ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE
Poliţia secretă comunistă este renumită pentru abilitatea de
a stoarce mărturisiri de crime imaginare de la persoane nevinovate. Mii de
astfel de “criminali” au fost reabilitaţi sub Hruşciov. Dar metodele nu s-au
schimbat. Mulţi creştini se află în închisorile sovietice pentru că au
mărturisit că au comis ucideri rituale. Rusia are privilegiul de a fi singura
ţară în care creştinii sunt învinuiţi cu o acuzaţie atât de stupidă şi “recunosc”
vina.
Printre deţinuţii torturaţi de poliţia secretă, se află un
anumit tovarăş, Ştiinţă. Bătut, ars cu fierul roşu, sau maltratat în vreun alt
fel, acest deţinut cu numele Ştiinţă a făcut mărturisiri senzaţionale,
reproduse în “Manualul ateului”. Nici un savant adevărat nu va da o para
chioară pentru ele. Ascultaţi numai câteva:
“Ştiinţa a demonstrat în mod categoric că forţele superioare
nu există”. (Noi, bieţi bulgări de pământ ignoranţi, am crezut că ştiinţa poate
demonstra numai lucruri existente.) “Ştiinţa dovedeşte că viaţa este larg răspândită
în univers... Numărul de planete pe care trăiesc fiinţe dotate cu raţiune este
infinit de mare... Teza ştiinţifică despre mulţimea lumilor locuite dă o
lovitură mortală dogmei ispăşirii, care constituie esenţa creştinismului...” “Inexistenţa
minunilor a fost demonstrată cu prisosinţă” şi aşa mai departe.
Tot capitolul acesta trebuie aruncat la gunoi. Să trecem la
alte afirmaţii.
Pentru “Manualul ateului” este o axiomă faptul că între
ştiinţă şi religie exista un conflict imposibil de împăcat. Între care ştiinţă
şi care religie? Amândouă sunt entităţi în continuă dezvoltare.
Religia nu mai este ceea ce a fost acum cinci secole şi nici
măcar de acum un veac.
La început, creştinii erau convinşi că Isus Se va întoarce în
timpul generaţiei lor. Ei credeau că lumea este plată, că pământul este centrul
universului, cu Dumnezeu stând deasupra, nu prea departe, având ca principală
ocupaţie evenimentele de pe pământ. Creştinii nu mai gândesc aşa.
Ceea ce a revelat Dumnezeu are valoare veşnică. Ceea ce au gândit
oamenii despre această revelaţie este trecător.
Dar şi ştiinţa se schimbă. Un elev de liceu de azi nu mai
acceptă ca definitivă ştiinţa lui Euclid, a lui Galileo, sau a lui Newton.
Oponenţii noştri recurg la un truc vechi: ei compară ştiinţa
modernă cu religia primitivă, ştiinţa secolului douăzeci după Cristos, cu
noţiuni religioase de-ale evreilor de acum 3500 de ani, când de-abia se
eliberaseră după veacuri de robie, erau analfabeţi şi trăiau la un nivel cultural
mult mai scăzut decât al ţiganilor de astăzi. Însă acest procedeu este
necinstit. Este ca şi cum am compara Uniunea Sovietică de astăzi cu America din
vremurile pre-coloniale, când numai indienii locuiau ţara, spre a arăta
superioritatea economică a Uniunii Sovietice.
Ştiinţa de astăzi trebuie comparată cu cea mai înaltă gândire
religioasă de astăzi, şi atunci vom constata mai degrabă potriviri decât
disonanţe.
Şi aşa ar trebui să fie. Vom cita din nou pe Einstein: “Majoritatea
oamenilor spun că intelectul este acela care face pe omul de ştiinţă. Ei
greşesc; caracterul este factorul decisiv”. Însă caracterul nu este o valore
ştiinţifică, ci una religioasă şi morală. Nimeni nu poate fi un adevărat
savant, fără a avea un caracter bazat pe cinste şi integritate. Acestea sunt
valorile pe care le învaţă creştinismul.
Un om care are numai ştiinţă nu poate fi considerat ca un om
de ştiinţă. El trebuie să fie şi sincer, să creadă în ceea ce descoperă în
laboratorul său. Trebuie să aibă speranţă, deoarece fără aceasta el nu-şi va
dedica niciodată timpul pentru cercetări. Trebuie să aibă entuziasm, altfel nu
şi-ar petrece ore fără număr în laborator. Trebuie să aibă smerenie, să accepte
în mod simplu ordinea lucrurilor. Trebuie să urmărească un singur scop, întrucât
dacă ar fi să-şi risipească preocupările, n-ar mai descoperi nimic. Un om de
ştiinţă trebuie să fie capabil de a coopera cu tovarăşii săi de ştiinţă din
acelaşi laborator. Este nevoie de răbdare, ca aceea a doamnei Curie, care a
purificat opt tone de minereu pentru a extrage câteva miligrame de radium.
Trebuie să aibă spirit de discernământ, o judecată dreaptă. Tebuie să comunice
lumii exact ceea ce a găsit, fără nici un pic de exagerare. Trebuie să fie
totodată înţelept şi cu spirit de sacrificiu, ascunzând ceea ce este periculos
pentru omenire. Un om care este numai un savant nu este savant. El trebuie în
primul rând să accepte valorile etice pe care nu ateismul, ci religia le-a dat
umanităţii.
Stalin a delcarat: “Ştiinţa este mântuitorul omenirii”. El a
spus acest lucru exact când a început să mijească zorile epocii atomice, când
ştiinţa a procurat uneltele pentru distrugerea de oraşe întregi într-o clipă
şi armele prin care omenirea poate fi ştearsă complet de pe faţă pământului.
Totul din cauză că unii savanţi nu au respectat valorile pe care este construit
întregul edificiu al ştiinţei. Ştiinţa trebuie să rămână strâns legată de
religie. În caz contrar, ea nu ne va putea ajuta să realizăm fericirea. Din
cauză că nu a fost întotdeauna colaborare între ştiinţă şi religie, omenirea
trăieşte cu mai puţină încredere în pace astăzi decât înainte de marile descoperiri
ale acestei epoci moderne.
Nici măcar ateismul nu este posibil fără valorile etice ale
creştinismului, oricât de ciudată ar putea părea această afirmaţie.
“Manualul ateului” scrie: “Concepţia materialistă susţine că
în lume nu există nimic altceva decât materia veşnică şi infinită în mişcare”.
Dacă nu există altceva decât materia, atunci filozofia materialistă, care
pretinde că totul este doar materie, trebuie şi ea să fie materie. “Nimic nu
există decât materia”. În acest caz, şi convingerile materialiste sunt materie.
Oponenţii mei iubesc ateismul şi urăsc religia. Oare dragostea lor şi ura lor sunt
materie? Ei luptă pentru un ideal, ei scriu pentru un ideal, tăgăduind totodată
existenţa valorilor spirituale. Ei înşişi trăiesc cu astfel de valori, chiar
dacă le pervertesc.
Ei scriu mai departe: “Adevărul materialismului dialectic
este confirmat de toate datele ştiinţei şi practicii, pe când justeţea
idealismului filozofic şi a religiei nu poate fi demonstrată de nimeni”.
Cu alte cuvinte, toate datele ştiinţei şi ale practicii
confirmă că noi nu suntem decât materie! Autorii cărţii pe care eu o dezaprob sunt
de asemenea numai materie. Oare o cantitate de materie se deranjează să
convingă o altă cantitate de materie? Oponenţii mei sunt un maldăr de materie;
tot aşa şi eu. De ce-şi pierd timpul şi energia ca să-mi schimbe părerile?
După părerea lor, materia este în veşnică mişcare, în
conformitate cu legile ei intrinseci. Nu poţi convinge un atom să se mişte într-un
mod diferit de felul cum se mişcă, după cum nu poţi schimba mişcările unei
planete. Atunci de ce s-au îndârjit să mă convingă pe mine?
Ateii sunt foarte adesea mult mai buni decât teoriile lor.
Soldaţi atei au murit în timpul războiului ca să salveze vieţile tovarăşilor
lor. Care idiot ar muri pentru un pupitru de lemn? Cine ar renunţa la bucurie
spre a face fericită o bucată de hârtie? Ateii care-şi dau vieţile pentru tovarăşii
lor sau care-şi jertfesc serile pentru a elibera pe alţii de superstiţia
religioasă nu cred, ei înşişi, în adâncimile inimii lor, că ei şi tovarăşii lor
sunt numai materie. Exact după cum ştiinţa nu poate funcţiona fără religie, tot
astfel nici ateismul şi nici ateii nu pot exista fără să respecte unele dintre
valorile fundamentale religioase.
Este adevărat că unii savanţi sunt în conflict cu religia,
dar cine ştie cum se va dezvolta ştiinţa? De asemenea, este greu să prevezi
evoluţia religiei.
Nu există nici un motiv să credem că conflictul dintre
anumiţi savanţi şi religie este imposibil de împăcat. Presupunând chiar că ar
fi aşa, ştiinţa şi religia pot în aparenţă să nu fie de acord şi totuşi să fie
amândouă adevărate, aşa cum este cazul cu două teorii despre lumină, una susţinând
că lumina este o particulă, iar cealaltă, că lumina este o undă. Ambele teorii
se dovedesc juste în experienţe. Ideea că tot adevărul trebuie sintetizat în
minţile noastre este înşelătoare, deoarece noi suntem limitaţi şi nu putem
cunoaşte adevărul decât parţial.
Nu este nimic ameninţător în faptul că doi savanţi măsurând
cu precizie, ajung la concluzii deosebite. Atunci de ce să fie trist faptul că
un om de ştiinţă, pe de-o parte, şi un om al religiei, pe de altă parte,
pornind de la premize diferite, ajung la rezultate diferite?
Este cunoscut cazul Lordului Rayleigh şi al lui Sir William
Ramsay. Ambii au găsit azot prin metode diferite, dar întotdeauna era o uşoară
deosebire între greutăţile lor atomice. Ei au menţinut rezultatele lor
discordante. N-au încercat să le pună de acord; n-au văzut nici o catastrofă în
această nepotrivire. În cele din urmă, conflictul dintre cele două rezultate
s-a dovedit folositor pentru ştiinţă. În nitrogenul unuia, s-a descoperit argon,
un element necunoscut până atunci.
Noi nu ne-am teme nici chiar de un conflict între religie şi
ştiinţă în ansamblu. Avem loc în inimile noastre pentru întreaga realitate. Am
aplica acestui conflict cuvintele lui Isus: “Lăsaţi-le să crească împreună până
la seceriş”. Am da libertate la două păreri contradictorii.
Toate acestea sunt ipotetice, pentru că trebuie să fie ceva
greşit în descoperirea făcută de oponenţii mei despre conflictul groaznic
dintre ştiinţă şi religie. Cei mai mulţi savanţi nu ştiu nimic despre acest
conflict.
Cu toată stima cuvenită titlurilor academice ale adversarilor
mei, ei vor trebui să admită că Einstein a ştiut cel puţin ceva mai multă
ştiinţă decât ei. Dovada este că universul nostru poartă numele lui Einstein şi
nu numele autorilor “Manualului ateului”. Einstein vorbeşte despre o
inteligenţă mai înaltă care se descoperă prin natură.
Poate aţi vrea să ştiţi ce spune marele fizician Max Planck în
autobiografia sa ştiinţifică. Cităm cuvintele sale:
“Religia şi ştiinţele naturale duc o luptă comună într-o
cruciadă neîncetată, care nu se potoleşte niciodată, contra scepticismului şi
dogmatismului, contra necredinţei şi contra superstiţiei şi strigătul de
mobilizare în această cruciadă a fost şi va fi întotdeauna “Spre Dumnezeu”.
Autorii “Manualului ateului” sunt oameni de ştiinţă. Ei
trebuie să dea o explicaţie ştiinţifică a faptului că savanţi atât de mari n-au
ştiut nimic despre un conflict între ştiinţă şi religie! Max Planck merge până
acolo încât numeşte contrazicerea dintre ştiinţă şi religie “o problemă fantomă”.
“Manualul ateului” face afirmaţia atotcuprinzătoare: “Între
ştiinţă şi religie a existat întotdeauna o luptă implacabilă”. Ei nu vor fi
niciodată capabili să dovedească această afirmaţie.
Am citat pe Einstein şi pe Planck. Ce să spunem despre
ceilalţi savanţi? Oare au ştiut ei ceva despre acest conflict?
Sir Isaac Newton aparţine unui alt secol, dar practic, noi
trăim încă în universul newtonian. Pentru a-şi bate joc de prietenii săi
necredincioşi, el a făcut în laboratorul său un sistem solar în miniatură. Un
necredincios îl întrebă: “Cine l-a făcut?” Newton răspunse: “Nimeni” —
Minciuni, prostii!” răspunse necredinciosul. “Spune-mi adevărul: cine l-a făcut?”
Atunci Newton replică: “Nu este decât o slabă imitaţie a unui sistem mai măreţ
şi nu sunt în stare să te conving că această “jucărie” este fără un proiectant
şi fără un executant. Iar tu ai declarat că marele original pe care l-am imitat
s-a născut fără un făcător! Spune-mi, ce raţionament te-a adus la o convingere
atât de inconsecventă?” Profesorii ateişti recunosc că Newton îşi sfârşeşte
lurcarea sa ştiinţifică fundamentală “Principiile matematice ale filozofiei
naturale” cu cuvintele despre “conducerea unei Fiinţe puternice şi înţelepte”
şi cu expresia credinţei într-un impuls iniţial, adică o creaţie. Ei explică
aceasta prin faptul că Newton a trăit la începutul secolului optsprezece, când
oamenii nu cunoşteau multe dintre procesele atomice, chimice şi biologice
cunoscute astăzi. Ştiinţa atunci era încă legată de teologie. Ei mai pretind că
religiozitatea lui Newton a constituit o piedică pentru ştiinţa lui. Dar atunci
rămâne enigma că în secolul douăzeci, Einstein, care ştia măcar ceva despre
procesele atomice şi despre cele mai recente progrese ale ştiinţei, el, care începuse
ca ateu în tinereţea sa, a ajuns la credinţă prin ştiinţă.
Einstein nu produce îngrijorări oponenţilor mei. Ei profită
de faptul că lucrările lui sunt interzise în partea universului einsteinian
care este condusă de comunişti. Nu poţi găsi cărţile lui filozofice în nici o
librărie. Chiar şi în academii, ele sunt ţinute în secţia secretă a
bibliotecilor. Nimeni nu poate verifica pe autorii “Manualului ateului”, şi
astfel ei pot spune că Einstein a susţinut cu hotărâre “incompatibilitatea
dintre ştiinţă şi credinţă”. Am citat mai înainte cuvintele sale care dovedesc
contrariul.
Oponenţii mei menţionează cu satisfacţie pe Laplace, care a
spus că el nu are nevoie de “ipoteza” Dumnezeu. Mai întâi de toate, Dumnezeu a
fost revanşat prin faptul că marele astronom sovietic Tihov îşi începe cartea
despre astronomie cu afirmaţia că nu mai avem nevoie de ipoteza Laplace. Dar
afară de aceasta, Laplace era un creştin declarat.
Autorii “Manualului ateului” nu au dreptate când citează pe Descartes
în sprijinul doctrinei lor. Descartes a fost de asemenea un creştin recunoscut.
Ei sucesc înţelesul cuvintelor lui, dându-le un sens materialist. El a scris: “Daţi-mi
materie în mişcare şi voi construi universul!” Cuvintele sunt clare. Existenţa
universului necesită materie, mişcare şi o fiinţă inteligentă ca să-l construiască.
Cuvintele lui Descartes sunt: “Daţi-mi materie şi mişcare”. Fără acest “mie”,
materia şi mişcarea singure nu ar face universul”. Numai acest “mie”, care vine
de la Dumnezeu, poate îndeplini fapte mari, deoarece am fost creaţi ca să fim
creatori.
Ne miră îndrăzneala academicienilor de a atribui unor autori
renumiţi, idei pe care ei nu le-au avut niciodată.
Dar să lăsăm oamenii din vechime şi să ne întoarcem la
secolul nostru.
Heisenberg, marele savant atomist, n-ar fi de acord cu “Manualul
ateului”, întrucât el a lansat un apel pentru o unire între ştiinţă şi
credinţă! Sir James Jeans, faimosul astronom, scrie în cartea sa “Tainicul
Univers”:
“Universul începe să arate mai mult ca o mare gândire decât
ca o mare maşină. Mintea nu mai apare ca un intrus accidental în domeniul
materiei.
Începem să suspectăm că ar trebui mai degrabă s-o salutăm ca
pe creatorul şi conducătorul domeniului materiei; fireşte că nu minţile noastre
individuale, ci Mintea în care atomii din care au crescut minţile fiecăruia
dintre noi existau ca gânduri... Descoperim că universul dă dovezile existenţei
unei puteri de proiectare şi conducere care are ceva comun cu minţile noastre
individuale... Noi nu suntem atât de străini în univers, după cum am gândit la
început”.
Newton a avut dezavantajul de a fi aparţinut unui veac înapoiat.
În felul acesta explică “Manualul ateului” religiozitatea lui; cică numai din
cauza presiunii exercitate de mediul său înapoiat a scris el în cartea sa “Optica”:
“Oare nu reiese din fenomene că există o Fiinţă imaterială, vie, inteligentă,
omniprezentă, infinită, Care vede lucrurile de aproape şi în amănunţime şi
Care le percepe şi le pătrunde complet şi pe de-a-ntregul prin imediata lor prezenţă
în faţa Lui?” Însă James Jeans aparţine secolului nostru ştiinţific avansat;
la fel Heisenberg. De ce sunt ei credincioşi?
Să ascultăm pe marele psiholog, profesorul Jung, care de
asemenea aparţine secolului nostru:
“În decursul ultimilor treizeci de ani, am consultat oameni
din toate ţările civilizate. Printre toţi pacienţii mei aflaţi în a doua
jumătate a vieţii lor, adică peste treizeci şi cinci de ani, n-a existat nici
unul a cărui problemă să nu fi fost, în ultimă analiză, aceea de a găsi o
perspectivă religioasă în viaţă. Putem spune cu certitudine că fiecare dintre
ei s-a îmbolnăvit din cauză că pierduse ceea ce religiile vii din fiecare epocă
au dat adepţilor lor, şi nici unul dintre ei n-a fost realmente vindecat până nu
şi-a recâştigat perspectiva religioasă”.
Nu mentalitatea unui secol — ci ştiinţa este aceea care face
pe oameni să fie religioşi, ştiinţa în toate sferele ei. De aceea Kepler a
scris, cu veacuri în urmă: “Noi gândim gândurile lui Dumnezeu după El”. Iar Sir
Allister Hardy, până nu de mult preşedintele Facultăţii de zoologie a
Universităţii din Oxford, a scris: “În procesul vieţii este implicată o putere
pe care o numim Dumnezeu”; şi “Eu cred că lumea vie este tot atât de strâns
legată de teologie cum este legată de fizică şi chimie, că elementul divin
este o parte integrantă din procesul natural, nu ceva strict supranatural ci
parafizic”. El a mai spus ceva care este foarte interesant: “Exact după cum
cunoaşterea biologiei sexului nu distruge pe cel ce iubeşte, nici faptul ca
religia e legată de ştiinţă şi teologia naturală nu trebuie să distrugă extazul
părtăşiei cu Dumnezeu. Să îndrăznim să reluăm terenul care a fost pierdut în
lume”.
Nu ştiu cum s-a întâmplat că “Manualul ateului” se referă la
Bertrand Russel ca savant. Nu cunoaştem nici o descoperire ştiinţifică de-a
lui. El este o autoritate pentru oponenţii mei, deoarece s-a alăturat politicii
de stângă, însă fiindcă s-a menţionat numele lui, socotesc că trebuie să redau
ce a scris el despre creştinism:
“Sunt anumite lucruri de care epoca noastră are nevoie şi
alte lucruri pe care ar trebui să le evite. Are nevoie de milă... Mai presus de
toate are nevoie de o nădejde curajoasă şi de impulsul să o creeze. Rădăcina
problemei este un lucru foarte simplu şi foarte demodat, un lucru atât de
simplu încât aproape mi-e ruşine să-l menţionez, de teama unui zâmbet
sarcastic, cu care cinicii deştepţi vor primi cuvintele mele. Lucrul la care mă
gândesc — vă rog să mă iertaţi că-l menţionez — este dragostea, dragostea sau
mila creştină. Dacă simţi lucrul acesta, ai un scop al existenţei, o călăuză
pentru acţiune, un motiv pentru curaj, o necesitate imperativă pentru cinste
intelectuală”.
Să revenim acum la adevăraţii savanţi. C. Chant, profesor de
astrofizica la Universitatea din Toronto, spune: “N-am nici un fel de şovăială
să afirm că cel puţin 90 % din astronomi au ajuns la concluzia că universul nu
este rezultatul vreunei legi oarbe, ci că el este condus de o mare inteligenţă”.
Cât despre ceilalţi 10 %, mulţi dintre ei sunt astronomii sovietici, care nu sunt
liberi să spună ce gândesc.
Repetăm că dacă există un conflict de neîmpăcat între ştiinţă
şi religie după cum afirmă “Manualul ateului”, cei mai mulţi dintre savanţii înşişi
nu ştiu nimic despre el.
“Manualul ateului” foloseşte ca argument anti-religios noua
ştiinţă a ciberneticii, prin care ei dovedesc că toate lucrările minţii
noastre sunt ca funcţionarea unei maşini; în nici una din ele nu este implicat
spiritul.
Este cu adevărat minunat că aceste instalaţii cibernetice pot
reproduce sau imita fenomene nervoase, pot traduce, pot juca şah şi pot
rezolva probleme de gândire mult mai repede decât le face omul.
Dar — şi acesta este punctul ignorat cu atâta uşurinţă —
maşinile cibernetice sunt produse de o minte, în definitv, ele sunt o reflecţie
a proceselor de gândire ale minţii şi nu ceva cu totul nou.
Oamenii pot alerga, să zicem, zece mile pe oră. Dar ei au
inventat avioane cu reacţie şi rachete care călătoresc cu mii de mile pe oră.
Oamenii au ochi care văd până la o anumită distanţă, dar ei au inventat
microscopul şi telescopul care le permite să vadă ceea ce este ascuns ochiului
neajutat. Oamenii au fost creaţi cu abilitatea de a face instrumente spre a-şi
extinde capacităţile şi a-şi lărgi simţurile. Maşina electronică aparţine
acestei categorii, dar în spatele fiecărei maşini există o minte care a
construit-o.
Cine a construit maşina numită “autorul ateist?” Să se
oprească puţin oponenţii mei şi să cumpănească faptul că fiecare dintre ei are
la dispoziţie aproximativ zece miliarde celule de creier. Ce fel de Creator
trebuie să fie Acela Care oferă aşa un belşug de neuroni unuia care vrea să-şi
bată joc de El? Orice celulă a creierului poate fi în contact cu 25.000 de alte
celule. Numărul asociaţiilor probabile este de ordinul zece miliarde la
puterea a douăzeci şi cinci de mii, o cantitate mai mare decât numărul
probabil de atomi din universul cunoscut noua.
Gândiţi-vă mai departe: fiecare ateu posedă o mie de mile de
vase sanguine în trupul său pentru a aproviziona creierul şi organele sale. A
învinge religia veche şi dovedită nu este o sarcină uşoară; oponenţii noştri
transpiră făcând-o. Fiecare autor ateu are un milion şi jumătate de glande
sudoripare la suprafaţa corpului său. El respiră în timp ce scrie contra
religiei. El poate respira fiindcă are plămâni compuşi din şapte sute de
milioane de celule, în timp ce scrie contra Creatorului, inima lui bate necontenit;
ea bate de multe miliarde de ori m decursul vieţii lui. În cursul unei vieţi
mijlocii, ea pompează o greutate de circa şase sute de mii de tone de sânge.
Pot oare oponenţii mei să creadă că un cran care ridică un tonaj atât de masiv
există de la sine, fără să fi fost creat de o fiinţă inteligentă?
Autorii acestei “capodopere” ateiste au cheltuit o cantitate
uriaşă de energie nervoasă lucrând la ea. Sistemul nervos al fiecăruia dintre
autori are trei trilioane de celule nervoase, dintre care nouă miliarde sunt în
membrana exterioară a creierului. Mai mult încă, ei n-ar fi putut scrie cartea
dacă n-ar fi fost sănătoşi. Sănătatea lor a fost asigurată de cele treizeci de
milioane de globule albe din vinele lor. Ei posedă de asemenea 130 cvadrilioane
de globule roşii.
Fără îndoială că ei au făcut din când în când o plimbare ca să-şi
stimuleze gândirea înainte de a continua cu scrisul. A plouat; totuşi nici un
strop de apă nu a căzut în nările lor, fiindcă deschizătura nărilor este în
jos, nu în sus. Cine a aranjat detaliul acesta?
O, dacă aceşti academicieni ar avea măcar înţelepciunea
pescarului cunoscut sub numele de evanghelistul Ioan! El se minuna de taina
inimii, care bătea cu regularitate, asigurând continuarea vieţii. El îşi pune
capul pe pieptul celui mai bun prieten al său, Isus, auzea bătăile regulate ale
inimii Lui, şi aşa era din nou asigurat că există un Dumnezeu, întocmai după
cum cel ce aude tic-tacul regulat al unui ceasornic ştie că există un
ceasornicar.
Nădăjduiesc din toate fibrele fiinţei mele că oponenţii mei
vor ajunge să cunoască aceasta şi s-o cunoască acum — nu în iad, unde în cele
din urmă oamenii îşi dau seama despre adevărul în legătură cu Dumnezeu şi
universul Său, dar prea târziu!
De la cugetarea asupra propriei lor maşini trupeşti, care
este cu mult mai minunată decât computerul electronic, oponenţii mei să se întoarcă
să admire o punte suspendată. O pânză de păianjen întinsă peste o cărare de
grădină a sugerat ideia primului pod suspendat. Dar cine a dat păianjenului
inteligenţa pe care noi o admirăm la inginer? Şi cine a furnizat păianjenului o
pânză cu rezistenţă atât de remarcabilă? Cei ce au făcut primele aeroplane, începând
cu Leonardo da Vinci şi fraţii Wright, au învăţat de la păsări.
Oponenţii mei pot fi siguri că îi înţeleg. Ei vorbesc în
numele ştiinţei care este bazată pe adevăr şi totuşi ei înşişi sunt lipsiţi de
marea condiţie a adevărului, care este discuţia liberă şi cinstită.
Să presupunem că unii dintre academicienii sovietici ar fi
ajuns la concluzii religioase, cum s-a întâmplat cu Einstein şi Planck. Oare ar
fi putut să publice o lucrare care să exprime convingerile lor? Desigur că ar
fi putut — dar numai în secret şi cu riscul de a fi închişi. Nu putem cere mult
de la autorii care scriu în astfel de condiţii. Nu fiecare om este un erou sau
un martir potenţial.
Conducătorii ţărilor comuniste sunt îndrăgostiţi mai mult de
doctrina lor proprie decât de adevărul obiectiv şi ca atare nu-l supun la
singura probă valabilă, aceea a discuţiei libere. Astfel, ei exclud pe
acadamicienii lor de la dreptul de a vorbi în numele ştiinţei.
Cum poate cineva să vorbească în numele ştiinţei, când el
abuzează de monopolul publicării pe care ateii îl deţin şi atribuie religiei
ceea ce ea n-a afirmat niciodată?
Vom da mai jos numai câteva exemple, luate la întâmplare din “Manualul
ateului”. Citez:
“Potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat toate stelele, soarele şi
luna în ziua a patra a creaţiunii”. Aici oponenţii mei au adăugat de la ei cuvântul
“toate”. Acest cuvânt nu există în versetul respectiv al Bibliei. Biblia ne învaţă
numai că stelele au fost create de Dumnezeu. Ea nu exclude, cum pretinde “Manualul
ateului”, apariţia de noi stele. Dumnezeu a creat acest univers în conformitate
cu legile stabilite de El, legi care permit apariţia de stele noi, după cum în
alte sfere apar oameni noi, planuri noi şi idei noi.
Un alt citat din “Manualul ateului”: “Propovăduitorii
religiei declară că viaţa a fost creată de Dumnezeu numai pe planeta noastră,
dar ştiinţa a demonstrat că viaţa este răspândită foarte pe larg în tot
universul”.
Când au declarat predicatorii religiei că viaţa există numai
pe planeta noastră? Când a demonstrat ştiinţa a doua afirmaţie?
Un alt citat: “Transformarea naturii de către oameni arată în
mod evident că dogma, după care lumea creată de Dumnezeu este invariabilă, nu
are temelie”. Dogma religiei a afirmat vreodată că lumea creată de Dumnezeu
este neschimbătoare sau că oamenii nu vor fi în stare să transforme natura? Biblia
începe cu povestea că Dumnezeu a aşezat pe Adam în grădina Edenului, ca să
păzească grădina şi s-o lucreze, ceea ce înseamnă să transforme natura. Abel
era un păstor care creştea animale, iar Cain era agricultor. Oamenii erau
destinaţi să influenţeze natura şi s-o schimbe.
În partea cărţii lor, care poartă sub-titlul de “Falimentul
dogmei ispăşirii”, aceşti atei scriu: “Oamenii religiei încearcă să ne convingă
că, întrucât Dumnezeu este omniprezent, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în
mod simultan, ca la o poruncă, în fiecare din lumile locuite de făpturi vii.
Astfel, Cristos a trebuit să se fi născut, să fi suferit şi să fi murit în
acelaşi timp pe un număr infinit de planete”. Eu desfid pe oponenţii mei să dea
numele unui singur om al religiei care a susţinut vreodată o astfel de prostie.
Mai întâi de toate, ştiinţa n-a stabilit niciodată că există fiinţe inteligente
pe milioane şi milioane de planete; în al doilea rând, nici o biserică n-a spus
vreodată că Cristos a murit pe multe planete.
Însă noi nu avem nevoie să insistăm asupra acestui fapt,
deoarece câteva pagini mai departe, autorii atei spun exact contrariul a ceea
ce scorniseră mai înainte. Acum ei pun în gura teologilor (nimeni nu ştie care)
afirmaţia că pământul este singurul loc unde omenirea a făptuit păcatul care a
necesitat ispăşirea, în timp ce alte rase de pe alte planete au rămas credincioase.
Născocire după născocire! Niciodată teologii n-au enunţat dogme despre aceste
probleme!
Cu un zâmbet, aduc un alt citat din “Manualul ateului”: “Religia
admite numai modificarea naturală a geografiei planetei noastre, fiindcă vine
de la Dumnezeu, însă intervenţia creatoare a omului în procesul geografic este
exclusă cu desăvârşire”. Ei înţeleg prin aceasta că religia nu permite crearea
canalelor de irigaţie. Faptul că popoarele foarte religioase din antichitate,
babilonenii şi egiptenii, aveau o vastă reţea de canale de irigaţie nu contează
pentru ei. Când s-a pronunţat religia contra canalelor? Care religie anume?
Ei bine, de data aceasta oponenţii mei au dovada. Ei citează
pe prinţul Golitsin, guvernatorul provinciei Astrahan, de acum aproape 200 de
ani, care se împotrivise la construirea unui canal care să unească două râuri.
Dar oare guvernatorii de provincii sunt reprezentanţi ai religiei?
Un alt citat. “Oamenii religiei au propovăduit timp de două
mii de ani ideea că zborul oamenilor către cer fără permisiunea lui Dumnezeu
este inadmisibil, profanator şi au persecutat cu cruzime şi au exterminat pe
oamenii curajoşi care au încercat să întreprindă astfel de zboruri, fără a mai
vorbi despre călătoriile cosmice ale oamenilor; şi în prezent, toate aceste
principii religioase au fost distruse”.
Încerc să fiu politicos, dar nu pot spune altfel decât că
aceasta este o minciună sfruntată. Nimeni nu poate da numele unui singur om
care a încercat să zboare şi a fost exterminat din această cauză. Oare
astronauţii sunt exterminaţi în America? Primul astronaut american a afirmat
credinţa sa în Dumnezeu, iar astronauţii care au urmat citeau Biblia în timp
ce se aflau în orbită în jurul lunii. Ei au venit înapoi, au fost sărbătoriţi.
Nici unul dintre ei n-a fost omorât. Cum pot scrie academicienii astfel de minciuni?
Continui a reproduce aceste citate ciudate dintr-o carte
publicată de Academia de Ştiinţe din Moscova: “Unii propovăduitori ai religiei
afirmă că Cel Prea înalt Şi-a mutat locuinţa în adâncimile universului şi din
această cauză rachetele cosmice şi sateliţii nu ajung atât de departe ca împărăţia
cerurilor. De ce a avut nevoie Dumnezeu să se mute în alt apartament?” Când a
spus vreun propovăduitor al religiei o astfel de stupiditate?
Însă autorii atei uită foarte repede ce au spus şi folosesc
un alt argument în lupta lor împotriva noastră: “Oamenii religiei subliniază
faptul că oamenii nu pot găsi pe Dumnezeu sau pe slujitorii Lui supranaturali
din cauză că aceştia sunt imateriali, fără corp şi aparţin lumii spirituale, nu
lumii materiale”. Aceasta sună ceva mai bine, dar ei nu acceptă faptul că
Dumnezeu, fiind spirit, nu poate fi văzut de un astronaut care s-a dus numai până
la lună. Ei scriu: “Chiar şi ceea ce este imaterial este accesibil omului”.
Bieţii materialişti, care numai cu câteva pagini mai înainte spuneau că nu
există nimic cu excepţia materiei şi mişcării! Acum ei recunosc că şi
imaterialul există şi este accesibil minţii omeneşti — ceea ce este adevărat,
cu condiţia să-şi utilizeze minţile spre a descoperi Spiritul cel veşnic şi
propriul lor spirit.
O altă afirmaţie gratuită a “Manualului ateului” este aceea
că religia justifică ignoranţa. Cine a creat primele universităţi din Europa?
Nu creştinii? Nu au fost mânăstirile primele centre de cultură? Cine poate
tăgădui că limbile germană şi engleză — şi multe altele — au fost formate de
Biblie?
Prietenii mei atei pot afirma orice! Ei reprezintă pe un
dictator, şi celor ce li se împotrivesc li se pune căluşul în gură.
O altă afirmaţie gratuită a “Manualului ateului”: “Religia
condamnă pe oameni să rămână indiferenţi faţă de evenimente”. Poliţia secretă
comunistă nu este deloc de aceeaşi părere. Agenţii ei ştiu foarte bine că
creştinii nu sunt pasivi şi ei ne bagă la închisoare pentru activităţile
noastre religioase.
Socotesc că citatele date mai sus sunt suficiente. Ele vor
face ca unii cititori să fie atât de desgustaţi încât se vor întreba dacă o
carte scrisă la un nivel aşa de scăzut merită răspuns. Însă trebuie să dăm
răspunsul, deoarece ea este distribuită cu milioanele în nenumărate traduceri.
Ea este întipărită în minţile tineretului; ea domină prin puterea biciului.
Nu, ştiinţa nu poate fi opusă religiei. Ştiinţa poate fi
opusă numai unui anumit fel de religie primitivă.
Dacă pronunţ cuvântul “corabie” aceasta poate trezi în mintea
mea imagini diferite. Poţi avea înaintea ta corabia lui Noe, vasul primitiv cu
care polinezienii au traversat oceane, corăbiile vikingilor când au ajuns întâi
în America, un vapor mare de acum o sută de ani, sau un transatlantic modern de
lux.
Când spun “religie” sau “Dumnezeu”, şi aceasta trezeşte în
mintea mea imagini diferite. Oameni diferiţi din vremuri diferite, după puterea
lor de înţelegere, sentimente şi pătrundere interioară, au înţeles pe Dumnezeu
în mod diferit. De asemenea ei au interpretat în mod diferit şi descoperirea
Lui.
Unele concepţii despre Dumnezeu sunt înapoiate şi, fără îndoială,
ele contrazic ştiinţa. Dar aceasta nu se aplică la religie în totalitatea ei; şi
nici religia nu trebuie să accepte toată ştiinţa, întrucât există multe lucruri
înapoiate şi în ştiinţă.
Ştiinţa şi religia aparţin de două sfere deosebite. Ştiinţa
ne spune numai care sunt aspectele materiale ale lucrurilor. Dacă un savant ar
fi întrebat ce este un sărut, el ar răspunde: “Este apropierea a două perechi
de buze, cu o transmisie reciprocă de microbi şi bioxid de carbon”. Dar este
ceva “mai mult” într-o sărutare. Din punct de vedere ştiinţific, orice floare
este rezultatul unui mecanism biochimic necesitând săruri alcaline, fosfaţi,
nitrogen şi apă în proporţii definite; dar fiecare iubitor de flori va contesta
că savantul a spus totul despre o floare. Ştiinţa merge numai jumătate din
drum. O parte din cale este parcursă de artă, o parte de filozofie, iar ultimul
kilometru îl parcurge religia.
Ştii foarte puţin din viaţă dacă o consideri doar ca un
organism protoplasmic, uitând ce ai învăţat despre viaţă de la Shakespeare,
Dickens, Michelangelo, Rafael, de la marile personalităţi religioase, şi de la
întruparea lui Dumnezeu, Isus Cristos.
Ar fi oare drept să vorbeşti despre îmbrăţişarea unor îndrăgostiţi
ca fiind o revărsare accelerată de adrenalină în sânge şi să spui că aceasta
este o explicaţie adecvată a tot ceea ce se întâmplă în acel moment?
Este neştiinţific şi ca atare, neadevărat, să reduci viaţa la
ştiinţă.
Autorii “Manualului ateului” trec de la consideraţii
teoretice despre legătura dintre ştiinţă şi religie, la partea practică a
lucrurilor. Ei spun că Luther ar fi cerut “represalii severe contra ereziei lui
Copernic”. Rămâne un mister când a cerut vreodată Luther aceste represalii.
Veţi căuta zadarnic astfel de cuvinte în lucrările lui Luther.
“Dar oare n-a ars Calvin pe Servetus, “marele om de ştiinţă?”
întreabă oponenţii noştri. Da, din nefericire l-a ars. Însă afirmaţia din “Manualul
ateului” că l-a ars pe rug pentru descoperirile sale ştiinţifice nu este
nicidecum adevărată. El a fost condamnat la moarte pentru că învăţa pe alţii o
doctrină religioasă falsă. Aceasta s-a întâmplat acum vreo cinci sute de ani şi
este foarte regretabil, dar tocmai oponenţii noştri n-ar trebui să spună o
vorbă despre aceasta. Nu un Servetus, ci zeci de milioane de oameni au fost osândiţi
la moarte sau omorâţi pe îndelete în lagărele de concentrare comuniste pentru
că îndrăzniseră să nutrească o doctrină politică diferită de a dictatorului de
care mai târziu s-au dezis proprii săi tovarăşi.
Nici cealaltă afirmaţie făcută de oponenţii mei, că
biblioteca din Alexandria ar fi fost nimicită de creştini fanatici la sfârşitul
secolului al patrulea, nu este adevărată. Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi putut
s-o distrugă musulmanii în secolul al şaptelea.
O altă minciună ridicolă: “Manualul ateului” pretinde că în
Statele Unite, Anglia, Olanda şi alte ţări asemănătoare, izbucnesc epidemii de
vărsat de vânt din cauză că preoţimea şi clerul sunt împotriva vaccinării din
motive religioase. Când a avut vreuna din aceste ţări ultima epidemie de
variolă? Vaccinarea contra ei în Vest a încetat fiindcă boala nu mai există.
Ah, da, mai este o problemă: indexul Bisericii catolice, care
interzice citirea anumitor cărţi! Biserica Catolică a anulat indexul la al
doilea Consiliu al Vaticanului. Noi mai aşteptăm şi astăzi anularea indexului
în ţările comuniste. Cât de mult ar dori populaţia să citească în mod liber
cărţile lui Pasternak şi ale lui Soljeniţin — sau cel puţin pe Platon, Newton,
Bergson, fără să mai menţionez Biblia şi comentariile ei! Până şi cărţile lui
Stalin sunt puse la index: nu pot fi găsite în nici o librărie.
Nici ce se spune teoretic despre ştiinţă şi religie, nici ce
se spune despre partea practică a problemei în “Manualul ateului”, nu rezistă
la o cercetare.
Există o axiomă a biologiei că funcţia crează organul. Avem
ochi ca să vedem lumina şi culoarea. Avem urechi pentru că există sunete de
auzit, şi mâini, fiindcă sunt lucruri materiale de manipulat. Ni s-a dat creier
fiindcă sunt lucruri la care trebuie să gândim. Cum se face că avem ciudata
capacitate de a crede? Chiar şi un copil posedă această capacitate. Prin
urmare, trebuie să existe o realitate corespunzătoare. Ar fi oare logic ca, în
această lume în care totul din noi corespunde unei realităţi exterioare, tocmai
această capacitate a credinţei să fie în noi fără “acolo în afară”, care să-i
corespundă şi care să fie înţeles prin credinţă? Avem capacitatea de a crede
fiindcă există un Dumnezeu în Care să credem. Nu există numai materie, ci şi o
realitate care nu poate fi explicată în termeni fizici sau chimici, fără a te
expune la ridicol.
Ştiinţa pledează pentru religie.
Pământul se află exact la distanţa potrivită de soare şi are
viteza orbitală potrivită spre a face posibilă viaţa pe el. Dacă ar fi fost
puţin mai aproape de soare, am fi fost arşi de focul lui. Dacă am fi fost mai
departe, pământul ar fi fost prea rece ca să crească ceva. Dacă pământul nu
s-ar învârti în jurul soarelui, n-ar fi schimbările de anotimpuri.
Proteinele sunt o combinaţie de cinci elemente esenţiale:
carbon, hidrogen, nitrogen, sulf şi oxigen, înăuntrul fiecărei molecule de
proteină se află probabil patruzeci până la cincizeci de mii de atomi. Din
aproximativ o sută de elemente chimice care sunt distribuite la întâmplare pe
pământul nostru, numai acestea cinci, şi numai în proporţii fixe, pot forma moleculele
de proteine. S-ar putea ca toate acestea să se petreacă la întâmplare?
Cantitatea de materie care ar fi trebuit strânsă şi durata timpului necesar
pentru a obţine proteine din întâmplare poate fi calculată în conformitate cu
legile probabilităţii. Matematicianul elveţian Charles Cuye a făcut acest
calcul. El spune: “Probabilitatea unei astfel de realizări din întâmplare este
de 1:10 cu 160 de zerouri care urmează”. Aceasta înseamnă că există o şansă la
10 cu 160 de zerouri la urmă, ca la o strângere din întâmplare a materiei
loalaltă, să se poată produce o singură moleculă de proteină. Materia adunată
va trebui să fie mai mare decât aceea a întregului univers cunoscut. Timpul
necesar pentru aceasta ar fi de 10 urmat de 243 zerouri de miliarde de ani!
Profesorul J. Leathes a calculat că legăturile unui lanţ
dintr-o proteină foarte simplă sunt combinate în 10 cu 160 de zerouri la urmă
de milioane de feluri. Întâmplarea nu poate construi o astfel de moleculă-. Întâmplarea
nu a construit niciodată un pian, care este un lucru foarte simplu în
comparaţie cu o moleculă de proteină.
Când mă aflam în închisoare, am auzit certuri între hoţi.
Jucau zaruri. Dacă se întâmpla ca zarul să cadă prea des la şase, ceilalţi hoţi
suspectau că zarul era îngreuiat şi că nu norocul era la mijloc. Nu se putea să
fie doar o întâmplare ca partea cu şase să revină mereu şi mereu. Tot astfel,
nu se poate ca simpla întâmplare să ne fi dat universul ordonat pe care-l avem.
Un filozof, chiar un filozof ateu, nu poate fi rezultatul dezvoltării întâmplătoare
a materiei. Simpla întâmplare n-ar produce niciodată un gânditor ateu.
Am citat un matematician în scopul de a arăta că
probabilitatea creării unei molecule de proteină ar fi de 1 la 10 urmat de 160
zerouri. Oare vreunul din oponenţii mei atei ar pune o rublă într-o loterie în
care şansa de câştig ar fi 1 la 10 urmat de 160 zerouri? Ar fi un risc stupid.
Ar însemna să arunce pur şi simplu rubla. Dar ei îşi riscă sănătatea lor
mintală, riscă bijuteria veşnică a sufletului lor, riscă adevărul pe o teorie
care are tot atâtea şanse de a fi exactă ca şi şansa de a câştiga în loteria
noastră ipotetică. Profesorul Edwyn Conklin, un biolog binecunoscut de la
Universitatea din Princeton, a afirmat: “Probabilitatea ca viaţa să se fi ivit
din accident se poate compara cu probabilitatea unui dicţionar complet,
rezultând dintr-o explozie într-o tipografie.”
Însă toate argumentele noastre nu sunt de nici un folos
pentru ateii înveteraţi. Ei ştiu despre craniul din Neanderthal şi altele ca
el. Aceştia cică dovedesc că Adam, care a trăit în părtăşie cu Dumnezeu în
Paradis, nu a existat. Biblia începe cu ceva neştiinţific; predecesorii noştri
erau oameni foarte primitivi, proveniţi din lumea animală. Nu poate fi nici
vorbă de o potrivire între Biblie şi ştiinţă, spun ei.
Să presupunem că pe pământul nostru se vor face excavaţii
peste circa 5.000 de ani şi că arheologii de atunci vor găsi două sau trei
cranii de oameni primitivi din Australia ori din Noua Guinee, care mai trăiesc
încă în epoca de piatră. Antropologii din ziua aceea vor spune că în timpul
nostru nu trăiau oameni civilizaţi, însă oamenii care lansează rachete coexistă
în acelaşi timp cu pigmeii. De ce să nu fi putut coexista unii dintre
descendenţii lui Adam, dezvoltaţi din punct de vedere intelectual, împreună cu
oamenii peşterilor?
Consider ca am spus destul despre acest subiect al ştiinţei
şi religiei.
Ceea ce descalifică pe aceşti autori atei de a vorbi în
numele adevărului, este totala lipsă de îndoială în cartea lor.
Autorii Bibliei, deşi profund religioşi, nu s-au abţinut
niciodată să-şi exprime îndoielile. Le găseşti în psalmi şi în cartea lui Iov.
Chiar şi sfântul Ioan Botezătorul a avut îndoieli despre mesianitatea lui Isus,
când se afla în închisoare. Isus a strigat pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Autorii “Călăuzei ateului” exprimă o siguranţă înfumurată
despre orice. Nu le este îngăduit să se îndoiască; ei trebuie să îndeplinească
sarcina trasată lor de Partidul Comunist de a scrie împotriva religiei.
Nici un om nu este pe deplin religios. Oamenii religioşi îşi
au îndoielile lor. Tot astfel, nici un om nu este ateu complet. Ateii au
momentele lor de credinţă. Dar pe când autorii Bibliei, David şi Iov de
exemplu, exprimă uneori gânduri care par de-a dreptul hulitoare, oponenţii
noştri atei sunt întotdeauna atei consecvenţi. Ei sunt toţi dintr-o bucată:
atei şi numai atei! Acest fapt nu este natural. Ei nu exprimă ce gândesc.
Prieteni atei, de partea voastră este puterea politică. Însă
adevărul ştiinţific este de partea noastră. Isus poate fi considerat întemeietorul
gândirii ştiinţifice. El a spus: “Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi
auzit”; şi: “Uitaţi-vă la păsările cerului”... “Uitaţi-vă cu băgare de seamă la
crinii câmpului, cum cresc”. El ne învaţă să observăm exact! Creştinii sunt învăţaţi
să vorbească ce cunosc, ce au văzut şi ce au auzit. Ştiinţa se bazează pe
aceleaşi principii.