ADAOS
Scurtă privire asupra creştinătăţii de
acum
Ultimul
capitol din lucrarea aceasta (Biserica în secolul XIX şi în primele părţi ale
secolului XX), scris de un slujitor iubit al Domnului, acum la Domnul, nu trece
dincolo de perioada dintre cele două războaie mondiale. Nu urmărea decât să dea
o schiţă sumară şi desigur foarte incompletă despre creştinătatea modernă, şi
nu istoria ei în şir. Ar fi imposibil să se redea un tablou complet al stării
prezente de lucruri. Toate se desfăşoară cu mare rapiditate, în cea mai mare
confuzie. Abia dacă poţi să te opreşti la câteva din tendinţele care se arată.
Mişcarea ecumenică
Poate
că cea mai însemnată dintre tendinţele acestea este prezentată de eforturile
încercate pentru a formula o unitate vizibilă a credincioşilor. Împărţirea
creştinătăţii în grupări diferite, dureroase pentru toate sufletele sincere,
pune în pericol însăşi existenţa ei. Din nefericire, în loc să caute să se ţină
seama de unitatea „unui singur trup", asigurată de „un singur Duh",
oamenii încearcă o unitate artificială, prin numărul cel mai mare posibil de
biserici şi denominaţii care în mod sigur, prin însăşi existenţa lor, sunt
negarea practică a unităţii reale. Mişcarea ecumenică, aşa cum este numită (de
la oikoumene, pământul locuit, întregul pământ), îşi are originea în cea dintâi
Conferinţă mondială a misiunilor, ţinută la Edimbourg în 1910. Ea a avut ca
urmare apariţia „Alianţei universale pentru prietenia internaţională cu
ajutorul bisericilor" (1914), formată sub impulsul episcopului C. H.
Brent, din Biserica episcopală americană - şi, paralel cu ea, o întreagă
mişcare în vederea grupării bisericilor, care a luat numele de „Credinţă şi
Ordine". Conferinţa de la Lausanne, în 1927, a adus progrese hotărâtoare
acestei mişcări, aducând acolo delegaţi din aproape toate bisericile creştine,
în afara Romei. În acelaşi timp se dezvolta, datorită arhiepiscopului lutheran
Nathan Soederblom, un suedez, episcopului anglican G. K. Bell şi pastorului
reformat francez Wilfred Monod, mişcarea zisă a creştinismului practic care,
„într-o atmosferă emoţionantă", au reunit Conferinţa universală din
Stockholm, în 1925. Cele două mişcări, cu aspiraţii învecinate, tindeau spre
acelaşi scop. Fuziunea pregătită în 1938 (conferinţa de la Utrecht, urmată de
cea din Saint-Germain-en-Laye în 1939) nu s-a putut realiza decât după război:
ea s-a făcut la Amsterdam, unde a avut loc în 1948 prima adunare mondială, din
care a ieşit „Consiliul ecumenic al bisericilor" (C.O.E.). O a doua
adunare mondială s-a reunit la Evanston în 1954, o a treia la New Delhi (India)
în 1961. Peste 200 biserici sunt reprezentate în C.O.E., care îşi are sediul permanent
la Geneva (asociat Consiliului Internaţional al Misiunilor), adică aproape
totalitatea bisericilor şi denominaţiilor protestante, bisericile din Orientul
Apropiat şi din Extremul Orient, apoi biserica ortodoxă rusă. Totuşi bisericile
care, de obicei numite evanghelice, caută o menţinere mai apropiată de
Scriptură (fundamentaliste), n-au participat: ele au întemeiat aparte în 1948
„Consiliul internaţional al bisericilor creştine."
Biserica romană
Biserica
romană, cu toate eforturile Consiliului ecumenic de a avea relaţii oficiale cu
ea şi cu toate că ea are un „secretariat pentru unitatea creştinilor",
rămâne în afară. Ea n-ar putea face altfel fără să se dezică. Ea continuă să-şi
zică singura Biserică şi nu poate concepe unitate decât în strângerea laolaltă
a tuturor sub tutela ei. Papa Ioan al XXIII-lea a mers prea departe, numind
fraţi pe creştinii necatolici - dar le-a spus „fraţi care nu participă încă
deplin la unitatea dorită şi rânduită de Domnul", înţelegând prin aceasta
unitatea Bisericii romane, „Biserica mamă", în sânul căreia trebuie să se
întoarcă. Dacă ea tratează cu o simpatie binevoitoare mişcarea ecumenică, face
aşa în vederea acestei mari strângeri laolaltă.
Biserica
aceasta a pierdut ceva teren în America de Sud, în Brazilia între altele, unde
congregaţiile protestante au progresat, dar ea continuă să câştige în Statele
Unite, în Africa, deşi extinderea islamismului împiedică foarte mult misiunile creştine
de toate originile, structurile catolice se întăresc sub autoritatea episcopilor
negri. În Asia, Vietnamul numără două milioane de catolici şi este greu de
cunoscut numărul lor în China. Roma exercită un adevărat farmec asupra multora
dintre căpeteniile ecumenismului
Dar
catolicismul trebuie să facă faţă unor grave probleme lăuntrice. El niciodată
n-a cunoscut o asemenea criză, ca să nu-i spunem revoluţie. Cei care susţin
„integrarea" fac caz nu de doctrine fundamentale ale Scripturii, ci de
dogmele şi ritualurile tradiţionale, de ierarhia şi disciplina în ascultare absoultă
de papa, şi ei regretă vechea stăpânire a lumii de către Biserică;
„moderniştii" însă şi „progresiştii" de nuanţe diferite au pus semnul
întrebării la toate acestea, pun în discuţie chiar preoţia şi se silesc să
potrivească Biserica lumii intelectuale, sociale şi politice; unii ajung până
la o combinare a ateismului comunist cu un pseudo-creştinism aproape ataşat de
ce se numeşte „sfânt".
Mai
presus şi în ciuda acestor divergenţe, se urmăreşte o transformare a relaţiilor
cu exteriorul. Nu de mult biserica, deşi deposedată de orice putere oficială,
era susţinătorul forţelor conservative ale societăţii; ea se îndreaptă acum mai
cu plăcere spre cei care îi contestă autoritatea, care îi arată abuzurile şi
nedreptăţile; critică şi subminează instituţiile, pe scurt pun la îndoială
structura statelor. Ea vrea să fie în stare să pună mâna pe vreo formă de
societate şi de guvernare care ar putea să ia fiinţă din tulburarea în care se
află lumea de acum. Nu este acelaşi clericalism care din vremea lui Constantin
are a face cu puterile zilei pentru a le conduce? Cum să nu gândească cititorul
atent al profeţiei la timpul apropiat când, potrivit simbolurilor din
Apocalipsa 17, „desfrânata cea mare" va domni un ceas împreună cu fiecare
care se va ridica din marea popoarelor (capitolul 13)? Politica pontificală,
servită de nenumăraţi agenţi secreţi, îndeosebi iezuiţi, este mai mult ca
oricând atentă să câştige favoarea forţelor care se anunţă şi să intervină cu
mult tact în conflictele dintre State, pe baza autorităţii ei morale. Dar de
aici vin şi eforturile foarte diferite aprobate de ierarhie, care se fac la
felurite nivele pentru a se apropia de mulţime, prin grupări de laici şi mai
ales de preoţi lucrători; acest catolicism social lucrează în numele dragostei creştine,
dar are în umbră adevărul doctrinal.
Biserica
romană a încercat propria ei reformă cu ocazia Consiliului de la Vatican
(1962-1965), unde s-au arătat multele ei tendinţe. S-au văzut ridicându-se unii
contra suveranităţii papei, a autorităţii episcopilor şi a colectivelor lor;
suveranitatea aceasta a rezistat, dar acţiunile împotrivitoare, în Ţările de
Jos între altele, dau de gândit. Papalitatea a trebuit să abandoneze, de altă
parte, din intransigenţa ei faţă de alte biserici: trebuie subliniată împăcarea
cu Biserica ortodoxă din Răsărit (excomunicarea fiind ridicată în 1968) şi
căutarea unei înţelegeri cu biserica anglicană privitor la euharistie. În
sfârşit, consiliul acesta, rupând cu trecutul Romei, a afirmat principiul
libertăţii religioase.
Libertatea religioasă şi decreştinizarea
În
majoritatea statelor, autoritatea civilă lasă încă o libertate largă tuturor
pentru evanghelizare şi pentru felul de a se închina lui Dumnezeu. Împotrivirea
clerului se face simţită încă în unele ţări, de exemplu în Spania şi Grecia,
dar ea este obligată să se micşoreze, cum s-a întâmplat în alte părţi, unde a
trebuit să cedeze în faţa laicizării statului. Împotriviri violente, ajungând
până la persecuţie, au avut loc în ţări în care necredinţa şi ateismul oficial
au înlocuit religia statului. Aşa a fost pentru moment în Germania, când
hitlerismul a vrut să supună un întreg popor unui ideal rasist anticreştin şi
să pună mâna pe biserici. Aşa este cu statele totalitare, de inspiraţie
marxistă, Uniunea Sovietică şi ţările asociate ei, precum şi cu China, în
vederea transformării rapide, printr-un comunism hotărât, ca să înlăture orice
noţiune religioasă. Aici există o decreştinizare sistematică. Martorii
adevărului au de susţinut aici o luptă intensă şi primejdioasă. Ei au promisiunile
Celui care spunea credincioşilor din Smirna: „Fii credincios până la moarte şi
îţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10).
Dar
în ţările occidentale, în care încă se vorbeşte despre civilizaţia creştină,
sub numele de libertate se ascunde de fapt o decreştinizare nu mai puţin de
temut, iar cei care vor să păstreze mărturia au de luptat, ca şi Filadelfia,
pentru a „ţine ceea ce au". Mulţimi de oameni care îşi zic creştini sunt
aproape cu totul străini chiar şi de orice formă religioasă. Mulţi copii cresc
fără să fi auzit vorbindu-se de Isus, de Evanghelie, de Biblie, chiar şi de
Dumnezeu. Aceste mase de oameni sunt când indiferente, când neliniştite,
revoltate în faţa suferinţelor şi asupririlor, fermecate de urmărirea bunei
stări materiale şi de satisfacerea poftelor, chiar şi a celor mai josnice, şi
sunt făcute nesimţitoare cu privire la păcat. Corupţia şi violenţa triumfă ca
în zilele lui Noe sau ale lui Lot. Materialismul este favorizat de
atotputernicia pe care progresul cunoştinţelor ştiinţifice ar părea că le dă
tehnicii. Mândria omului este la culme. El se crede eliberat, în timp ce se
află mai mult ca oricând robit patimilor şi poftelor. Activităţile surescitante
distrug echilibrul fizic şi mintal. Timpul liber pune mai multe probleme decât
munca şi în final plăcerile înşelătoare fac sufletele indiferente faţă de bine
şi de rău, dar neliniştite şi agitate, fără Dumnezeu şi fără speranţă. Mare
parte dintre cei tineri, nesatisfăcuţi, fără busolă şi fără stăpânire de sine,
dispreţuiesc tot ce a fost înaintea lor şi se entuziasmează de plăcerile cele
mai înşelătoare.
Răspândirea Bibliei şi evanghelizarea
Tabloul
acesta are şi cealaltă parte a lui, încurajatoare pentru cei care simt că au
„puţină putere" şi privesc la Acela al cărui „scaun de domnie este în
ceruri." Duhul Sfânt este la lucru aici pe pământ şi lucrarea Lui
depăşeşte în profunzime ca şi în întindere tot ce se poate observa, în toate
mediile. Biblia, tradusă aproape în toate limbile, este răspândită cum n-a mai
fost înainte. Laici şi ecleziastici se întâlnesc ca s-o citească şi s-o
studieze. Credinţa creştină este obiectul unor studii sincere, plecând de la
Scriptură. Fără îndoială, cum se poate prevedea, Satan se opune acestei
răspândiri a Bibliei, spunând oamenilor că desigur, aceasta este o carte
renumită dar, oricum, nu este decât un produs superior al spiritului omenesc şi
nimic mai mult. Dar Dumnezeu foloseşte Cuvântul Său pentru binele multor
suflete (Isaia 55:11). El ştie ce nevoi profunde se ascund dincolo de
răzvrătirile tinerilor descătuşaţi. El ştie cum să încolţească grâul în
mijlocul acestor frământări religioase deosebite, cum se văd în prezent în
Statele Unite, în America de Sud, unde catolicismul cel mai formalist şi cel
mai superstiţios este răspândit şi unde adevărata Evanghelie este prezentată
prin manifestări uneori suspecte. Peste tot sunt organizate campanii de
evanghelizare cu mijloace de publicare care le pun în mod supărător pe acelaşi
plan cu alte acţiuni de propagandă; dar te poţi bucura că, „oricum, Cristos
este vestit" (Filipeni 1:18), chiar dacă trebuie să constaţi că prea
adesea impresia asupra sufletelor rămâne superficială şi fără ceva durabil.
Printre evangheliştii de astăzi, numele cel mai cunoscut este cel al americanului
Billy Graham, care împreună cu echipa sa de susţinere s-a consacrat din 1950 să
prezinte Evanghelia mântuirii în mase, mai ales în ţările de limbă engleză. Se
remarcă de asemenea, în Franţa, lucrarea făcută îndeosebi de către penticostali
printre ţigani.
Creştinismul care devine lumesc
Oricum
ar fi, zelul acesta de a duce Evanghelia la cei fără Dumnezeu şi unele
manifestări de preţuire a adevărului biblic merg împreună cu o stare generală
lumească a creştinismului, o stare căldicică şi pretenţii spirituale proprii
Laodiceei, ţinându-L pe Cristos afară, în loc de a ieşi afară la El. Această
transformare lumească a creştinismului, care nu este altceva decât mersul
grabnic spre apostazie, îmbracă toate formele, acţionează în toate domeniile,
culturale, sociale, politice. Mărturia actuală este de aşa fel încât s-a put
vorbi de un haos religios.
Câţi
dintre cei care vorbesc în numele doctrinei creştine, fac din ea o simplă
unealtă de modelat societatea umană, cu scopuri pământeşti şi pentru înălţarea
persoanei umane, fără să se preocupe nicidecum de drepturile lui Dumnezeu! Se
vând ieftin unele adevăruri fundamentale, pentru care Biserica a fost făcută să
le fie stâlpul şi susţinerea, şi pe care este răspunzătoare să le menţină. Câte
pretinse mărturii creştine refuză să admită inspiraţia deplină a Scripturii,
dumnezeirea lui Isus, învierea Sa, gloria Sa ascunsă prezentă şi gloria Sa
viitoare! Mai mult ca niciodată, aceleaşi cuvinte: credinţă, Cristos, învierea
morţilor, mântuirea, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi îşi schimbă semnificaţia
după cei care le folosesc! Recunoaştem eforturile unor teologi sinceri care au
crezut că pot opri modernismul şi să readucă spiritele sub autoritatea
Scripturii; aşa este printre alţii, Karl Barth. Dar, neputincioşi de a se
elibera ei înşişi de o mentalitate îmbibată cu „elementele lumii" şi care
refuză să primească Biblia ca pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, au căzut în alte
învăţături şi mai raţionaliste, pentru a nu spune mai mult. Slujitori ai
Bisericii au fost formaţi în atmosfera aceasta şi ei predică un Cuvânt fără
semnificaţia lui, dacă încă îl mai predică! „Simplitatea faţă de Cristos"
de la care apostolul Pavel se temea pentru corinteni să nu fie îndepărtaţi (2
Corinteni 11:3) este socotită ca slăbiciune de spirit.
Înmulţirea sectelor
Înmulţirea
peste măsură a sectelor, după cum am văzut ca o caracteristică a timpurilor
grele, se intensifică. Unele (mormonii, Martorii lui Iehova din care au ieşit
în 1916 „prietenii omului" şi alte secte ale adventismului) sunt atât de
mult depărtate de „învăţătura sănătoasă" încât nu mai este posibil să le
spui că sunt creştine. Altele însoţesc menţinerea adevărurilor esenţiale ale
Scripturii cu manifestări şi interpretări care dezorientează pe oameni
(penticostalii şi tendinţele lor felurite).
Mişcările
umanitare, pacifiste, morale şi cu un caracter omenesc apreciat, se întemeiază
pe om în loc să-l prezinte pe om ca păcătos înaintea lui Dumnezeu, deşi se
referă la creştinism, întorc spatele lui Cristos care „nu este din lumea
aceasta" şi chemării Bisericii Sale („voi nu sunteţi din lume").
Astfel, „reînarmarea morală" ieşită din grupul de la Oxford înfiinţată
după primul război mondial de Franck Buchman, şi formele diferite ale
creştinismului social, caută, după spusele unuia dintre ei, să „creştineze ordinea
socială... s-o armonizeze cu convingerile morale pe care noi le identificăm cu
Persoana lui Cristos"!
Ştiinţa şi credinţa
În ce
priveşte încercările de a pune de acord, aşa cum se zice, ştiinţa şi credinţa,
ele se îndreaptă spre o problemă greşită, pentru că este vorba de două domenii
cu totul separate. Cine face aşa nu scapă deloc de greşeala de a le pune pe
acelaşi nivel şi de a voi să supună credinţa aceloraşi cerinţe ca cercetarea
ştiinţifică şi limitărilor ei. Cu iluzia de a apăra credinţa, o subminează. Aşa
este situaţia, între altele, unuia ca Teilhard de Chardin.
Ar fi
imposibil să treci în revistă tot ce tinde, în zilele acestea din urmă ale
Bisericii pe pământ, sub impulsul Vrăjmaşului, să activeze arătarea tainei
fărădelegii (2 Tesaloniceni 2:7), servindu-se de unele cuceriri ale ştiinţei
pentru a entuziasma şi în acelaşi timp a nelinişti pe oameni. Semnalăm numai
elementul acesta important al evoluţiei spiritelor în timpul nostru, psihanaliza,
pusă înainte de S. Freud spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi dezvoltată după
aceea. Se înţelege prin aceasta un ansamblu de metode care au ca obiect studiul
proceselor mintale profunde ale omului, plecând de la nevroze şi de la
tulburări psihice în general. Oricare ar putea fi valoarea proprie a acestor
metode şi însemnătatea lor terapeutică, ele duc, îndeosebi în mâinile celor
necredincioşi, la înlăturarea noţiunii de resposabilitate morală şi deci a
păcatului, şi au contribuit la îndepărtarea de credinţă.
Concluzie
Calea
celui credincios poate părea greu de deosebit, în confuzia aceasta extremă
care se poate numi lumea creştină. Să nu ne mirăm. Finalul va fi unificarea a
tot ce poartă numele de creştin, în apostazia generală care va urma răpirii
Bisericii la Mirele ei ceresc. Forma ecleziastică se va păstra, şi toate ne fac
să gândim că ea va fi, cel puţin în aparenţă, mai puternică decât oricând. Dar
ea va fi Babilonul, Biserica mincinoasă din capitolele 16:19-17 din
Apocalipsa, al cărei sfârşit teribil va fi salutat cu Aleluia din cer (19:1-5).
Ce concluzie a istoriei pe pământ a aceleia care a purtat numele de Biserica
lui Cristos!
Calea
poate fi clară numai dacă ai înaintea ta cele două faţete ale peceţii puse pe
„temelia tare a lui Dumnezeu", care „rămâne" (2 Timotei 2:19):
„Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi" şi „Cine rosteşte Numele
Domnului să se depărteze de fărădelege."
Uşa
este totdeauna deschisă pentru ca să se poată aduna „cei care cheamă pe Domnul
cu o inimă curată." Atitudinea lor de despărţire în mijlocul creştinătăţii
care se îndreaptă grabnic spre apostazia finală va menţine o mărturie până la
venirea apropiată a Domnului. Dumnezeu să întărească pe cei care sunt luminaţi
în privinţa aceasta şi să-i facă să se menţină cu mai multă credincioşie; El să
lumineze de asemenea pe mulţi dintre ai Săi care nu au înţeles încă lucrurile
acestea. Este un fapt semnificativ că în medii religioase foarte diferite, şi
chiar în sânul bisericii catolice, apar pe neaşteptate comunităţi de
credincioşi în independenţă faţă de orice ierarhie. Eşti bucuros să întâlneşti
în ele o dorinţă de strângere laolaltă a celor sfinţi în singura unitate a
trupului lui Cristos, pentru a zice împreună cu Duhul: „Vino, Doamne
Isuse!" Să cerem ca aşa să fie. Oare nu aceasta au înţeles şi au realizat
martorii smeriţi dar credincioşi care s-au ridicat acum un secol şi jumătate,
exemplul şi învăţătura cărora Domnul le-a dat să fie de folos multora? Partea
acelora pe care harul lui Dumnezeu i-a chemat astfel să „se depărteze"
pentru „a urmări" (2 Timotei 2:19,22) este de a reţine simplu dar cu
fermitate „ce este de la început." N-au lipsit printre ei multe
inconsecvenţe, cum am văzut. Dumnezeu a îngăduit în îndurarea Sa ca unele din
spărturile cauzate de divizări neîntemeiate să fie reparate, cel puţin parţial.
Ei trebuie să-şi dubleze atenţia, pentru că vrăjmaşul nu va fi mai puţin
înverşunat să împrăştie pe cei credincioşi. Numai cu Cristos să ne adunăm. El
nu adună în jurul Său creştini superiori altora, ci smeriţi şi ascultători. El
cere tuturor să „se întoarcă" la El, ca Cel care este „Păstorul şi
Supraveghetorul sufletelor noastre" şi să ne ţinem strânşi de Cel ce este
Capul (1 Petru 2:25; Coloseni 2:19). Puţin contează aprecierea oamenilor,
pentru cel care are ca singură grijă „mărturia Domnului" (2 Timotei 1:8).
Dar să nu pierdem din vedere că numai El este „martorul credincios şi
adevărat" şi că „despărţiţi de El nu putem face nimic." „Eu vin
curând; păstrează ce ai."