Umpleţi vidul! > Viaţa de după moarte


VIAŢA DE DUPĂ MOARTE

Marxiştii nu ştiu ce este viaţa. Academicianul rus Oparin spune: “Viaţa este una din formele mişcării materiei”. Ce să facă un tânăr cu o astfel de defi­niţie? El întreabă pe tatăl său marxist: “Cum pot crede în viaţă? Cum pot să-mi utilizez mai bine viaţa?” Însă tatăl său nu-i poate da un răspuns, deoarece întrebarea aceasta e tot atât de lipsită de sens pentru un marxist ca întrebarea cum trebuie să se comporte una din formele de mişcare ale materiei cu legile ei intrinseci. Creştinii au un răspuns: “Viaţa este o persoană, Isus Cristos, a Cărui prietenie o poţi accepta şi al cărui exemplu îl poţi urma. Viaţa este o favoare veşnică. Durata ei pe pământ trebuie folo­sită, fără a te cruţa pe tine însuţi, în slujba altora şi pentru continuarea ei veşnică în rai — faţă de care pământul este o anticameră — spre a te bucura de Creatorul tău şi de slava Lui.”

Neştiind ce este viaţa, marxiştii nu ştiu nici ce este moartea. Moartea este o groază, dacă o despuiăm de mângâierile şi nădejdiile religiei. Este o consolare rece să spui celui ce a pierdut pe cineva: “Nu-i nimic că iubitu-ţi moare şi dispare pentru totdeauna, dar socialismul face progrese şi în curând ne vom plimba în lună”.

Marx a scris într-o scrisoare adresată lui Lasalle: “Moartea fiului meu m-a zdruncinat adânc şi simt pierderea atât de puternic, încât parcă ar fi fost abia ieri, iar biata mea soţie este complet zdrobită de această lovitură”.

Înţelegem suferinţele lui. El n-a cunoscut biru­inţa creştinului asupra morţii.

Creştinul sovietic Talantov a murit în închisoare pentru credinţa lui. Fiul lui cel mare a continuat lupta creştină. Şi el a murit în închisoare. Fiul mai tânăr a preluat lupta. Acum şi el a murit în închi­soare. Aceştia nu s-au temut de moarte.

Skripnikov a fost împuşcat în Uniunea Sovietică pentru lupta sa creştină. Fiica sa, Aida, fără a fi intimidată de soarta tatălui ei, şi-a însuşit cauza lui. Ea este încă tânără. A fost de patru ori la închisoare până acum din cauză, că mărturiseşte credinţa ei în Cristos.

Pentru atei moartea este ca sabia lui Damocles atârnând deasupra capetelor lor amintindu-le că în curând toate bucuriile şi necazurile lor vor lua sfârşit.

Moartea nu înspăimântă pe cei ce o ştiu.

Isus a afirmat: “Oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată”. El a spus aceste cuvinte lângă mormântul unuia care crezuse în El. Isus a avut drep­tate. Naşterea şi moartea constituie felul nostru de a înţelege realitatea vieţii, văzută din perspectiva timpului. Creştinii nu trebuie să se teamă de moarte.

În timpul revoluţiei ruse, în marea teroare exer­citată de Ceka, un grup de creştini a fost condamnat să fie înecat. Unul dintre ei a exclamat: “Noi mergem la Dumnezeu! Ce deosebire este dacă mergem pe uscat sau pe mare?” Ei nu s-au temut.

“Manualul ateului” spune că credinţa în viaţa de dincolo de mormânt este “baza teoriei religioase” şi o consideră “extrem de periculoasă”.

Dar ce este viaţa dacă nu urmează nimic după moarte?

Să presupunem că s-a îndeplinit idealul comunist. Vom avea o societate perfectă, fără deosebire între bogat şi sărac, fără războaie şi revoluţii, cu avere, cultură şi fericire pentru fiecare. Oamenii însă vor trebui să moară. Oamenii săraci mor cu uşurinţă. Nu prea au mult de pierdut. Pentru oamenii fericiţi moartea este o catastrofă. Kirov, secretarul general al partidului comunist din districtul Leningrad, asa­sinat de Stalin, avea o poziţie puternică. El se bucura de viaţă. Ultimele lui cuvinte au fost: “Doresc să trăiesc şi să trăiesc şi să trăiesc”. Dacă Stalin nu l-ar fi ucis, ar fi murit de moarte naturală câţiva ani mai târziu şi ultimele lui cuvinte tragice ar fi fost aceleaşi.

Noi toţi trebuie să murim. Hotărârea nu depinde de noi. Dacă nu urmează nimic, cea mai frumoasă viaţă nu este nimic mai mult decât un banchet oferit unui osândit la moarte înainte de a fi executat. El ca­pătă delicatese şi apoi este spânzurat. El poate trăi într-o societate ideală, dar în cele din urmă va putrezi uitat pentru totdeauna şi de toţi.

Du-te de mângâie pe cineva care este pe moarte într-o cameră de gardă pentru canceroşi, sau pe membrii familiei lui, cu aceste cuvinte: “Construim o societate comunistă fericită”; sau “Ştiinţa realizea­ză lucruri mari”. “Am fost în lună şi în curând vom fi pe Venus”. Nu este multă mângâiere în aceste cu­vinte. Dar spune muribundului şi celor îndureraţi ai lui despre Tatăl ceresc şi nădejdea creştinului de a trăi veşnic cu El, şi vei vedea deosebirea.

Dacă ateii au dreptate şi nu există viaţa de dinco­lo, atunci “Toate zilele noastre de ieri au luminat nebunilor calea către moartea prăfuită” şi “viaţa este un biet actor care-şi pierde timpul pe scenă, ca apoi să nu se mai audă nimic despre el. Este o poveste spusă de un idiot zgomotos şi înfuriat şi care nu înseamnă nimic” (Shakespeare).

Dar viaţa continuă după moarte. Gândul veşniciei şi al răsplătirii binelui şi răului este înscris adânc în inima omului.

Creştinii se jertfesc din cauză că ei cred în viaţa veşnică. Dar de ce îşi sacrifică comuniştii vieţile? Comuniştii au murit in închisorile ţariste pentru credinţa lor marxistă. Nimeni din partid nu-şi aminteşte de ei. Tânăra generaţie de comunişti nici măcar nu cunoaşte numele lor. De asemenea comu­niştii mor astăzi în închisorile din unele ţări ne-comuniste. De ce-şi dau vieţile? Creştinii cred într-o răsplată veşnică. Dar ce sens are ca un ateu să-şi dea viaţa, singura viaţă despre care ştie că o posedă, pentru un ideal a cărui îndeplinire n-o poate verifica şi de ale cărui frumeseţi nu se poate bucura? Sub comunism, viaţa se va sfârşi exact ca şi sub capita­lism, în moarte şi “într-o convocare de viermi” (Shakespeare). Comuniştii nu şi-ar sacrifica vieţile dacă, în adâncimile sufletului lor, la care raţiunea nu are acces, n-ar şti că mormântul nu este sfârşitul şi că cei ce au dat totul pentru o cauză bună îşi vor primi răsplata.

Toată ştiinţa modernă este bazată pe legea con­servării energiei, aşa cum a fost formulată de Lavoisier. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. (Această lege încetează de a se aplica cu stricteţe numai înlăuntrul atomului).

Omul este un mănunchi de energie în diferite forme: energie condensată în materie, căldură, electricitate şi energie spirituală. Ce se întâmplă cu aceste diferite forme de energie la moarte? Energia condensată în atomi nu se pierde. Corpul putrezeşte iar atomii lui intră în noi combinaţii. Căldura trupului nu se pierde. Când cuptorul se răceşte, căl­dura lui a fost comunicată atmosferei înconjurătoare. Când trupurile noastre devin cadavre reci, temperatura din jurul nostru creşte cu o fracţiune minimală, neglijabilă, dintr-un grad. Electricitatea emanată de trup reintră în bugetul general de energie electrică al naturii. Ce devine la moarte, energia spirituală, puterea de voinţă, capacitatea de a gândi şi de a simţi? Oare această energie se schimbă la moarte, fiind transformată într-o formă inferioară de energie, să spunem, mecanică? Dacă este aşa, am putea după moarte să sărim de două ori mai sus decât înainte, ceea ce nu-i cazul. Nu! Energia spirituală rămâne după moarte. Altfel, legea lui Lavoisier se prăbuşeşte. Spiritul meu reintră în bugetul general al energiei spirituale; el se întoarce la Spiritul cel veşnic, la Dumnezeu.

Dacă duhul nostru este pregătit pentru acest eve­niment, dacă a cultivat lucrurile de valoare în acest domeniu — dragostea, adevărul, credinţa, speranţa, pacea, bunătatea, blândeţea — el va fi la moarte în elementul său. Viaţa viitoare va fi un paradis în care ne vom bucura de lucrurile nădăjduite. Dacă duhul nostru intră în această sferă complet nepregătit, plin de păcate şi de o poftă nesăţioasă după satisfacţii păcătoase care nu pot fi împlinite, viaţa lui va fi profund nefericită. Acesta este iadul.

Viaţa expiră tot aşa de imperceptibil ca şi aburul care se ridică în aer. Dar vaporii nu încetează să exis­te; şi nici spiritul. Apostolul Iacov scrie: “Ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur care se arată puţintel şi apoi piere”. Dar aburul nu se duce în nimic. Aburul se transformă în apă. Nimic nu se pierde vreodată. Viaţa pământească trece, dar ea nu devine nimic. O omidă devine o gogoaşă, iar o gogoaşă devine un fluture. Morţii au trecut de sfera văzută. Aceasta nu înseamnă că ei nu mai există.

Să presupunem că am putea vorbi cu un embrion şi să-i spunem că viaţa pe care o duce în pântecul mamei sale este doar viaţă pregătitoare. Adevă­rata viaţă urmează într-o altă lume necunoscută embrionului, în condiţii de neînchipuit pentru el. Dacă ar avea inteligenţa unui academician, embrionul ar putea răspunde ca “Manualul ateului”: “Nu mă deranja cu aceste superstiţii reli­gioase! Viaţa din pântec este singura pe care o cunosc şi nu există alta. Astea-s invenţii ale unei preoţimi lacome”.

Dar să ne închipuim că acest embrion ar putea gândi cu mai mult spirit de discernământ decât acela al academicienilor noştri. El şi-ar spune în sinea lui: “În capul meu se dezvoltă ochi. În ce scop? Nu este nimic de văzut. Picioarele cresc. N-am loc nici măcar să le întind. De ce trebuie să crească? Şi de ce cresc braţele şi picioarele? Trebuie să le ţin îndoite pe pieptul meu. Ele mă încurcă atât pe mine cât şi pe mama mea. Întreaga mea dezvoltare în pântec este lipsită de sens, dacă nu urmează o viaţă cu lumină şi culoare şi cu multe obiecte de văzut. Locul unde îmi voi petrece cealaltă viaţă trebuie că va fi mare şi va­riat. Va trebui să alerg pe el. Din cauza aceasta îmi cresc picioarele. Va fi o viaţă de muncă şi luptă. Acesta este rostul pentru care îmi cresc braţele şi pumnii, care aici îmi sunt inutili.” Cugetările asupra propriei sale dezvoltări ar conduce embrionul la cu­noaşterea altei vieţi, deşi nu a experimentat-o.

Aceasta este şi situaţia noastră. Biserica lui Cristos ne învaţă că viaţa din lumea aceasta are un caracter embrionic şi nu este decât o pregătire pentru adevărata viaţă care urmează. Cum ştim lucrul acesta? Dacă Dumnezeu (sau natura, de dragul ar­gumentului) ne-ar fi creat numai pentru viaţa aceasta, ne-ar fi dat mai întâi înţelepciunea şi experienţa bătrâneţii şi după aceea vigoarea tinereţii. Am fi ştiut cum să trăim. Dar realitatea este că pe când suntem tineri şi tinere plini de vigoare, ne lip­seşte înţelepciunea şi cel mai adesea ne risipim anii pe nimic. Iar când am acumulat înţelepciune şi ex­perienţă, dricul ne aşteaptă afară la poartă. Pentru ce-i cresc embrionului ochi şi picioare şi braţe? Numai pentru ceea ce urmează. Dezvoltarea noastră în această viaţă arată clar spre altă viaţă viitoare.

Trupul şi duhul nu numai că au dezvoltări se­parate, ci chiar contrare. Cu cât înaintăm în vârstă, trupul nostru se trece dar duhul nostru se îmbogăţeşte. Duhul şi trupul sunt ca doi călători, unul urcând un munte, celălalt coborând de pe munte. Ei călătoresc în direcţii opuse. Ce logică mă va face să cred că atunci când trupul a ajuns la poalele munte­lui, la ultima descompunere, duhul se va degrada împreună ce el? Nu este mult mai probabil că, după ascensiune, el va zbura la cerurile cerurilor, după cum spune şi Mao-Tse-Tung că duhul soţiei lui ar fi făcut la moarte (vezi poemul său “Nemuritorii”)?

Am trăit mulţi ani singur într-o celulă, fără cărţi. Îmi petreceam timpul imaginându-mi tot felul de si­tuaţii: că eram preşedintele Uniunii Sovietice, regele Angliei, papa, un milionar, un cerşetor. Puteam să-mi imaginez toate aceste situaţii. Ele sunt imagina­bile, deoarece constituie posibilităţi de viaţă. Viaţa este bogată. Ea a putut face un împărat al Franţei dintr-un caporal şi apoi din acest împărat, un prizonier pe o insulă. Oameni săraci au devenit milionari. Oameni bogaţi au devenit săraci. Stalin, fiul unui cizmar beţiv, fost seminarist, a devenit dictator nu numai al Uniunii Sovietice, ci şi al între­gului bloc comunist. Scurt timp după moartea sa, numele lui a fost şters din istorie. Toate aceste lucruri sunt posibile în viaţă, de aceea ele pot fi ima­ginate. Am încercat însă să-mi imaginez că eram mort, dar niciodată n-am reuşit fiindcă moartea nu este una din posibilităţile vieţii.

Dacă încerci din răsputeri să-ţi imaginezi că eşti mort, ultimul lucru pe care ţi-l închipui este să te vezi pe tine însuţi întins nemişcat în sicriu, într-o capelă mortuară. Faptul că te vezi în cosciug, arată că nu eşti mort. Un om mort nu se vede pe sine. Imposibilitatea de a-ţi imagina moartea este un ar­gument puternic în favoarea veşniciei vieţii omeneşti.

Lucrul important este de a nu confunda veşnicia cu timpul fără de sfârşit. Timp fără sfârşit nu există! Veşnicia este absenţa timpului.

Ne putem face o oarecare idee despre aceasta în posibilităţile lumii visurilor, în care operaţiile mintale se efectuează uneori cu o extremă repe­ziciune. O serie de fapte, care în mod normal ar ocupa un timp foarte lung, trec prin mintea noastră într-o clipă, în cursul unui vis. Relaţiile de spaţiu sunt de asemenea distruse. Putem traversa distanţe mari într-o secundă. În vis nu suntem legaţi de spaţiu, nici de timp. Meditând la vise, ne dăm seama că zidurile spaţiului şi ale timpului, care ne ţin închişi în timp ce suntem treji, ascund de noi o altă calitate de viaţă dincolo de sfera limitată pe care obişnuim s-o numim “realitate”.

Trupul omenesc are nevoie de foarte puţine lucruri, pentru a fi satisfăcut pe deplin: hrană, îmbrăcăminte, adăpost, odihnă şi, la o anumită vârstă, un partener de sex opus. Atunci, cum se explică faptul că atât capitaliştii cât şi clasa su­perioară a Sovietelor, care posedă toate acestea din belşug, sunt uneori melancolici şi nesatisfăcuţi?

Cum se face că oameni azvârliţi în închisoare pentru credinţele lor, flămânzi, tremurând de frig, în lanţuri, despărţiţi de iubiţii lor ani de zile, jubilează de bucurie? Care este entitatea tainică ce poate fi deprimată, în timp ce trupul are toate bunu­rile, şi se poate bucura în timp ce trupul trece prin suferinţe? Este ceva diferit de trup. Acesta este sufletul.

El îşi arată dependenţa, dar în acelaşi timp şi independenţa faţă de trup, în decursul vieţii noastre pământeşti. El este atât de independent de trup, încât poate hotărî sinuciderea. Sufletul poate hotărî să-şi ucidă propriul său trup din motive psihologice. Nu există nici un motiv să credem că moartea trupului trebuie să implice şi moartea acestei entităţi inde­pendente, dotată cu o voinţă puternică.

În a doua carte a Împăraţilor (25:16), în Biblie, există o expresie ciudată. Acolo sunt enumerate diferite obiecte pe care regele Solomon le-a construit pentru templu, înşiruirea se termină cu cuvintele: “Unelte­le de aramă aveau o greutate necunoscută”.

Există aramă a cărei greutate nu se poate cu­noaşte? Chiar şi o pană are greutatea ei. Numai când ne gândim la obiecte specifice, considerăm greutatea. O bucată specifică de aramă, o anumită pană, fiecare are greutate. Arama ca o generalizare nu are greutate.

Filozofia scolastică avea dreptate când distingea între esenţa unui obiect şi accidentele lui. Esenţa pâinii constă în aceea că este un obiect făcut din aluat care serveşte ca hrană. Esenţa nu are greutate. Pâinea poate avea diferite forme şi aspecte. Poate fi pâine de orz, pâine de grâu, pâine proaspătă sau pâine veche, o felie mică sau mare de pâine. Greutăţile lor pot varia după caz. Greutatea, culoarea, mărimea depind de accidente. Esenţa nu are nici una din acestea. Pâine ca abstracţie este o noţiune în spiritul meu. Acolo ea este fără greutate, până ce a luat o for­mă specifică, la fel ca arama, dacă nu are o anumită mărime şi formă.

Chiar şi atunci, obiectele au greutate numai sub acţiunea gravităţii. Într-o navă cosmică, într-o stare de imponderabilitate, obiectele plutesc în jur. Fără influenţa gravităţii, ele nu au greutate.

Regele Solomon construise un templu spiritual. Nici un soldat babilonean nu putea duce în altă parte ceea ce el clădise în mintea sa, în cinstea Domnului.

La 1 septembrie 1968, s-a decretat în Uniunea So­vietică o lege, potrivit căreia copiii puteau fi luaţi de la părinţii lor şi plasaţi în internate ateiste, dacă se afla că ei au fost educaţi în credinţa creştină. Părinţi creştini îndură această samavolnicie. Familiei Sloboda i s-au luat trei copii, familiei Malozemlov, şapte, dar cine poate despărţi pe un om cu gândire duhovnicească de copilul său?

Există esenţa noţiunii de “copil”, şi există ac­cidentele. Acestea din urmă variază. Copilul meu a fost un embrion, la început foarte asemănător cu acela al unui animal; apoi a fost un prunc; apoi o fetiţă care s-a jucat cu păpuşi. Acum ea este la şcoa­lă. Pot ţine un copil în braţe. El poate fi departe. Poate fi un copil ascultător sau un copil care a mers pe căi greşite. Accidentele se pot schimba. Dar fap­tul că el este copilul meu nu se schimbă niciodată. Legătura de mamă-copil aparţine esenţei. Nu ne temem de ceea ce comuniştii fac copiilor în lumea accidentelor. Relaţia mamă-copil nu se schimbă ni­ciodată.

Acelaşi principiu se aplică şi vieţii. Care viaţă poate dispărea odată cu moartea?

Am avut o viaţă bogată şi una săracă, o viaţă ve­selă şi una tristă, viaţa unui om liber şi aceea a unui deţinut, viaţă de om sănătos şi viaţă de om bolnav. Dacă mă identific cu una din formele vieţii, viaţa mea încetează când acea formă anumită de viaţă în­cetează. Pentru mulţi oameni, viaţa îşi pierde va­loarea când nu mai pot trăi în lux.

Dar noi creştinii trăim în domeniul esenţialului.

Isus spune: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Cuvântul “sunt” nu este utilizat în ebraică, limba pe care a vorbit-o Isus, după cum nu se foloseşte nici în limba rusă. El a spus: “Eu — Calea, Adevărul şi Viaţa”. El Se identifică cu noţiuni abstracte.

Natura cunoaşte numai stejari şi pini şi meri. “Arbore” este o abstracţie formată în mintea mea. Poţi distruge toţi arborii din lume. Noţiunea “arbore” nu poate fi atinsă de această catastrofă.

În natură există numai oameni reali, Grigoriev şi Ivanov şi Gherasimov, un rus, un ucrainean, un american, un om sărac, un om bogat, o femelă, un mascul. Există vieţi trăite în mod egoist ori în spirit de jertfă. Vieţi pot fi active sau contemplative.

Isus nu Se identifică cu un anumit fel de viaţă, ci cu noţiunea abstractă “viaţă”, cu viaţa care cu­prinde toate posibilităţile. El ne învaţă să facem la fel. Eu nu-mi identific viaţa cu Ionescu, născut acum aproape 65 de ani şi supus morţii. Eu sunt viaţa care a existat din totdeauna în Dumnezeu, care a luat forma de viaţă omenească cu Adam şi Eva, viaţa care nu se va sfârşi niciodată. Viaţa mea, în calitate de copil al lui Dumnezeu, este indestruc­tibilă.

Trupul meu nu este “eul” meu. Într-un sens, am avut multe trupuri, acela al unui embrion, acela de prunc, acela de copil, acela de tânăr. Sf. Petru scrie: “Sunt în acest cort”. El se referă la trupul său într-o anumită etapă. Am trăit în mai multe corturi, dar este o deosebire foarte distinctă între mine şi lo­cuinţa în care trăiesc pentru o vreme.

Isus spune în grădina Ghetsimani: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. Fiţi atenţi la expresia Sa! Oricine altul o poate folosi. El vorbeşte despre un suflet şi unul care posedă sufletul, care observă sufletul şi stabileşte că este întristat, însă eu nu sunt identic cu o anumită stare a sufletului meu, după cum nu sunt identic cu o anumită stare a cor­pului meu.

Sufăr în trupul sau în sufletul meu. Ştiu suficient ca să ştiu că sufăr. Care este ultima realitate în mine care observă tot ce se întâmplă celui pe care îl consider “eul meu real”? Ea ştie “acum sunt sănătos” sau “acum mor”. Cine este cel ce ştie şi observă toate aceste schimbări?. Ea însăşi este neschimbată. Ea nu este o viaţă, ci Viaţa, Fiul lui Dumnezeu înlăuntrul meu, Cel Ce nu poate muri.

Isus a spus: “Eu sunt Adevărul”. Cum poate un adevăr să dispară vreodată? Dacă eu mă identific, ca Isus, cu adevărul, cu tot adevărul, cu adevărul în întregime, cine va fi capabil să mă distrugă? Este o axiomă că 2+2=4, fie că mă aflu în închisoare sau în libertate, în viaţă sau mort. Eu devin una cu ade­vărul, care este independent de evenimentele exterioare.

Dacă mă identific cu Isus, dacă-mi însuşesc cu­vintele: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, voi trăi veşnic.

Cele mai inferioare organisme pe scara vieţii sunt fiinţele monocelulare. Ele se înmulţesc prin divizi­une. Una devine două, două devin patru şi aşa mai departe. Există miliarde de amibe. Dar a murit vreodată prima amibă? Ea şi-a schimbat forma de existenţă, în loc să fie în cadrul aceleaşi membrane, ea s-a înmulţit la infinit. În fiecare zi mor milioane de amibe, însă ele sunt numai părţi ale primei amibe. În felul acesta, prima amibă continuă să trăiască în ele. Nemurirea apare chiar din prima treaptă a scării organismului. S-ar putea oare ca făptura cea mai su­perioară pe care o cunoaştem pe pământ să dispară pur şi simplu?

Păstrăm cu scumpătate o pictură a lui Leonardo da Vinci şi o sculptură a lui Michelangelo. S-ar putea ca Ziditorul să nu păstreze cu aceeaşi grijă pe artiştii care au executat aceste lucrări?

Există o viaţă veşnică, şi, întrucât un Hitler ne­pocăit nu poate să petreacă prea bine în acelaşi loc cu copiii nevinovaţi pe care i-a ucis, trebuie să fie un cer pentru cei drepţi şi un iad pentru cei nedrepţi.

Ateii procedează greşit când trăiesc ca şi cum nu vor muri niciodată. Cum ştiu ei că, în ultimul mo­ment, nu vor regreta că au dus în rătăcire milioane de oameni cu învăţăturile lor fără Dumnezeu?

Să facă bine să înveţe din cuvintele spuse pe patul de moarte de către marii adversari ai religiei creştine. Talleyrand: “Sufăr durerile celor osândiţi”. Mirabeau: “Daţi-mi opiu ca să nu mă gândesc la veşnicie”. Voltaire: “Sunt părăsit de Dumnezeu şi de oameni. Voi merge în iad. Oh, Cristoase! Oh, Cristoase!” Carol IX, regele Franţei: “Ce sânge, ce crime, ce sfaturi rele am urmat. Sunt pierdut, văd bine”. Tom Payne: “Aş da lumi, de le-aş avea, dacă “Epoca Raţiunii” (o carte anti-creştină) n-ar fi fost publicată niciodată. Oh, Doamne, ajută-mă. Cristoase, ajută-mă. Stai cu mine. A fi lăsat singur e iadul.”

Sper că am dovedit cel puţin că credinţa în viaţa veşnică nu este atât de ridicolă, pe cât ar fi dorit s-o arate autorii “Manualului ateului”. Ei s-au simţit la largul lor să facă acest lucru, deoarece au monopolul publicării.

A fost odată un simpozion internaţional de me­dici, unde s-a discutat care este cea mai grea operaţie. Un german a afirmat că operaţia la creier, un francez a susţinut că operaţia la inimă. Delegatul sovietic a spus că cea mai grea operaţie este extracţia amigdalelor. Toţi au râs, dar el a răspuns: “Voi consideraţi afirmaţia mea stupidă. Uitaţi că după revoluţie, trebuie să extragem amigdalele prin creier, după trepanarea craniului, întrucât ne este interzis să deschidem gura”.

Eu am deschis gura fără îngăduinţa unui guvern comunist. Odată ce creştinii încep să vorbească, se vede că au dreptate.



Persoane interesate