UN PARADIS CERESC SAU UNUL PĂMÂNTESC?
“Manualul ateului” citează pe Frederic Engels ca spunând că
nădejdea creştinismului este în cer, în viaţa veşnică după moarte. După părerea
lui, creştinismul nu are dorinţa de a efectua o transformare socială în
această lume.
Spre deosebire de creştinism, mişcarea comunistă năzuieşte la
eliberarea tuturor oamenilor muncii de pe pământ.
Aceasta este pură imaginaţie. Nu este adevărat că
creştinismul are numai o ţintă cerească. Isus ne-a învăţat să ne rugăm: “Facă-se
voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. În Ioan 3:12, El ne aminteşte: “...v-am
vorbit despre lucruri pământeşti...”
Chiar la începutul Evangheliei sfântului Luca, ni se
povesteşte că atunci când oamenii au întrebat pe Ioan Botezătorul ce să facă,
el nu le-a răspuns: “Căutaţi viaţa veşnică”. Răspunsurile lui au fost foarte
pământeşti: “Cine are două haine, să împartă cu cine nu are nici una; şi cine
are de mâncare, să facă la fel”. Vameşilor le-a spus: “Să nu cereţi nimic mai
mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi”. Iar soldaţilor nu le-a spus: “Căutaţi
cerul” ci mai degrabă: “Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări,
nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile
voastre”, care erau mai mari decât acelea ale populaţiei mijlocii (Luca
3:11-14).
Isus a izgonit pe vânzătorii din Templu, cu un bici. El a învinuit
în mod public pe cărturari şi pe farisei că înghit casele văduvelor. Unui tânăr
bogat, El i-a spus: “Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai şi dă la
săraci” (Matei 19:21).
Creştinismul are în programul lui şi o transformare socială
în această lume. Este un fapt ciudat că înşişi membrii guvernului sovietic spun
că trebuie să atingă şi să depăşească nivelul economic al ţărilor cu o
moştenire creştină, cum ar fi Statele Unite ale Americii. Aşa încât probabil că
cetăţenii din ţările de religie creştină duc o viaţă mai îmbelşugată în această
lume decât cetăţenii sovietici.
În ţările Americii sau în alte ţări apusene, muncitorii îşi
pot conduce automobilele lor proprii la biserică sau la demonstraţii pentru salarii
mai mari. În ţările sovietice, lucrătorii nu au nici măcar biciclete cu care
să se ducă să ia parte la adunările comuniste, de la care nu se permite nimănui
să lipsească.
Belşugul şi libertatea din vest n-au fost obţinute fără
luptă. Cu toate acestea, dacă reproşurile făcute de Engels creştinismului ar fi
fost juste, această luptă n-ar fi avut loc. Engels a scris:
“Doctrinele sociale ale Evangheliilor reprezintă o rezistenţă
religioasă pasivă contra nedreptăţii, o revoltă pe genunchi, ceea ce înseamnă
de fapt, îndreptăţirea principalului rău social al antichităţii, sclavia.
Creştinismul nu a fost ideologia oamenilor asupriţi care se duc la o luptă
revoluţionară, ci ideologia oamenilor apăsaţi care au pierdut orice nădejde în
luptă şi caută o scăpare în rugăciune, în speranţa unei izbăviri miraculoase.”
Aceasta este o inducere în eroare.
Adevărata învăţătură a Evangheliei este că un creştin trebuie
să urmeze exemplul lui Cristos. A fost oare Cristos El însuşi pasiv faţă de
nedreptate? Ce au gândit vânzătorii care fuseseră izgoniţi cu biciul din
templu despre atitudinea Lui? A fost o împotrivire pasivă când El S-a adresat
preoţilor şi fariseilor în propriul lor templu, numindu-i “pui de năpârci” şi “făţarnici”?
Oare “Magnificat”, cântarea de laudă a binecuvântatei
Fecioare Maria, este un cântec de resemnare? Ea spune că Fiul ei va răsturna pe
cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi va înălţa pe cei smeriţi. El va
sătura cu bunătăţi pe cei flămânzi şi va scoate afară pe cei bogaţi cu mâinile
goale. Aceasta nu sună ca o supunere blândă faţă de exploatatori.
Înţelepciunea a învăţat pe ucenicii lui Cristos să fie pasivi
acolo unde nu era nici o nădejde de a răsturna tirania, dar ori de câte ori
condiţiile pentru o astfel de răsturnare erau coapte, creştinii au luptat întotdeauna.
Când ţăranii s-au răsculat contra moşierilor în vremea
Reformei, principalele argumente în favoarea lor erau religioase. Imnurile
revoluţionare erau:
“Când Adam săpa şi Eva torcea,
Boier atunci cine era?”
Cetate tare-i Dumnezeu, şi armă apărătoare.
Când a început mişcarea proletariatului industrial din
Anglia, cântecul cartiştilor era:
“Fii ai Britaniei, deşi sunteţi robi,
Dumnezeu, Creatorul vostru, v-a făcut liberi;
El a dat tuturor viaţă şi libertate,
Dar niciodată, nu, niciodată, El n-a făcut vreun sclav.”
Primii organizatori ai demonstraţiei care a condus la
revoluţia din 1905 în Rusia nu au fost prietenii noştri comunişti, ci
muncitorii creştini sub conducerea unui preot, Gapon. Comuniştii au profitat
de pe urma acestui fapt şi pe urmă au spânzurat pe preot.
Creştinismul este tot atât de revoluţionar ca şi comunismul,
însă revoluţiile noastre se deosebesc.
Revoluţiile comuniste încep cu vărsarea de sânge a inamicilor
lor, vinovaţi sau nevinovaţi. Apoi, vărsarea de sânge devine un obicei, ba
chiar o plăcere, şi în cele din urmă avem o tiranie mai rea decât aceea care a
fost răsturnată.
Lenin a scris odată: “Teroarea şi Ceka sunt absolut necesare”.
Ţarul Nicolae II n-ar fi socotit teroarea ca făcând parte dintre imperativele
politicii. Câţi oameni a ucis el? Apoi întreabă-te câţi oameni a omorât Stalin.
Este foarte probabil că el însuşi a otrăvit pe Lenin, care îl
învăţase tehnica teroarei. După aceea, el a omorât aproape pe toţi prietenii
intimi ai lui Lenin.
Chiar şi astăzi, nenumăraţi cetăţeni sovietici mor de foame
şi de muncă istovitoare în lagărele de concentrare ale Uniunii Sovietice.
Comunismul omoară milioane de oameni în China Roşie. Teroarea de acolo este
recunoscută chiar şi de ziarele sovietice. În Polonia, Gomulka, care exercită
dictatura proletariatului, a împuşcat pe proletari. Revoluţiile comuniste sunt
întotdeauna negative şi distructive.
Noi, creştinii, suntem revoluţionari într-un sens cu totul
diferit. Creştinii folosesc mai întâi şi cel mai mult sabia Duhului, care poate
omorî păcatul fără să omoare pe păcătos.
Creştinii au îndreptat multe abuzuri cu sabia Duhului. Acolo
unde domneşte civilizaţia creştină, oamenii sunt liberi să fie chiar atei.
Desfid pe stimaţii mei oponenţi să-mi dea numele unui singur om care este în închisoare
în Statele Unite pentru că este ateu. Dar în ţările comuniste, milioane de
fraţi ai mei şi de surori în credinţă au trecut prin închisori sau au fost omorâţi.
Cine a luptat pentru libertate şi a obţinut-o, ateii sau creştinii?
Creştinii nu exclud necesitatea răzvrătirii contra tiraniei.
Dar când asupritorii, prin abuzurile lor, îi silesc să se răscoale şi împrejurările
sunt favorabile, ţinta lor este întotdeauna să înlocuiască tirania cu un regim
de pace şi dreptate, pe când Marx recomanda “revoluţie permanentă”, o expresie
creată de el. Revoluţie permanentă — pentru ce? Revoluţie de dragul
revoluţiei? Să nu se atingă niciodată ţinta? Să nu ţinteşti, nici măcar la o
utopie? Acesta este sadism sadea.
Creştinii nu uită niciodată că primul răzvrătit a fost
diavolul. Ei nu recurg cu uşurinţă la răzvrătire, nici măcar la răzvrătirea împotriva
regimului comunist.
Pe ei îi interesează şi destinele pământeşti, cu deosebirea
că ei au şi alte ţeluri afară de cele pământeşti. Oamenii sunt ca broaştele
care trăiesc pe fundul unei fântâni întunecoase, de unde nu pot vedea nimic din
lumea de afară. Creştinii au auzit cântecul unei ciocârlii. Şi minunea
minunilor — ei i-au înţeles cântecul! Acest cântec vorbeşte despre soare şi
lună şi stele şi munţi şi dealuri acoperite cu copaci şi despre o mare
minunată. Ei au credinţă în acest cântec. Ei sunt siguri că există un paradis
ceresc. Fără a-şi neglija obligaţiile lor pământeşti, ei merg spre acest
paradis şi cheamă pe alţii să vină împreună cu ei.
Dacă există cineva care crede în posibilităţile evoluţiei mai
mult chiar decât Darwin, acesta este creştinul. El crede în naşterea din nou.
El crede că o broască poate deveni o ciocârlie, că o fiinţă omenească poate
deveni părtaşă firii dumnezeeşti, şi aceasta nu printr-un proces îndelungat, ci
îndată, prin credinţa în Isus Cristos.
Crezând toate acestea, creştinii se luptă pentru justiţie în
această lume, tinzând totodată şi către paradisul ceresc.