Umpleţi vidul! > Vestirea din Noul Testament


VESTIREA DIN NOUL TESTAMENT

Criticile aduse contra Noului Testament, în sensul că ar fi o născocire fantasmagorică, ulterioară, sunt neîntemeiate.

Dar, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce au fost aduse?

Să presupunem că Noul Testament ar fi o carte rea; atunci de ce s-au scris 700 de pagini ca să-l deni­greze? În fiecare an apar în Uniunea Sovietică, romane bune şi rele — uneori foarte rele. Nimeni nu porneşte o cruciadă de proporţii mondiale, care să dureze decade, contra unui roman rău. Cititorii înşişi îl ignorează. Linia Partidului comunist este în continuă schimbare. Cărţi care erau considerate opere mari sunt deodată interzise. Cine ar fi îndrăz­nit, acum douăzeci de ani, să aibă o bibliotecă fără cartea marelui geniu Stalin? Dar într-o bună zi a venit un ordin. Cărţile au dispărut, pur şi simplu. Ele sunt înmormântate în linişte, ca şi cum nici nu ar fi fost scrise. După aceea, Hrusciov a început să-şi publice colecţia lui mai modestă de articole şi dis­cursuri, bine revizuită, în care să nu se amintească cititorului că el a fost unul dintre linguşitorii lui Stalin. Şi aceste cărţi au dispărut. Nu au fost dis­creditări. Nimeni nu discreditează zecile de volume ale lui Trotzky.

Cum se explică faptul că se duce o astfel de luptă ca să se critice, să se rupă în bucăţi Noul Testament când, în acelaşi timp, populaţia sovietică nu are voie să posede măcar un exemplar al acestei cărţi ca să-şi poată face o părere personală despre ea?

Credinţele trebuie să se bazeze pe dovezi care să poată fi examinate în mod deschis. Ceea ce face ştiinţa să avanseze nu este atât propagarea unui adevăr specific, cât mai degrabă, dreptul nerestrâns de a căuta adevărul şi de a-l spune. Adevărul poate supravieţui numai în lupta liberă contra altor păreri.

De ce împiedicaţi pe oameni să aibă Noul Testa­ment?

Aceasta din cauză că Evangheliile şi Noul Testa­ment în totalitatea lui conţin o vestire de o impor­tanţă covârşitoare pentru fiecare om.

Poate cineva să-şi închipuie un prânz bun fără un bucătar? Dar natura este un banchet. În natură există grâu şi cartofi şi lapte şi carne şi fructe de multe soiuri. Există raze de soare şi ploaie, flori frumoase şi ciripitul vesel al păsărelelor. Există lu­cruri folositoare şi lucruri frumoase pentru satis­facerea trupului tău şi pentru bucuria sufletului tău. Cine este bucătarul acestui banchet al naturii? Este un Creator înţelept, Dumnezeu.

Se spune că un savant, venind acasă de la labo­ratorul său, a fost chemat de soţia lui la masa de seară. Soţia i-a pus o salată pe masă. Cum el era ateu, a zis: “Dacă frunzele de salată verde, boabele de sare, picăturile de oţet şi de untdelemn şi feliile de ouă ar fi plutit în aer din toată veşnicia, s-ar fi putut ca, în cele din urmă, din întâmplare, să se reunească de la sine în salată”. — “Da”, îi răspunse soţia, “dar nu aşa de frumos aranjată şi gustoasă ca aceasta făcu­tă de mine”. Atomii care au venit laolaltă din întâmplare nu ar fi putut face un univers atât de frumos.

Atomul este tainic. Viaţa este tainică. Savanţii sunt departe de a le fi descoperit secretele. Cu atât mai mult, în acest caz, este misterios Dumnezeu, Creato­rul materiei şi al vieţii. Evanghelia după Ioan spune: “Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Când Moise a cerut odată lui Dumnezeu: “Arată-mi Faţa Ta, ca să Te cunosc”, el a primit răspunsul ca­tegoric: “Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”.

Nici un filozof nu-L poate înţelege, dar până şi cel mai simplu om Îl poate afla, tot aşa după cum nici un savant nu înţelege încă toate tainele atomului dar orice om poate mânui materia compusă din atomi.

Noul Testament ne povesteşte despre acest Dumnezeu, cum şi natura vorbeşte despre El.

Odată am vorbit cu un temnicer, un membru al Partidului Comunist. Într-un moment de încredere, el mi-a mărturisit: “Într-o zi de toamnă, am privit prin fereastră la un copac desfrunzit. Ştiam că în primăvara următoare, el va fi din nou plin cu frunze şi muguri, cu păsărele care vor ciripi în ramurile lui. Şi am adorat pe “Nu ştiu cine” sau “Nu ştiu ce”, care-mi dă fructe şi grâu şi flori. Arunc cărbuni în foc şi focul îi schimbă în flăcări frumoase, albe. Ador această Putere sau această Persoană, nu ştiu cine sau ce este, care răsplăteşte cu bine răul pe care-l facem noi, şi uneori schimbă vieţi urâte, vieţi de oameni care mai înainte au fost bandiţi, în vieţi frumoase de martiri ai unei cauze sfinte. Eu am cu­noscut astfel de oameni, printre voi, creştinii”. Acest ofiţer comunist nu L-a înţeles cu mintea pe Dumnezeu, însă L-a simţit.

Este uşor pentru “Manualul ateului” să ridicu­lizeze concepţiile primitive despre Dumnezeu, bătrânul cu barbă albă, şezând pe un tron, cum îl vedem în icoane.

Când creştinii sunt copii, li se povesteşte despre Dumnezeu într-un fel copilăresc. Mulţi dintre ei, când cresc mari, nu ascultă îndemnul biblic de a renunţa la lucrurile copilăreşti; ei rămân cu lucruri începătoare care sunt batjocorite cu uşurinţă de atei. Însă Dumnezeu este diferit de aceste concepţii imature despre El.

Desigur că aceste icoane nu sunt mai ridicole decât imaginea atomului desenată de marele fizician Niels Bohr. Atomul este altfel decât îl putem desena, şi Dumnezeu este altfel decât gândim noi despre El. Ştiinţa nu se poate lipsi de aproximaţiile ei. Noi, creştinii, folosim de asemenea cuvinte şi imagini omeneşti ca să exprimăm sentimentele noastre faţă de Dumnezeu. Dar sfântul Toma Aquina, unul din marii noştri învăţători, a scris: “Dumnezeu nu este ce-ţi închipui tu sau ce crezi că înţelegi tu. Dacă înţelegi, ai greşit. Mintea noastră este desigur prea mică pentru a cuprinde Fiinţa Infinită, dar — aşa cum am spus — putem să-I aparţinem.”

Odată, un creştin a întrebat pe un ateu, cu care se plimba pe o pajişte: “Cine a făcut toate aceste flori frumoase?”

“Lucrurile acestea?” a fost răspunsul. “Nu mai veni din nou cu Dumnezeu. Florile există prin ele înşile”. Creştinul n-a mai insistat. După câteva zile, ateul l-a vizitat pe credincios acasă la el. În camera lui de primire era un tablou frumos, reprezentând flori. Ateul îl întrebă: “Cine a pictat aceste, flori?” Creştinul îi răspunse: “Nu mai începe cu prostii reli­gioase! Nimeni n-a pictat aceste flori. Ele au venit în tablou de la sine. Natura a făcut rama gravată. Apoi tabloul a sărit el singur pe perete, într-un cui, care era acolo din întâmplare, bătut de nimeni. Şi asta este totul”. Ateul s-a ofensat din cauza acestei glume. Dar atunci creştinul l-a întrebat: “Este logic să crezi că aceste trei flori din tablou, care n-au nici parfum şi nici viaţă, trebuie să fi fost create de cineva, în timp ce crezi că milioanele de flori vii, cu parfumul lor pătrunzător, care umplu văile şi dealurile, nu au Creator?”

Dumnezeu este o taină. Isus ne învaţă să rostim: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri”, nu “Tatăl nostru Care mergi pe străzi şi poţi fi întâlnit în orice colţ”. El Se află în lume incognito.

Înfige un ac cu gămălie într-un fluture şi prinde-l de o scândură şi l-ai omorât. Nu mai este un fluture, ci un cadavru. Tot astfel nu putem prinde pe Dumnezeu în nici o definiţie. Noi folosim nume pentru El, ştiind că aceste nume nu I se potrivesc. Maximul ce putem spune despre El este că El este Acela dincolo de Care nu se poate concepe nimic mai măreţ.

Însă Dumnezeu S-a descoperit în Persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe acest pământ. Despre El vorbeşte Noul Testament. Mili­oane şi-au schimbat viaţa datorită Lui.

Afirmaţia din “Manualul ateului” cum că învăţăturile lui Isus distrug bucuria vieţii, este falsă. A renunţa la bucurie este ceva necreştinesc. Res­pingerea bucuriei este respingerea creaţiunii lui Dumnezeu. De ce am refuza ceea ce un Tată bun ne-a dat? Vechiul Testament prevedea că un om putea face un jurământ de a renunţa pentru un timp scurt la toate plăcerile pământeşti. Când această perioadă de timp se sfârşea, el trebuia să aducă o jertfă lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatul de a fi dis­preţuit minunatul dar al lui Dumnezeu: plăcerea. Creştinismul nu privează pe nimeni de bucurie. Dimpotrivă, creştinismul adaugă la bucuriile curate pământeşti, pe cele cereşti. Ce desfătare mai mare poate exista decât aceea de a iubi?

Să nu acceptaţi învinuirile ce ni se aduc, în special când autorilor creştini nu li se permite să răspundă. Simplul fapt că ateii ne pun căluş la gură în timp ce ei scriu, dovedeşte că ei nu sunt corecţi şi, ca atare, nu sunt demni de încredere.

Puneţi-vă încrederea în Dumnezeu!

Acest Dumnezeu suferă cu noi. El împărtăşeşte toate necazurile noastre. El Se jertfeşte pe Sine Însuşi pentru noi. El ne doreşte.

Marx şi materialismul istoric au lipsit realitatea de sufletul ei, Dumnezeu, şi în felul acesta au răvăşit-o.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este cheia cunoaşterii profunde a lumii. Nu există o realitate plus Dumnezeu, ci realitate îmbrăcată în frumuseţea lui Dumnezeu. Tot astfel, într-un tablou, nu avem o pri­velişte plus un amurg; mai degrabă, toate dealurile şi văile şi arborii sunt scăldaţi în culorile lui.

În nişte peşteri din Tailanda s-au descoperit de­sene preistorice, reprezentând oameni şi peşti în ceea ce s-ar putea denumi “stil raze X”. Pictorul de acum mai bine de 3000 de ani arată detaliile pe care nu putea să le vadă, dar despre a căror existenţă el ştia. Desenând un om sau un animal, el includea scheletul şi organele lui, ca de exemplu stomacul, plămânii etc.

Astfel de desene au fost găsite mai înainte printre băştinaşii din Australia.

Noi considerăm o astfel de artă ca primitivă. S-ar putea să nu fie tot aşa de frumoasă ca arta noastră, însă ea este mai aproape de realitate. Într-o galerie cu portrete, ceea ce ni se înfăţişează nu sunt atât subiec­tele propriu-zise, ci mai degrabă veşmintele făcute de croitori. Noi vedem numai faţa şi mâinile perso­anei respective. Dacă se expun nuduri, vedem pielea. Ne mulţumim cu foarte puţin. Artistul primitiv dorea mai mult din realitate. Într-un anumit sens el era mai aproape de ea decât noi, oamenii moderni, rafinaţi.

Noul Testament vorbeşte despre univers şi istorie în acelaşi stil de “raze X”. Materialiştii văd numai lucrurile exterioare. Credincioşii văd toate lucrurile exterioare plus ceea ce însufleţeşte universul şi isto­ria, interiorul, Dumnezeu lucrând în creaţiunea Sa şi descoperindu-Se ca dragoste în acţiune.

Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu, Isus Cristos, pentru noi. Aşa cum un brutar se îngrijeşte de pâinea ta, şi fermierul de legumele tale, după cum cizmarul îţi dă rodul muncii sale, un profesor înlătură neştiinţa şi îţi dă cunoştinţa acumulată de secole, tot astfel şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, Singurul Care nu a păcătuit niciodată, a luat asupra Lui grija ta. El îţi oferă neprihănirea Lui. Tu devii un prunc nou-născut, ca un om care n-a păcătuit niciodată. Viaţa reîncepe în legătură cu Dumnezeu. Cât despre păcătoşenia ta, El a luat-o asupra Lui.

Tu îţi dai seama, oarecum, că păcatele tale au fost foarte grave. Ele au produs suferinţă altora. Poate că au curs lacrimi şi sânge şi tu eşti vinovat. Ei bine, El nu numai că a purtat păcatele tale, ci a luat şi pedeapsa pentru păcatele tale. El a suferit, murind pe cruce, pe un munte numit Golgota, aproape de Ierusalim. Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noul Testament spune: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Notează cuvântul “oricine”, chiar şi autorul “Manualului ateului”; oricine, chiar şi oamenii care au comis crimele cele mai grele.

Noul Testament ne învaţă că Isus stă la uşa inimii noastre şi bate. Dacă-L ascultă cineva şi-I deschide uşa, El intră şi ne vorbeşte de la inimă la inimă.

Viaţa nu constă numai în a munci pentru stat, nici în mâncare, băutură şi plăceri sexuale. Cristos este o făptură spirituală. El doreşte să-ţi dea putere să biruieşti păcatul şi moartea şi iadul, şi nu aşteaptă decât hotărârea ta. El făgăduieşte nu numai un cer viitor, ci şi o viaţă cerească chiar de pe acum, în sufletul tău.

Noul Testament ne spune că Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a iubit pe oameni atât de mult, încât S-a rugat pentru cei ce-L omorau, chiar atunci când suferea durerile crucii. Se poate ca tu să fi fost un hoţ. Cristos a murit între doi hoţi şi, în timp ce atârna pe cruce, a mântuit pe unul din ei, care s-a pocăit, şi l-a dus în rai. El nu exclude pe ticăloşi şi nici pe prostituate. Cea mai mare bucurie a Lui este să ierte crime mari.

Noul Testament este batjocorit de atei din cauză că proclamă dragostea ca principiu călăuzitor al vieţii şi face ca inima credinciosului să devină un colţ de rai. După ce ai privit odată în mod serios în oglinda adevărului, care este Cristos, o mare milă îţi va umple sufletul şi te vei simţi minunat de liber.

Cetăţenilor sovietici nu le este îngăduit să cunoască vestirea din Noul Testament, pentru că aceasta i-ar uni cu Dumnezeu. Aşa se explică atacurile înver­şunate, dar neîntemeiate, asupra acestei cărţi. Însă este uşor pentru noi, creştinii, care avem această pă­trundere adâncă în marile realităţi ale păcatului şi ispăşirii păcatelor, să înţelegem de ce prientenii noştri atei se cutremură în faţa crucii şi chiar scriu o carte de 700 de pagini împortriva ei. Ateii simt că Biblia conţine adevărul final.

Stalin a murit, dar niciodată un comunist nu va cânta “Stalin, iubitul sufletului meu”; nici “Hrusciov, cu dragoste la tine vin”. Peste un secol nu i se va cânta lui Brejneev: “De tine simt nevoie”. Acestea sunt cântări ce se cânta lui Isus, în toată lu­mea, aproape două mii de ani după răstignirea Lui.

Oricât ar încerca, comuniştii nu vor reuşi să facă să înceteze aceste cântări în sfânta Rusie.

Despre ei nu se vor cânta nici un fel de cântece. De pe acum, glumele care se spun despre ei arată ce renume vor avea în viitor.

Există multă tristeţe în lume. Este nevoie să se mai râdă. Îmi place atât de mult când oamenii sunt veseli, încât nu-mi pasă chiar dacă ei râd pe socoteala mea. Sper că adversarii mei au aceleaşi simţăminte şi că nu vor interpreta greşit dacă le voi povesti două glume care circulă în Uniunea Sovietică.

Prima: Un elev de liceu a fost întrebat la ora de is­torie: “Cine a fost Stalin?” El a răspuns: “Un om care, având cultul personalităţii proprii, a devenit un ucigaş. El şi-a ucis chiar tovarăşii săi cei mai apro­piaţi. Aceasta este învăţătura despre el, în confor­mitate cu Congresul al douăzecilea al Partidului nostru”.

“Bravo”, i-a răspuns profesorul. “Acum, răspunde-mi, te rog, cine a fost Hrusciov?”

Copilul replică prompt: “Hrusciov era un idiot, care pe bună dreptate a fost înlăturat de la condu­cere, prin votul Comitetului Central”.

“De asemenea foarte bine. Acum ultima întrebare: Cine este Brejneev?”

“El este un alt idiot”, răspunse elevul.

Profesorul îl opri: “Aceasta va corespunde, pro­babil, peste un an sau doi, când se va lua o hotărâre în acest sens. Dar pentru moment, el este un conducător genial şi eu trebuie să-ţi dau o notă proastă”.

Acum, a doua glumă: “Într-o şcoală, învăţătorul spune copiilor: “Partidul este tatăl nostru şi Armata Roşie este mama noastră”. Apoi, el întreabă pe unul dintre copii: “Ce ai dori tu să devii?” La care copilul răspunde: “Un orfan”.

Oamenii au iubit pe Isus. Alţii L-au urât. Majori­tatea au fost indiferenţi la mesajul Lui. Dar nimeni n-a îndrăznit vreodată să facă glume răutăcioase despre El.



Persoane interesate