ANEXĂ
ISTORIA
CREŞTINISMULUI ÎN ROMÂNIA
(Autorii acestei schiţe a
istoriei Bisericii sunt de origine franceză şi nu au prezentat trezirile
religioase care au avut loc şi în România. În acest apendice încercăm să
prezentăm foarte pe scurt felul în care creştinismul s-a răspândit în România
şi să ne oprim puţin la trezirile religioase din secolul al XX-lea)
Colonizarea
Daciei de către Traian în anul 106 a adus elemente de credinţă creştină în
poporul geto-dacilor, care credeau în zeul Zalmoxes. În a doua jumătate a
secolului al doilea, Tertulian afirma că regiunile locuite de daci, sarmaţi şi sciţi
erau supuse lui Cristos. Totuşi în epoca retragerii armatelor romane din Dacia
(271-275), majoritatea populaţiei rămăsese politeistă. În centrele urbane, unii
oameni deveniseră creştini, însă cei de la ţară în general nu cunoscuseră Evanghelia;
de aceea cuvântul „păgân" derivă de la latinescul paganus, care înseamnă
ţăran.
Lucrarea
de evanghelizare printre locuitorii României de azi s-a făcut de la om la om,
nu printr-un proces de răspândire în mase şi nu ca în unele părţi ale Europei,
printr-un decret al prinţului sau al regelui. Acesta este un aspect pozitiv,
pentru că a fi creştin este un lucru personal, iar când se impune din afară nu
mai poate fi real.
Creştinismul
român este de origine latină, iar în timp a suferit influenţa mişcărilor religioase
din ţările vecine şi totodată, în sufletele oamenilor, ideile Evangheliei au
fost amestecate cu cele păgâne. Prin secolul al X-lea, în urma influenţei
sectei bogomilismului bulgar, care predica purificarea sufletului prin posturi
care mântuie de toate relele, cel care se hrănea cu carne în timpul zilelor de
post era socotit un păgân. Şi gândirea religioasă a poporului a fost amestecată
cu tot felul de superstiţii specific naţionale, cu credinţa în farmece şi în
spirite, în fiinţe supranaturale care de fapt stăpâneau mai mult viaţa
poporului decât sfinţii bisericii creştine.
În
anul 1054, când creştinătatea s-a împărţit în Biserica apuseană sau romană şi
Biserica răsăriteană sau greacă, creştinătatea din ţara noastră a rămas
ataşată Bisericii răsăritene. Alături de Biblie, Biserica ortodoxă răsăriteană
are şi tradiţia ca izvor de învăţătură.
Prin slavii
de la sudul Dunării au fost primite în timp formele religioase ale civilizaţiei
bizantine. Ortodoxia îşi mărginea activitatea la copierea textelor religioase
slavone, la picturi bizantine şi la nazalizarea turco-greacă a liturghiei în
biserici. Cum liturghiile erau scrise în limba slavonă, timp de secole, masa de
credincioşi a fost menţinută într-o religie a ceremoniilor şi a formelor,
creind o psihologie a cucerniciei întemeiată pe afecţiuni religioase, nu pe
cunoaştere. Iar mulţimea mănăstirilor era o dovadă a vieţii religioase a
domnitorilor. Picturile mănăstirilor din secolele XV-XVI sunt unice în lume prin
culoarea lor neştearsă de timp.
În liniştea
acestor lăcaşuri sfinte, unii pisari sau dieci copiau texte bisericeşti -
totdeauna în limba slavonă - cu o caligrafie deosebit de îngrijită, apoi le
legau în scoarţe groase. Atâţia oameni temători de Dumnezeu se mulţumeau doar
să sărute scoarţele cărţilor sfinte. Totuşi şi în aceste timpuri, numele lui
Isus şi jertfa Lui erau de ajuns ca să mântuiască şi să schimbe vieţile. În
mănăstirea Tismana a fost scrisă o evanghelie în anul 1405. Evangheliarul de la
mănăstirea Homorului, din 1473, îl înfăţişează pe copertă pe Ştefan cel Mare
închinând cartea Fecioarei Maria. Din acelaşi secol sunt cunoscute Psaltirea
Scheiană şi Codicele Voroneţean. Iar după introducerea tiparului, cea dintâi
carte apărută a fost un liturghier slavon, cu litere cirilice, în anul 1508.
Cele
dintâi texte tipărite în limba română circulau în urma influenţei husite şi
lutherane în Ardeal. În 1544 s-a imprimat la Sibiu un catehism. La Braşov a
fost adus diaconul Coresi, pentru a tipări cărţi române şi slavone.
Cheltuielile au fost suportate de unii saşi şi unguri care sperau câştigarea
sufletelor la Reforma bisericească, la creştinismul pur. Erau unii prinţi calvini
care doreau să răspândească în acel timp adevărul Evangheliei în popor. Coresi
a tipărit în 1559 un catehism şi în 1560 un tetraevanghel românesc. În 1640 a
apărut la Alba lulia un catehism calvinesc şi împotriva lui a scris Varlaam,
mitropolitul Moldovei (anul 1695), care opunea mântuirii aduse de Cristos prin
har, prin credinţă, o „mântuire prin credinţă şi prin fapte." Pentru
luminarea poporului, în a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, mitropolitul
Dosoftei a scos de sub tipar Psaltirea, Liturghia, Vieţile Sfinţilor.
Un
fapt deosebit de important pentru viaţa religioasă este tipărirea în 1688 a
Bibliei de la Bucureşti, a lui Şerban Cantacuzino, care a fost socotită pentru
limba română ceea ce Biblia lui Martin Luther a fost pentru limba germană.
În
acelaşi timp, în secolele XVI-XVIII au apărut şi multe apocrife religioase,
îndeosebi texte oculte, zodiace, care dovedeau starea morală joasă a
poporului.
Odată
cu apariţia mahomedanismului şi cu dezvoltarea puterii otomane, presiunea
exercitată de turci asupra românilor pentru ca să se păgânizeze a fost deosebit
de violentă. Războaiele „religioase" purtate de munteni şi moldoveni
împotriva turcilor scot în evidenţă intensitatea conflictelor. Cronicile
vorbesc despre martiriul prin decapitare al unuia dintre domnitorii Munteniei,
Constantin Brâncoveanu şi a celor şapte fii ai săi, din ordinul Porţii Otomane,
pentru că a refuzat să renege pe Cristos şi să treacă la mahomedanism (în anul
1714).
În
alte ţări, în secolul al XIX-lea au avut loc treziri religioase. Ele nu erau
altceva decât reîntoarcerea la viaţa şi învăţătura Noului Testament. În secolul
al XX-lea, unii români care au fost în America pentru a câştiga ceva bani, s-au
întors în ţară cu cunoaşterea lui Cristos, primită prin bisericile baptiste
americane. Ei au răspândit Evanghelia şi astfel s-au întemeiat multe biserici
baptiste române înfloritoare.
În 1903
un credincios dintre fraţii din Anglia, cu numele Broadbent, trecând prin
Bucureşti a căutat o adunare creştină care să fie în general asemănătoare
bisericilor baptiste, dar să nu fie condusă de un singur om-pastor. Înţelegând
că nu exista ceea ce căuta, se zice că a îngenuncheat în Piaţa Universităţii şi
s-a rugat Domnului să trimită oameni care să întemeieze adunări şi în România;
apoi a publicat într-o revistă din Anglia un articol în acest sens. Un frate
din Elveţia, cu numele Berney, socotind că lui i se adresa această chemare, a
venit după câţiva ani în România şi, predând lecţii de limba franceză în case
particulare, căuta totodată să predice pocăinţa şi credinţa în Domnul Cristos.
Opoziţia s-a arătat atât de mare încât a fost expulzat din ţară. Însă după
plecarea lui, prin fraţi „necunoscuţi" s-au format unele adunări în
diferite oraşe şi sate îndeosebi din Muntenia şi Moldova. Începuturile au fost
foarte modeste, dar mai târziu, prin 1960, existau peste 150 adunări ale
acestor fraţi „largi" sau „deschişi.” Însă Dumnezeu a făcut o trezire în
România şi fără influenţe din afara ţării. Prin citirea Sfintei Scripturi,
Dumnezeu a lucrat în sufletele unor preoţi ortodocşi, care au cunoscut pe
Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al lor personal şi au ajuns astfel să
vestească Evanghelia celor din jur. Aşa este cazul cu Dumitru Cornilescu, Iosif
Trifa, Teodor Popescu şi alţii.
Înaintea
primului război mondial, tânărul teolog D. Cornilescu era diacon în Bucureşti,
la biserica „Sfântul Ştefan" - „Cuibul cu Barză," unde T. Popescu îşi
desfăşura activitatea de preot; amândoi căutau să moralizeze pe enoriaşi prin
predicile lor. În acel timp, prinţesa Raluca Calimachi l-a îndemnat pe Dumitru
Cornilescu să traducă Biblia în limba română modernă. La Stănceşti-Botoşani, în
nordul Moldovei, unde i s-a oferit posibilitatea, D. Cornilescu a lucrat la
traducerea Bibliei, care s-a publicat în anul 1921. Traducerile dinainte erau
pline de arhaisme, încât citirea lor era dificilă şi chiar fără folos.
Cornilescu însă a folosit un limbaj clar, încât lucrarea lui a fost primită de
toţi credincioşii din România.
Înainte
de a lucra la traducere, el nu cunoştea mântuirea lui Dumnezeu arătată în
jertfa de pe cruce a Domnului Cristos ca experienţă personală. În broşura „Cum
m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora", între altele spunea:
„Învăţasem la şcoală că El a murit pentru păcatele întregii lumi. Dar ce îmi
foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt
iertate? Da, dar dacă a murit pentru păcatele întregii lumi - mi-am zis - a
murit şi pentru păcatele mele... Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că există
o iertare a păcatelor, că Cristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta
este şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi merge la judecată, voi
zice lui Dumnezeu: „Doamne, nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că este
Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Cristos a murit pentru mine şi am luat
iertarea pentru mine... Am crezut ce spune Cuvântul Tău."
După
ce s-a întors astfel la Dumnezeu, Dumitru Cornilescu fiind în singurătatea
locului unde traducea Biblia, îşi spunea: „Dar cine ştie dacă nu este numai o
închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea
Bibliei!" Şi s-a rugat lui Dumnezeu: „Dacă îmi dai prilejul să văd un alt
suflet venind la Tine în acelaşi fel, voi fi pe deplin încredinţat că sunt pe
calea cea bună." Nu după mult timp au venit doi tineri de la şcoala
militară, care plecau pe front şi l-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru
moarte. El le-a spus: „Bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum
trei luni, n-aş fi ştiut să vă răspund la această întrebare. Cristos a murit
pentru păcatele dumneavoastră şi dacă credeţi lucrul acesta, aveţi iertarea
păcatelor, sunteţi mântuiţi." Aceşti tineri au adus şi pe alţi colegi ai
lor ca să înţeleagă mântuirea în Domnul Cristos.
Dorinţa
lui Dumitru Cornilescu de a vesti Evanghelia l-a dus iar în Bucureşti, unde a
lucrat alături de Teodor Popescu în biserica „Cuibul cu Barză". În 1923
însă a plecat în Elveţia, cu intenţia de a reveni în ţară; totuşi s-a stabilit
acolo şi nu a mai putut avea ocazia de a revedea locurile în care Dumnezeu îşi
începuse prin el o lucrare de trezire creştină.
Înainte
de a spune câteva lucruri în legătură cu activitatea lui Teodor Popescu,
precizăm că aproape în acelaşi timp, în mod cu totul separat, preotul ortodox
Iosif Trifa a început să scoată la Sibiu (1922) o revistă de educaţie
religioasă pentru cei de la sate, cu numele „Lumina Satelor". Revista care
a apărut în ianuarie 1923 era o chemare directă către săteni: „Veniţi să facem
o intrare creştinească în anul nou, cu hotărârea şi întovărăşirea de luptă
împotriva sudălmilor şi beţiei." Şi era o notă care trebuia semnată şi
trimisă la redacţie de către fiecare care dorea să intre în această „oaste a
Domnului", de luptă împotriva păcatelor. Mulţi au dat răspuns acestei
chemări. Cei care se numeau acum „ostaşi" căutau în satele lor să se
întâlnească, să cerceteze împreună Biblia şi să se încurajeze frăţeşte. În numerele
următoare ale revistei părintelui Trifa se spunea apoi despre primirea lui Isus
Cristos ca Mântuitor, despre iertarea păcatelor, despre naşterea din nou. „De
fapt nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru;
ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel
răstignit... Sfânta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi adusă în familii, în
societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om."
Prin
1934, unii apreciau că mişcarea aceasta a fost bună numai atât timp cât a avut
ca scop lupta contra beţiei; dar de când a început să se predice şi despre
naşterea din nou şi despre alte învăţături ale Scripturii, „Oastea"
devenea primejdioasă.
Preoţii
ortodocşi doreau să transforme „Oastea Domnului" dintr-o mişcare
spirituală, într-o simplă lucrare de moralizare, de educaţie. În aceste
condiţii, în martie 1936 preotul Iosif Trifa a fost caterisit. El scria: „Mă
voi resemna în această judecată şi voi rămâne mai departe un simplu mirean în
rând cu ceilaţi fraţi ai mei, în ostăşia Domnului... Eu n-am îndemnat pe nimeni
contra cuiva, decât contra păcatului." A fost bolnav de plămâni şi a murit
în februarie 1938. Însă „Oastea Domnului" a continuat să existe, mai mult
sau mai puţin ataşată bisericii şi în ciuda opoziţiei bisericii ortodoxe.
Printre
credincioşii din „oaste" s-au dovedit şi daruri deosebite care
influenţează masele prin poezie şi cântec. Delicatul poet Traian Dorz excelează
printre poeţii creştini. Şi credincioşii din toate denominaţiile cunosc câte ceva
din cele peste trei mii de cântece compuse de Nicolae Moldoveanu, cu melodii de
o variaţie impresionantă şi potrivite spiritului românesc. În timpul când cei
dintre stăpâniri se declarau atei, Nicolae Moldoveanu a fost închis cinci ani
(1959-1964), pentru vina că melodiile compuse de el erau prea mult răspândite
în toată ţara. El numea perioada aceasta deosebit de grea din viaţa lui, „cea
mai înaltă şcoală a Domnului, şcoala crucii." Şi acolo, în închisoare, Dumnezeu
i-a dat încă 350 de cântări, pe care a trebuit să le memorizeze, neavând
posibilitatea de a le scrie.
În
timp ce Dumitru Cornilescu traducea Biblia, în anul 1919, preotul Teodor
Popescu era în Bucureşti şi a avut de trecut prin suferinţe deosebite. Avea 33
de ani când i-a murit soţia. „Îl întrebam pe Dumnezeu: „De ce, Doamne, mi-ai
luat mama copiilor mei, de ce mi-ai luat printr-o lovitură ce aveam mai scump
în ochii mei?" M-a smerit Dumnezeu...” În necazul lui a început să
citească Noul Testament, iar duminica la biserică spunea din cele ce citise.
„Punând păcatul în legătură cu Isus Cristos, am făcut un pas mare spre
adevăr... Sunt eu un păcătos? iată întrebarea la care am ajuns... Acum, când am
luat în serios păcatul, am văzut cât de mult mă stăpânea el şi cât de mare
nevoie aveam de iertare... Dar cum? În Noul Testament vedeam totdeauna puse
alături iertarea, mântuirea, cu credinţa." A citit în evanghelii despre
femeia păcătoasă, despre tâlharul de pe cruce şi a înţeles că Isus este Cel
care ne iartă păcatele, pe temeiul jertfirii Sale pe cruce. „Citind Noul
Testament, m-am întors la Dumnezeu", mărturisea el.
„Inima
şi viaţa mea fiind schimbate, mi s-a schimbat şi vorbirea şi predica. Predicile
au început să fie o chemare la viaţa cu Cristos...* (* Predicile ţinute au fost
scrise şi tipărite în două volume: „Isus vă cheamă" şi „Veniţi la
Isus".) Ascultătorii mei au observat o schimbare la mine, dar mult timp ei
păreau că nu înţeleg vorbirea mea. Deosebit de mare a fost bucuria mea, când
cele dintâi roade au început să se arate, adică suflete care căutau adevărul
mântuirii şi care se hotărau pentru o viaţă nouă cu Isus." Aceşti
credincioşi doreau acum să se întâlnească mai des şi s-a ajuns să se facă
adunări de evanghelizare în localul unei şcoli din apropiere. Unii care nu
ştiau carte au învăţat să citească, pentru ca să înţeleagă ei înşişi cele
scrise în Noul Testament. În aceste condiţii s-au întors la Dumnezeu şi câţiva
seminarişti şi preoţi. Iar Teodor Popescu era invitat să meargă şi în alte
oraşe pentru a vesti Evanghelia, îndeosebi la Ploieşti, Câmpulung şi în alte
localităţi din judeţul Argeş.
El
spunea: „Fiind preot în biserica ortodoxă, gândeam că toate rânduielile
bisericii sunt aranjate potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar citind
Scriptura, am rămas uimit şi am zis că eu nu înţeleg bine lucrurile. Continuând
să citesc, am observat că una este scris în Noul Testament şi altceva este ceea
ce am moştenit." Aproape patru ani a căutat să împace formalismul religios
în care se găsea, cu conştiinţa lui trezită de Scriptură. Urmând ritualul
ortodox, cânta că Fecioara Maria şi sfinţii ne mântuiesc. Dar conştiinţa îi
spunea: Cine ne mântuieşte: Maria? Sfinţii? Isus?... După un timp, n-a mai
putut face altceva decât să schimbe tipicul, să înlocuiască invocarea Mariei şi
a sfinţilor cu cuvintele: „Domnul Isus Cristos să ne mântuiască!" Spunea:
„Că sfinţii prin rugăciunile lor ne-ar mântui, asta n-o poate spune decât un om
cu totul străin de Evanghelia Domnului Cristos..."
Poetul
Octavian Goga era pe atunci ministrul educaţiei şi a scris impresiile pe care
le-a avut într-o vizită pe la Cuibul cu Barză. „Nu era o cuvântare de exeget
mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină teologică... Mulţimea
participa cu devotament la toate analizele lui, urmărea ritmul logic şi îi
primea argumentele cu o vie agitaţie... Din grămadă m-am desfăcut pe îndelete,
cu senzaţia că dincolo de zgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul rănit
de mustrări şi sfios de orice atingere, ca o mimoză bolnavă... Ce face astăzi
biserica pentru îngrijirea sufletelor noastre?... O energie paralizantă pare a
stăpâni organismul bisericesc... Suntem lăsaţi în neştire şi un cler afon nu ne
poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o clasă conducătoare păgână."
Fără să ştie, poetul devenise profet.
Teodor
Popescu spunea în acel timp: „Gândul meu a fost să-mi văd mai departe de lucru
în sânul bisericii în care m-am născut şi am crescut... Pentru chestiuni de
tipic, autoritatea m-a înlăturat şi odată cu mine a înlăturat din biserică şi
mişcarea începută. Nu mă revolt din această pricină. Am conştiinţa că n-am greşit
fată de biserică şi faţă de neamul meu, dacă m-am îndreptat de-a binelea faţă
de Evanghelie, îndreptând spre ea şi pe alţii... Chiar dacă sunt înlăturat din
sânul bisericii, nu-mi voi pierde eu vremea să lupt contra bisericii, ci voi
lupta contra nestiinţei şi a păcatului şi voi căuta să câştig suflete nu pentru
mine, ci pentru Cristos.” În ianuarie 1924, consistoriul instituit pentru
aceasta a dat sentinţa: depunerea din treaptă (caterisirea) preotului Teodor Popescu.
Cei
credincioşi care Îl cunoscuseră pe Domnul Cristos la biserica Cuibul cu Barză
au continuat să se adune prin case particulare. Aşa au înţeles tot mai bine
cuvintele Scripturii, chiar şi cu privire la „biserica din casa lui
Filimon" sau „din casa lui Nimfa". Au înţeles că nu numai unul era
preot, ci toţi cei credincioşi sunt preoţi ai lui Dumnezeu; şi nu numai unul
poate vorbi din Scriptură, ci orice frate care are un dar de la Dumnezeu. În
1925 fraţii aceştia au luat pentru prima dată cina Domnului într-o casă
particulară şi de atunci au continuat lucrul acesta în fiecare duminică.
Împreună
cu alţi credincioşi, Teodor Popescu s-a dus prin unele localităţi să vestească
Evanghelia. Peste tot se întâlnea împotrivirea preoţilor şi în unele locuri cei
credincioşi erau insultaţi şi chiar bătuţi, încât din satul lor plecau duminica
din zorii zilei ca să se ducă la fraţii din oraşul mai apropiat. Şi atât prin
Teodor Popescu, cât şi prin fraţi necunoscuţi, s-au întemeiat peste 150 de
adunări, cele mai multe în Muntenia. Colaboratori mai apropiaţi a avut în
persoana lui G. Cornilescu (fratele traducătorului Bibliei) şi a lui Emil
Constantinescu, credincios deosebit de corect în prezentarea adevărurilor
Scripturii. Împreună, au realizat şi o bogată literatură creştină.
Lucrarea
de slujire în adunările locale nu era socotită ca răspunderea unei singure
persoane. Fraţii înţelegeau că Noul Testament nu recunoaşte o succesiune
apostolică prin care să se transfere autorităţi speciale anumitor credincioşi.
Orice frate care avea un dar de la Dumnezeu era liber să-şi manifeste darul în
adunare. Nimeni nu era plătit pentru lucrarea aceasta. Credincioşii aceştia
n-au avut intenţia să poarte vreun nume care să-i deosebească de alţii. Pentru
că autorităţile i-au întrebat ce fel de creştini sunt, ei au răspuns că sunt creştini
„după Scriptură"; iar mai târziu, tot autorităţile le-au impus numele de
„creştini după Evanghelie", aşa cum erau cunoscuţi alţi credincioşi
răspândiţi prin ţară.
Teodor
Popescu a avut îndeosebi darul de a vesti Evanghelia, însă totodată a înţeles
şi a expus foarte clar adevărurile de seamă ale Scripturii. În predici, el
prezenta stricăciunea totală a firii noastre păcătoase şi mânia lui Dumnezeu
care se va dezlănţui faţă de cei care rămân în păcatele lor. Arăta că Dumnezeu
a luat iniţiativa şi a îngrijit să avem o cale a mântuirii prin jertfa adusă de
Domnul Cristos pe crucea de pe Golgota. Datorită Domnului Cristos, noi putem
avea o deplină siguranţă a mântuirii, care cuprinde atât trecutul, cât şi
prezentul şi viitorul. De la început a fost clar pentru Teodor Popescu adevărul
siguranţei mântuirii prin har, prin credinţa în Domnul Cristos. „Toată mântuirea
noastră este lucrarea Lui Însuşi. El Însuşi începe, El continuă şi El sfârşeşte
mântuirea noastră. Nu este nici un merit pentru noi. Chiar când cineva caută pe
Dumnezeu, tot de la El vine iniţiativa... Dacă eşti convins de păcatele tale,
aceasta este lucrarea Duhului Sfânt... A fi mântuit înseamnă a avea păcatele
iertate, a fi scos de sub puterea păcatului şi a merge în cer, unde nu intră
nimic păcătos. Suntem desăvârşit de mântuiţi, mântuiţi cu o mântuire veşnică,
primiţi în chip desăvârşit înaintea Tatălui. Nu lipseşte nimic la mântuirea
noastră, la primirea noastră înaintea Lui. În ce priveşte însă lucrarea Duhului
Sfânt în noi, lucrare care trebuie să scoată chipuri asemenea Domnului Cristos,
ea se continuă până în ziua când şi Duhul Sfânt va spune: „S-a sfârşit!"
Teodor
Popescu a primit de la Dumnezeu claritate în privinţa adevărurilor esenţiale
ale Scripturii. Spunea că pentru o bună cunoaştere a Bibliei trebuie să facem
deosebire între dispensaţii, îndeosebi între Lege şi har, între Israel şi
Biserică. A înţeles de asemenea care este aşteptarea de acum a Adunării lui
Dumnezeu - răpirea. A întâlnit credincioşi în diferite grupări religioase, în
diferite condiţii, şi a recunoscut în ei pe nişte fraţi. Spunea: „Încă o ceată
de călători spre cer!" Şi: „Nici o adunare nu poate să spună că este
singura adunare a lui Dumnezeu pe pământ. Nu stă bine nimănui să spună: „Hai la
noi, pentru că la noi este adevărul", chiar când este sigur că merge pe
calea lui Dumnezeu."
După
moartea lui, în 1963, unele adunări în care lucrase au avut de suferit confuzii
îndeosebi în privinţa siguranţei mântuirii. Sub influenţa celor din afară,
unele persoane care nu au avut o suficientă creştere spirituală în şcoala
Domnului Cristos, au avut roluri de conducere omenească în adunări şi faptul
acesta a determinat o dare înapoi în ce priveşte învăţătura. Dumnezeu însă Şi-a
arătat mai departe îndurarea faţă de această mişcare creştină, trezind pe unii
credincioşi din generaţiile mai tinere, care au dovedit profunzime în
cunoaşterea Sfintei Scripturi.
Desigur,
Dumnezeu a avut şi alte lucrări de trezire la o viaţă creştină, dar noi,
oamenii, suntem limitaţi în cunoaştere şi apreciere; numai El are o vedere
perfectă a tuturor lucrurilor. Şi Lui avem să mulţumim pentru faptul că sunt şi
„alte cete de călători spre cer."