aceste
perspective nu ne este pusă înainte de Cuvântul neschimbat al lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, Cuvântul ne spune clar că paranteza de acum, care a început în ziua
Cincizecimii, se va închide prin venirea glorioasă a Mirelui, venire pe care
Duhul Sfânt a reamintit-o bisericii adormite, acum mai bine de un secol.
Numeroase miliarde de răscumpăraţi treziţi din somul lor vor privi spre cer cu
ardoarea credinţei şi cu speranţa regăsită şi la strigătul Mirelui: „Eu vin
curând", ei vor răspunde: „Amin, vino, Doamne Isuse!"
Un
adversar al marii mişcări de trezire care a avut loc acum mai bine de un secol,
a îndrăznit să spună că cei care au luat parte la ea erau sub influenţa unei
„iluzii". Credinţa însăşi, iluzie pentru cel necredincios, este pentru noi
care credem „convingere cu privire la lucrurile care nu se văd." Venirea
din nou a Domnului şi Mântuitorului nostru va împlini promisiunea pe care El a
făcut-o: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine..." (Ioan 14:3). Să ne
amintim de înştiinţarea pe care ne-o dă Petru: „În zilele din urmă vor veni
batjocoritori... şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?... Dar,
preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani
şi o mie de ani ca o zi" (2 Petru 3:3). Desigur, Domnul dorea ca Biserica
să aştepte mereu venirea Lui; este oare o iluzie să realizezi această
aşteptare? Cel care dă mărturie despre aceste lucruri spune: „Da, Eu vin
curând." Amin, vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22:20).
În ce
priveşte creştinătatea de nume, ea merge rapid spre momentul când Domnul o va
lepăda. Ea se caracterizează mai ales prin înlăturarea autorităţii divine a
Scripturilor; modernismul refuză să primească Scripturile, ca divin inspirate.
El tăgăduieşte căderea omului şi judecata de la urmă a celor nepocăiţi.
Nesocotirea drepturilor lui Dumnezeu asupra creaturilor Lui şi a dragostei Lui,
arătată în darul Fiului Său, se generalizează. Teama de Dumnezeu, respectul
datorat Creatorului de către creatură sunt din ce în ce mai rare. Astfel,
neavând nici o frână care să-i îndepărteze de calea păcatului, oamenii se dedau
cu totul la nepăsarea de a se lăsa pradă poftelor lor, sperând totuşi să
găsească în ele fericirea pe care au pierdut-o. Ei sunt „iubitori mai mult de
plăceri decât iubitori de Dumnezeu" (2 Timotei 3:4).
Totuşi
în ciuda indiferenţei şi necredinţei crescânde, Dumnezeu îşi continuă lucrarea
harului Său, prin Duhul şi Cuvântul Său. Multe suflete aduse la cunoştinţa
Domnului aşteptă cu bucurie venirea Lui din nou. Fericirea nespusă a Casei
Tatălui va fi în curând partea veşnică a celor răscumpăraţi. „Seara vine
plânsul, iar dimineaţa vine veselia" (Psalmul 30:5). Apoi, întreaga
creaţie va fi eliberată de către Prinţul Păcii, pentru a se bucura de „gloria
copiilor lui Dumnezeu." „Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe
pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se găseşte în aceste locuri, le-am auzit
zicând: „A Celui care stă pe Scaunul de domnie şi a Mielului să fie
binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor" (Apocalipsa 5:13).