CINE L-A FĂCUT PE DUMNEZEU?
Există un Dumnezeu. Putem avea părtăşie cu El. El S-a
descoperit prin proorocii Săi şi prin Fiul Său, Isus Cristos.
Natura este ca un ospăţ. Există pepeni şi pătlăgele roşii şi
grâu. Dar nu poate exista nici un ospăţ fără un bucătar. Tot astfel nu poate
exista o lume fără un Creator. Acesta este cel mai bun argument pentru
existenţa lui Dumnezeu.
Oponenţii noştri au dreptul să răspundă cu o altă întrebare.
Dacă orice lucru trebuie să aibă o cauză şi voi numiţi această cauză Dumnezeu,
şi Dumnezeu trebuie să aibă o cauză. Cine L-a creeat pe El? Ar însemna să
recurgem la un subterfugiu, să ne eschivăm de la acest răspuns, spunând că
această întrebare este o hulă. Eu o găsesc cât se poate de legitimă. Copil
fiind, eu însumi am pus această întrebare.
Materia este în continuă mişcare. Ea nu este acum exact
aceeaşi ca acum o secundă. Există întotdeauna o cauză care a produs schimbarea.
Timpul măsoară mişcarea materiei, în timp, unele stări ale materiei produc
efecte care, la rândul lor, devin cauze pentru noi schimbări. Materia este de
neconceput fără o primă cauză.
Însă existenţa în timp nu este singura formă a existenţei.
Există şi veşnicia. Acesta este domeniul lui Dumnezeu. El a creat totul. El
aparţine unei sfere de existenţă de Sine stătătoare. Pe El nu L-a creat nimeni.
Ce a existat mai întâi, oul sau găina? Aceasta este întrebarea
clasică. Dacă oul a fost mai întâi, cine l-a ouat? Dacă găina a fost mai întâi,
de unde a venit? Poţi discuta această dilemă timp de mii de ani, fără să ajungi
la o concluzie, dacă nu-ţi dai seama că întrebarea iniţială are trei
presupuneri:
(1) există o găină
(2) există un ou
(3) există un “mai întâi” şi un “după”
“Mai întâi” şi “după” sunt categorii ale gândirii noastre,
moduri în care percepem etapele succesive ale materiei în continuă mişcare. Dar
timpul nu este nimic dacă-l considerăm fără mişcările pe care le măsoară.
Timpul nu are o existenţă obiectivă, independentă de corpuri şi fenomene;
acesta este ABC-ul teoriei relativităţii a lui Einstein. Energia cinetică produce
mişcare şi dă naştere noţiunii timpului. Ce să spunem despre uriaşul domeniu al
energiei potenţiale? Această energie zace inactivă. Închipuiţi-vă o lume care
ar poseda numai energie potenţială. N-ar exista nici cea mai slabă mişcare,
n-ar fi nimic de măsurat. Ar fi un univers fără timp. Tot fără timp este şi
sfera spiritului, domeniul lui Dumnezeu, Îl numim veşnic. Veşnicia nu este un
timp fără sfârşit, ci absenţa timpului.
Să încercăm să exemplificăm înţelesul celor de mai sus.
Să presupunem că pe o planetă, la o distanţă de aproximativ
2000 de ani-lumină, ar exista fiinţe de un ordin mult mai înalt decât al
nostru, cu telescoape care le-ar da posibilitatea să vadă nu numai pământul
nostru, ci şi locuitorii săi.
Să presupunem că aceste supra-fiinţe ar privi astăzi la Betlehem.
Ce ar vedea? Naşterea lui Isus Cristos. Ar vedea păstorii, magii, pe Maria, pe Iosif,
pe Prunc — aceasta din cauză că lumina emanată de aceste persoane are nevoie de
două mii de ani ca să ajungă la acea planetă îndepărtată. Pentru noi, naşterea
lui Cristos este un eveniment din domeniul trecutului. Pentru ei, ea s-ar întâmpla
astăzi.
Închipuiţi-vă astfel de supra-făpturi pe o stea la o
depărtare de 3500 de ani-lumină. Ele ar vedea pe copiii lui Israel, sub
conducerea lui Moise, apro-piindu-se de hotarele Palestinei. I-ar vedea bucurându-se
la vestea că se va naşte un Mântuitor. Pentru ei, naşterea lui Isus ar fi un
eveniment viitor.
Unul şi acelaşi eveniment este de domeniul trecutului din
punctul de vedere al pământului, prezent pentru o altă planetă şi viitor pentru
o alta. Cum este el pentru spiritul care poate percepe în mod simultan ce se întâmpla
pe toate aceste trei planete şi să citească gândurile tuturor? Nu există
trecut, prezent şi viitor.
Întrebarea “cine a fost mai întâi, oul sau găina?” este
rezolvată. Nu există un “mai întâi” şi un “mai pe urmă”. Problema nu are sens în
domeniul în care nu există trecut sau viitor, cauză sau efect. Problema “cine a
fost înainte de Dumnezeu pentru a-L crea?” nu poate fi pusă. Nu există nimic şi
nimeni înainte de El.
Noţiunea noastră “acum” nu are nici o valoare pentru fenomene
cosmice, după cum nu are nici o valoare pentru ceea ce se întâmpla înlăuntrul
atomului. Ceea ce prindem în acest moment ca imagini ale stelelor. În
observatoare, sunt raze de lumină de la stele care poate că au dispărut de
veacuri. Iar anti-particula omega-minus baron trăieşte doar a 15-miliarda parte
dintr-o secundă. Îi observăm urma numai mult timp după ce a dispărut.
Einstein scrie: “Fiecare cadru de timp sau sistem de coordonate
îşi are vremea lui”. Şi “nu există nici o importanţă în stabilirea timpului
unui eveniment, decât în cazul când corpul la care se referă stabilirea
timpului este specificat”. Pentru spiritul veşnic nu există timp. Aici toate
lucrurile sunt legate între ele şi formează o unitate. Dumnezeu este Unul.
Totalitatea realităţii creată de El este un singur câmp de gravitate. Când
ajungem la punctul Omega, agitaţia continuă, măsurată de timp, se schimbă într-o
contemplaţie binecuvântată, într-un extaz şi o desfătare sufletească, o răpire
în adorare.
Există o poveste despre un călugăr care a fost trimis de
către stareţul său într-o misiune în pădure. Acolo el auzi timp de câteva
secunde o pasăre din paradis. Când se întoarse la mânăstire, portarul nu l-a mai
recunoscut. Stareţul şi ceilalţi călugări îi erau cu toţii străini. Nimeni nu-l
cunoştea. În cele din urmă, cineva şi-a amintit că mânăstirea avea o veche
legendă povestind despre un călugăr, care se dusese în pădure cu multe secole în
urmă, şi nu a mai revenit niciodată. Pentru călugăr trecuseră numai câteva
secunde. El prinsese ceva din frumeseţea muzicii din paradis. Pentru ceilalţi,
între timp, se scurseseră secole.
Această legendă medievală a devenit în prezent un fapt strict
ştiinţific, în aşa-numitul paradoxul lui Langevin.
Este evident că timpul care se scurge în timpul trecerii
unui tren între două puncte este mai scurt pentru un observator care
călătoreşte în tren, decât pentru un observator care stă alături de şine.
Timpul este mai scurt nu numai pentru călător ci şi pentru tot ce se află în
tren, inclusiv ceasul său, care-şi încetinează mersul.
Să ne închipuim acum o rachetă care zboară cu o viteză
aproape cât viteza luminii. Locuitorii pământului, care ar înregistra bătăile
inimii astronautului, ar constata că ele au încetinit. Acelaşi lucru s-ar întâmpla
cu mişcările din interiorul trupului astronautului, deşi pentru astronaut ele
rămân aceleaşi.
În conformitate cu calculul incontestabil al lui Langevin, un
om care ar părăsi pământul cu o viteză inferioară viteza luminii cu a douăzeci
de mia parte, călătorind timp de un an după timpul său propriu şi întorcându-se
cu aceeaşi viteză ca să aterizeze pe glob doi ani după plecarea sa, măsurat cu
ceasul său, s-ar întoarce după calendarul nostru cu două secole mai târziu.
Strănepotul fiicei lui, născută în ziua plecării sale, când astronautul avea
treizeci de ani, ar fi în vârstă de o sută de ani, în timp timp ce el însuşi ar
avea 32 de ani.
O astfel de rachetă nu este de domeniul fanteziei. Există una
pentru care chiar viteza luminii constituie un joc de copil. Aceasta este
racheta spiritului. Numai în câteva secunde, gândurile mele trec de la galaxii
îndepărtate la bătrâna mea mamă, de acolo la paradis, de la paradis la o celulă
alăturată aflată pe acelaşi coridor al închisorii, ca de acolo să meargă înapoi
la stelele îndepărtate. După aceea trec la părtăşia cu Adam şi Abel. Însă îi
pot părăsi îndată şi să-mi petrec timpul în mileniile viitoare, ca să mă întorc
în celula mea şi să-mi mănânc prânzul care tocmai se servea. Spiritul nu este
legat de timp sau de spaţiu. Moartea survine în timp. În timp, evenimentele se
succed unul după celălalt. M-am născut, m-am dezvoltat, voi muri, voi învia. În
sfera veşniciei, lucrurile nu se întâmpla în mod succesiv. Nu mai rămâne timp
pentru moartea personalităţii mele.
Când călătoresc într-un tren cu o viteză uniformă, într-o
direcţie anumită, am impresia că oraşele şi satele trec pe lângă mine în timp.
Un oraş a trecut, altul vine. Însă de fapt, localităţile coexistă în mod simultan.
Numai mie îmi apar în succesiune. La cinematograf, văd vieţile diverselor
persoane desfăşurându-se de la naştere până la moarte, cu toate complicaţiile
lor. Dar în cabina operatorului, pe un film, aceste evenimente coexistă toate împreună.
Numai pentru mine ele au loc în mod succesiv în timp.
Suntem obişnuiţi cu limitările cauzate de gravitate. A fost o
adevărată descoperire când primii astronauţi şi-au dat seama că puteau trăi şi
într-o stare de lipsă de gravitate sau imponderabilitate. Trăim în timp, când
lucrurile apar şi dispar. Din această cauză credem în moarte şi descompunere.
Dar, cum există imponderabilitate, există şi sfera veşniciei, a absenţei
timpului, sfera lui Dumnezeu. El este autorul necreat al întregei creaţiuni. În
El avem din veşnicie, în veşnicie, viaţa, fiinţa şi mişcarea noastră. Pe când
ne aflăm în timp, trăim realitatea ca şi cum ar fi compusă din evenimente
succesive. Dar a aplica noţiunea obişnuită de timp spiritului este tot atât de
stupid ca şi cum am aplica-o fizicii nucleare.
În conformitate cu teoria relativităţii, la viteza luminii
orice ceas se opreşte, deoarece masa prezintă o inerţie infinită la orice efort
de a o accelera. Nu este, aşadar, logic că în Biblie Dumnezeu este numit “Lumină”,
iar creştinii sunt numiţi şi ei “lumina lumii?”
Astăzi fiecare se înclină la numele lui Einstein, însă
oponenţii mei ar face bine să-şi amintească faptul că Lenin a combătut cu
putere principiul relativităţii, că Mach, care a inspirat lucrările lui
Einstein, a fost declarat de Lenin ca Iuda al ştiinţei, şi că un timp îndelungat
filozofii sovietici au respins pe Einstein şi tot domeniul ciberneticii.
Întrebarea “Cine a creat pe Dumnezeu” este lipsită de sens.