ISPĂŞIRE
“Manualul ateului” vorbeşte despre multe alte lucruri, dar
nu trebuie să lungesc acest manuscris.
Dar eu datorez ceva oponenţilor mei. Cristos ne-a învăţat să
răsplătim răul cu bine. Ei au spus lucruri false despre religia noastră; eu
trebuie să le arăt calea mântuirii. Autorii unei cărţi ateiste de propagandă
pot fi mântuiţi în mod tot atât de sigur ca şi cei ce au comis alte păcate.
Trăim cu această groaznică realitate a păcatului. Eu am
păcatele mele; oponenţii mei le au pe-ale lor. Nici filozofia umanistă, nici
cea ateistă, nici cea religioasă, nici speculaţiile oamenilor religioşi, nici
cele ale oamenilor nereligioşi, nu pot face ceva spre a izbăvi pe un om de
păcatul lui. Pentru aceasta, Dumnezeu a făcut o lucrare măreaţă, eficace. Am încercat
să arăt că Scripturile sunt demne de încredere. Oponenţii mei pot învăţa din
Scripturi cum pot fi spălaţi de păcate spre a deveni copii ai lui Dumnezeu şi
moştenitori ai vieţii veşnice.
Sfântul Pavel scrie: “Cristos a murit pentru păcatele noastre
după Scripturi. El a fost îngropat, şi... a înviat a treia zi după Scripturi”
(1 Corinteni 15:3-4).
Nimeni nu poate înţelege pe deplin ce are de-a face moartea
lui Cristos acum două mii de ani în Palestina, cu păcatul meu, nici cum pot fi
ispăşite păcatele mele printr-o jertfă pe care a făcut-o El în vremea aceea.
Dar tot aşa nu putem da o explicaţie completă a naturii electricităţii sau a
gravităţii sau a propriului nostru proces fiziologic şi psihologic. Nu avem
nevoie de o explicaţie completă a ispăşirii, ca să putem folosi de pe urma ei.
Este suficient să credem că Cristos a murit pentru păcatele noastre, că a
purtat pedeapsa noastră şi că păcatele noastre nu ne mai sunt socotite.
Cristos este Dumnezeu întrupat. Cu toate acestea, El S-a
smerit şi a luat asupra Sa vina păcatelor noastre şi a suferit pentru ele. Sfântul
Petru se exprimă astfel: “Nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi
fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la
părinţii voştri; ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără
prihană” (1 Petru 1:18). În ceruri se cântă lui Cristos un cântec de slavă: “Ai
fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din
orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din
ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împăraţi pe pământ”
(Apocalipsa 5:9-10).
Când Cristos a răscumpărat cu sângele Lui oameni din orice
naţiune, El a răscumpărat de asemenea pe comunişti şi pe atei.
După cum am spus: noi nu putem înţelege pe deplin ispăşirea,
dar putem înţelege ceva din ea. Când luăm în consideraţie că Cristos este
Dumnezeu şi, ca atare, o persoană de o valoare şi demnitate infinite, atunci
(ştiu că afirmaţia va şoca, dar nu şovăiesc s-o fac) omorârea lui Cristos a
fost o crimă mai mârşavă decât aceea care ar fi fost comisă dacă întreaga rasă
omenească ar fi fost răstignită. Veţi înţelege mai bine lucrul acesta, dacă
veţi cugeta la cuvintele proorocului Isaia: “Neamurile sunt ca o picătură de
apă din vadră, sunt ca praful de pe o cumpănă” (Isaia 40:15) înaintea lui Dumnezeu.
O exemplificare foarte simpla va arăta ce gândim: sunt bolnav
de tuberculoză şi am omorât milioane de microbi ai tuberculozei cu medicamente.
Am mai omorât mulţi alţi microbi şi tot felul de insecte; multe animale au fost
omorâte pentru hrana mea. Nu am nici o remuşcare pentru asta. Dar conştiinţa
mea mă învinuieşte pentru fiecare rău pe care l-am făcut vreunui om, pentru că
omul este cu mult mai preţios decât insectele — el poartă chipul lui Dumnezeu.
În acelaşi fel Cristos, Care este Dumnezeu întrupat, are o valoare infinit mai
mare decât miliarde de fiinţe care nu sunt decât oameni, şi de aceea
răstignirea Lui a fost mai mult decât suficientă spre a răscumpăra întreaga
rasă umană din toate păcatele ei — aceasta cu condiţia credinţei în ceea ce a
făcut El pentru noi. În persoana Sa, Dumnezeu a suferit, Dumnezeu s-a dat
pentru poporul Său, însuşindu-Şi mai întâi un trup omenesc în care sa poată
muri, întrucât Dumnezeirea este nemuritoare.
De aceea, Petru scrie: “Cristos de asemenea a suferit odată
pentru păcate, El Cel neprinănit, pentru cei neleguiţi, ca să ne aducă la
Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Şi sfântul Ioan scrie: “Sângele lui Isus Cristos,
Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Sf. Ioan Botezătorul a
spus, arătând spre Isus: “Iată Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii” (Ioan
1:29). Şi Pavel scrie: “Fiind socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui vom fi mântuiţi
prin El, de mânia lui Dumnezeu” (Romani 5:9). Ce mânie trebuie să fi provocat
în Dumnezeu o lucrare atât de hulitoare ca “Manualul ateului”! Dar puteţi fi mântuiţi
de această mânie, pentru că “în El (Isus Cristos) avem răscumpărarea, prin sângele
Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7).
Ispăşirea a fost obiectul meditaţiei creştine timp de două
mii de ani. Ea a fost explicată în multe feluri. Există multe doctrine ale
ispăşirii.
Pe care dintre ele o vom alege?
Sf. Tereza de Lisieux, fiind întrebată care dintre virtuţile
creştine i-ar place cel mai mult s-o practice, a răspuns: “Toate!” Eu aş spune
acelaşi lucru despre doctrinele referitoare la ispăşire. Ele sunt rezultatul
cugetării adânci a suflete credincioase şi iubitoare; nu este nici un motiv să
dăm întâietate uneia în detrimentul celeilalte.
Este adevărată doctrina substituţiei, că Isus a murit ca înlocuitorul
nostru pentru păcatele noastre. Este adevărată şi doctrina influenţei morale,
că Cristos a murit pentru ca, prin frumuseţea gestului Său şi a jertfei Sale,
să ne poată influenţa în a adopta un nou fel de vieţuire evlavioasă. Este
adevărată şi teoria disciplinară, în sensul că Dumnezeu iartă fără plată pe
păcătoşi însă a făcut ca Isus să sufere, ca să ne arate că fiecare călcare a
legii atrage după sine pedeapsa, şi că noi, privind la greaua suferinţă a lui Cristos,
să putem vedea ce merităm noi pentru păcatele noastre. Adevărată este teoria
mistică, potrivit căreia Cristos şi sufletul credincios sunt una, uniţi
printr-o dragoste care-i face nedespărţiţi. După cum o mamă suferă împreună cu
copilul ei bolnav şi după cum o mireasă iubitoare suferă împreună cu mirele ei
care trece prin necazuri, tot astfel şi noi am suferit împreună cu iubitul
nostru Cristos pe Golgota şi am primit noi înşine în trupul Său, cu care suntem
una, pedeapsa pentru păcatele noastre.
Dar cred că explicaţia cea mai plauzibilă pentru un om din
veacul douăzeci este doctrina transferului. Noi toţi avem în psihologia noastră
acest mecanism al transferului. Când nu putem găsi ceva şi suntem turburaţi din
cauza aceasta, ne este suficient să dăm vina pe altcineva, soţia sau copilul
nostru, c-ar fi pus obiectul într-un loc greşit. Căutăm un ţap ispăşitor pe
care să dăm vina. Dacă un copil s-a lovit de un scăunaş, este destul ca mama să
bată scaunul pentru lovitura cauzată şi îndată copilul se linişteşte.
Mecanismul transferului este adânc înrădăcinat în noi. Inima noastră găseşte
pace dacă putem încărca pe altcineva cu necazurile noastre proprii: monarhia,
burghezia, moşierii, americanii, imperialiştii, comuniştii, troţkiştii, Stalin,
evreii, negrii, albii, oricine altul afară de mine.
Isus a folosit în mod conştient acest mecanism al
transferului. El a venit la oameni, prezentându-se ca Fiul lui Dumnezeu. Era ca
şi cum ar fi spus: “Tot aveţi această tendinţă de a transfera păcatale voastre
pe altcineva, lucrul cel mai normal este să le transferaţi pe umerii Mei; Eu
port răspunderea, din cauză că întreaga creaţiune s-a făcut prin Mine. Sunt
gata să iau asupra Mea toată vina şi tot păcatul. Voi vă daţi seama că păcatele
voastre merită o pedeapsă. Kant a spus: “Criminalul are drept la pedeapsă”. Voi
purta pedeapsa pe care o meritaţi voi, iar voi veţi fi liberi”.
Recomand oponenţilor mei atei, întrucât au făcut rău la atâtea
milioane de suflete scriind minciuni injurioase contra religiei, ca ei să pună
această crimă pe umerii lui Cristos, pe Care L-au atacat. Cristos este Mielul
lui Dumnezeu Care ridică păcatul întregii lumi. De aceea El ia asupra Lui şi
păcatele autorilor cărţii “Manualul ateului”. Credeţi în Cristos şi veţi fi mântuiţi!
Aţi încercat să vă împotriviţi religiei cu argumente ateiste.
Este copilăresc. Analiza critică este neputincioasă în faţa neliniştei
lăuntrice. Teoriile ateiste nu ajută unui muribund şi nici familiei îndoliate.
Propriile voastre doctrine n-au nici o valoare pentru voi când treceţi prin
neliniştea îndoielii şi vă întrebaţi singuri dacă n-aţi făcut un păcat groaznic
scriind această carte. Poate că astăzi nu vă gândiţi la aceasta; dar va veni o
zi când va trebui să vă gândiţi, ziua morţii voastre.
Moscova, Pekin şi Washington concurează să vadă care va fi
oraşul cu cea mai mare influenţă în lume. Nici unul din ele! Oraşul cu cea mai
mare populaţie, oraşul unde regi şi republicani, capitalişti şi comunişti,
stalinişti şi troţkişti, atei şi religioşi, preoţii şi duşmanii lor se întâlnesc,
este oraşul mormântului. Iar pentru necredincioşi, dincolo de mormânt nu este
decât remuşcare.
Chiar şi în clipa dinaintea morţii, nu va fi prea târziu. Şi
atunci puteţi zice rugăciunea: “Doamne Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de
mine, păcătosul!” Credeţi în sângele vărsat pentru voi de Isus Cristos şi veţi
fi mântuiţi.
Dragii mei prieteni atei, am petrecut câteva ore împreună.
Acum ne despărţim.
În Biblie se povesteşte că pe când evreii erau robi în Egipt,
timp de trei zile asupritorii au fost pedepsiţi cu întuneric. În timp ce întunericul
care înconjura pe egipteni era atât de dens încât nu se puteau vedea unii pe
alţii, toţi copiii lui Israel se bucurau de lumină.
Lumina este Cuvântul lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu a
avut această lumină şi ea a strălucit în inimile lor.
Se povesteşte că, pe când Palestina se afla sub conducerea
turcească, un paşă crud a interzis evreilor să aprindă lumânări în timpul
nopţii. Oraşele erau învăluite cu totul în întuneric.
Dar în Sefad, ferestrele rabinului Iosef Caro străluceau
noaptea. Rabinul citea Scripturile. Paznicii au raportat paşei ce se întâmpla.
El s-a dus imediat la casa rabinului şi l-a văzut... sprijinindu-se pe Biblie,
în timp ce toată casa era luminată cu o luminiscenţă venind din pereţi, deşi nu
era aprinsă nici o lampă în cameră. Pereţii erau acoperiţi cu licurici. Ei îi
dădeau lumină.
Rabinul explică paşei: “Legea lui Dumnezeu luminează nu numai
vieţile celor ce o studiază, ci şi pe licuricii care ascultă”.
Unii dintre voi, oponenţii mei atei, şi dintre cei ce v-au
crezut, vor citi aceste rânduri. Sunt sigur că ei vor fi luminaţi, deşi minţile
lor au fost întunecate prin criticile voastre false contra Cuvântului lui
Dumnezeu, şi acea lumină strălucitoare, lumina lui Cristos, îşi va revărsa căldura
ei şi frumuseţea ei prin toate ţările comuniste.