Umpleţi vidul! > Oare creştinismul te învaţă să fii servil faţă de autorităţile tirane?

<<< Cuprins

OARE CREŞTINISMUL TE ÎNVAŢĂ SĂ FII SERVIL FAŢĂ DE AUTORITĂŢILE TIRANE?

Cuvintele lui Isus “Daţi Cezarului ce este al Ce­zarului” constituiesc o dovadă suficientă pentru au­torii “Manualului ateului” că El ne-a învăţat să fim servili faţă de colonialişti.

În primul rând, Isus n-a spus niciodată aceste cu­vinte ucenicilor Săi. El le-a exprimat faţă de duş­manii Săi cei mai răi, fariseii. Întreaga lor viaţă era o batjocură a religiei. De aceea, El le-a spus: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. El era sigur că străduindu-se să facă aşa, ei îşi vor da curând seama că dacă vor satisface cerinţele conducătorilor nebuni (mulţi cezari romani erau nebuni), nu le va mai rămâne ni­mic de dat lui Dumnezeu.

Cu siguranţă că ucenicii lui Isus au înţeles bine ce a vrut să spună Mântuitorul prin aceste cuvinte, care atât de des au fost folosite greşit.

Dacă cineva a fost necinstit şi vrea să dea înapoi ceea ce a furat, trebuie, mai întâi, să stabilească pe cât posibil cât datorează şi după aceea să plătească suma corespunzătoare. Se pune întrebarea, ce datora un evreu lui Cezar? Ce datorează un ceh lui Brejneev? Nimic.

Chiar în Roma, nimic nu aparţinea de drept Ce­zarului, Iuliu Cezar, un general roman biruitor, la întoarcerea lui dintr-o campanie în Galia, a răsturnat republica prin forţă militară. Deci, el nu era un con­ducător legitim. El a fost urmat de tirani, dintre care cei mai mulţi erau mai potriviţi pentru un ospiciu de nebuni decât pentru un tron. Aceşti tirani jefuiau populaţia de libertatea ei. Nu îi dădeau nimic în schimb.

În Palestina, nimic nu aparţinea lui Cezar. Profitând de faptul că grupările evreeşti erau divizate, cezarul Pompei a ocupat cu forţa această ţărişoară, impunându-i un regim de teroare şi corupţie.

Cezar n-a construit nici un drum în Palestina. Evreii le-au făcut. El nu zidise nici o casă. Nu plan­tase nici un pom. “Daţi Cezarului ce este al Cezaru­lui” este o frază patriotică, revoluţionară, care de fapt tăgăduieşte uzurpatorului orice drept.

Dacă în timpul năvălirii naziste, s-ar fi spus ori­cărui cetăţean care gândeşte cinstit în Uniunea Sovi­etică: “Dă lui Hitler ce este al lui Hitler şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, el ar fi înţeles aceste cuvinte ca însemnând: “Dă lui Hitler un picior în spate şi aruncă afară trupele lui, deoarece nimic nu-i aparţine lui în Uniunea Sovietică. Nici măcar dreptul să fie aici nu-l are”. Acelaşi raţionament s-ar aplica şi invaziei sovietice în Cehoslovacia.

Evident că autorităţile romane şi marii preoţi evrei, care erau uneltele lor, au dat cuvintelor lui Isus interpretarea mea. Dovada este că ei nu-L considerau un cetăţean loial al Imperiului, ci un răzvrătit, şi L-au răstignit.

“Manualul ateului” denaturează pur şi simplu adevărul când descrie pe autorii Noului Testament ca linguşitori ai autorităţilor romane.

“El nu conţine nici o acuzaţie contra guvernato­rului roman” spun ei. “Toată vina răstignirii este atribuită evreilor, pe când Pilat este descris ca un ob­servator pasiv”.

Este uşor de făcut asemenea afirmaţii într-o ţară unde Bibliile sunt rare. În Faptele Apostolilor 4:27, citim: “În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus, pe Care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont, cu neamurile şi cu noroadele lui Israel”. O adunătură de evrei, instigaţi de preoţi, ceruseră răstignirea lui Isus. Dar Pilat, din propiria-i iniţiativă, a adăugat cruzime peste cruzime. Ştim lucrul acesta din cuvintele: “Atunci Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L bată” (Ioan 19:1). Textul implică decăderea unui guver­nator roman, care găseşte plăcere în a biciui personal pe un deţinut despre a Cărui nevinovăţie este con­vins în mod evident. După aceea Evangheliile spun foarte clar că Pilat L-a dat în mâinile mulţimii ca să fie răstignit.

Cu ce drept pretind comuniştii că primii creştini, slugarnici faţă de autorităţile romane, au descris pe Pilat numai ca un observator pasiv? Ei bine, cu “dreptul” uzurpatorilor care au monopolul publică­rii cărţilor şi pot impune interdicţii contra creştini­lor şi a libertăţii răspunsului.

Sfântul Ioan nu este singurul care învinuieşte pe guvernatorul roman. Toţi evangheliştii îl descriu ca pe un om servil. Matei scrie: “Atunci Pilat, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat pe Isus în mâinile lor ca să fie răstignit” (Matei 27:26). Marcu scrie: “Iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit” (Marcu 15:15). Luca citează pe Pilat în mod foarte explicit, ca spunând: “N-am găsit nici o vină în Omul acesta... Eu deci, după ce voi pune să-L bată...” (Luca 23:14, 16).

Niciodată autorii Noului Testament n-au ascuns partea de vină a romanilor în răstignirea lui Isus. Ei împărtăşesc această vină. Ulterior, istoricii creştini au raportat cu fidelitate cum autorităţile romane aruncau pe creştini la fiarele sălbatice şi îi supuneau la tot felul de sălbăticii.

Departe de a fi slugarnici, aşa cum sunt acuzaţi, adevăraţii creştini în toate vremurile, n-au recunoscut niciodată pe tirani drept conducătorii lor le­gitimi. Niciodată ei n-au considerat ca o datorie să le fie supuşi. Prima carte contra creştinismului despre care avem cunoştinţă este “Adevărat aşa-zisul Cuvânt” de Celsus. Cartea datează aproximativ din anul 175 d.Cr. Ea reproşează creştinilor că nu apără pe împărat, că nu luptă pentru el, nu participă la expediţiile lui militare şi nu lucrează pentru el. Creştinii din Uniunea Sovietică consideră pe conducătorii comunişti ca asupritori. Ei nu vor obţine nici o linguşire de la ucenicii lui Cristos.

“Manualul ateului” citează un alt text de Scrip­tură pentru a dovedi că creştinismul învaţă supunere oarbă faţă de conducătorii nedrepţi şi, ca atare, este un obstacol în progresul omenirii. Textul este Romani 13:1-3: “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumne­zeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda”.

Însă acelaşi capitol defineşte ce înţelege un creştin prin “Stăpânirile cele mai înalte” cărora le datorează ascultare. Numai acela merită acest nume, care ca slujitor al lui Dumnezeu, pedepseşte pe cel ce face răul şi răsplăteşte binele (versetele 3 şi 4). Dacă un dregător face contrariul, dacă el pedepseşte binele şi răsplăteşte răul, noi nu mai putem recu­noaşte puterea lui ca venind de la Dumnezeu.

Versete din Biblie, cum sunt cele amintite, au făcut pe creştini să se împotrivească tiranilor.

În Evul Mediu, Savonarola a fost ars pe rug pentru că a spus: “Nimic nu este mai detestabil pen­tru un tiran decât slujirea lui Cristos şi o viaţă creştină de o înaltă moralitate. Căci acestea sunt diametral opuse obiceiurilor lui proprii”.

Citez dintr-o convorbire între Maria Stuart, re­gina Scoţiei, şi reformatorul protestant John Knox:

Maria: “Ai învăţat poporul să primească o altă religie, diferită de aceea pe care o permit prinţii lor. Şi cum se poate ca doctrina aceasta să fie de la Dumnezeu, când ştiut este că Dumnezeu porunceşte supuşilor Săi să asculte de domnitorii lor?”

Knox: “Doamnă, după cum religia adevărată n-a luat nici puterea ei iniţială şi nici autoritatea ei de la conducătorii pământeşti, ci numai de la Dumnezeul cel veşnic, tot astfel supuşii nu sunt obligaţi să-şi modeleze religia după poftele domnitorilor lor... Dacă sămânţa lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon... ce religie ar fi fost în lume? Sau dacă toţi oamenii din vremea apostolilor ar fi fost de re­ligia împăraţilor lor, ce religie ar fi fost pe faţa pământului?”

Maria: “Da, însă nici unul dintre aceşti oameni nu au ridicat sabia împotriva domnitorilor lor”.

Knox: “Totuşi, doamnă, nu puteţi nega că ei s-au împotrivit. Căci cei ce nu ascultă, se împotrivesc”.

Maria: “Cu toate acestea, ei nu s-au împotrivit cu sabia”.

Knox: “Doamnă, Dumnezeu nu le dăduse puterea şi nici mijloacele pentru aceasta”.

Maria: “Crezi că supuşii care ar avea putere, se pot împotrivi domnitorilor lor?”

Knox: “Dacă domnitorii lor depăşesc limitele lor, Doamnă... fără îndoială că supuşii pot să se împo­trivească lor, folosind chiar şi forţa. Căci ce s-ar întâmpla dacă un tată ar înnebuni şi ar încerca să-şi omoare proprii săi copii? Nu ar trebui ei să-l apuce şi să ia de la el cu forţa sabia sau armele? Întocmai aşa stau lucrurile, Doamnă, cu domnitorii care ar ucide pe copiii lui Dumnezeu, supuşii lor. Zelul lor orb nu este altceva decât o frenezie nebunească... şi ca atare, a lua sabia de la ei, a-i imobiliza şi a-i arunca în închisoare, până ce le va reveni mintea la cap, nu înseamnă neascultare faţă de domnitori, ci tocmai ascultare, pentru că aceasta este în conformi­tate cu voia lui Dumnezeu”.

Care comunist ar fi îndrăznit să vorbească astfel lui Stalin?

Biblia a inspirat pe Lincoln şi pe Wilbeforce să lupte pentru desfiinţarea sclaviei. În cartea sa “Ca­pitalul”, Marx recunoaşte rolul creştinului Shaftesbury în introducerea legilor pentru protejarea muncii în Marea Britanie. Tot un creştin rus, Leon Tolstoi, a fost acela care a contestat orice putere ţarului. Thomas Jefferson, preşedintele Statelor Unite, a scris: “Am jurat pe altarul lui Dumnezeu, vrăjmăşie veşnică tiraniei exercitate asupra minţii oamenilor”; şi “Răzvrătirea împotriva tiranilor este ascultare faţă de Dumnezeu”.

Lincoln a scris: “Dacă sclavia nu este nedreaptă, atunci nimic altceva nu este nedrept”.

Emerson a scris: “Dacă pui un lanţ de gâtul unui rob, celălalt capăt al lui se fixează de la sine în jurul gâtului tău”.

Cuvintle lui Emerson s-au dovedit a fi fost pro­fetice. Partidul comunist sovietic a pus un lanţ de gâtul adversarilor săi politici: întâi a monarhiei, apoi a moşierilor, a capitaliştilor, a socialiştilor, a con­ducătorilor naţionalişti apartinând naţiunii ruse ori a popoarelor asuprite, ucraineni, bieloruşi şi gruzini. Dar după aceea, celălalt capăt al lanţului s-a strâns şi în jurul gâtului comuniştilor. Hruşciov a spus destul în sensul acesta la Congresul al douăzecilea al Partidului. El a precizat că Stalin a lichidat aproape tot Comitetul Central în epurările lui infame.

Creştinismul nu este de partea sclaviei, ci mai curând comunismul.

Lincoln a afirmat în mesajul său către Congres, la 1 decembrie 1862: “Dând libertate sclavilor, dăm li­bertate şi celor liberi”.

După cel de-al doilea război mondial, popoarele creştine au eliberat toate coloniile lor. Guvernul Sovietic, din contra, a robit toate popoarele baltice, pe unguri, români şi pe cehi. Comuniştii chinezi au subjugat Tibetul.

Aş recomanda prietenilor mei atei să ia aminte la vechea zicală: “Nu vorbi de funie în casa spânzuratului”. Ar fi mai bine pentru comunişti să nu menţioneze sclavajul. Eu însumi am fost sclav într-un lagăr comunist.

Dar toate aceste argumente nu sunt de fapt ne­cesare, deoarece, ca de obicei “Manualul ateului” se contrazice singur. Pentru a explica dezvoltarea mira­culoasă şi biruinţa creştinismului, ateii, care nu pot admite că Dumnezeu lucra în biserică, pretind că creştinismul făcea prozeliţi în majoritate dintre sclavi, “din cauză că sclavii câştigau în creştinism o poziţie de care nu se puteau bucura în altă parte”.

În epistola către Filimon, sfântul Pavel îndeamnă pe un deţinător de sclavi să reprimească pe unul din­tre slujitorii săi care fugise, nu numai fără pedeapsă, ci “ca pe un frate prea iubit”. Acesta era spiritul primei biserici creştine.

Atunci, de ce primii creştini nu au desfiinţat sclavia? Ei erau prigoniţi. Nu aveau putere în stat. Majoritatea lor erau ei înşişi robi. Numai cu puţin timp mai înainte, marea revoltă a sclavilor, sub con­ducerea lui Spartacus, fusese înăbuşită în mod sângeros şi multe zeci de mii de sclavi fuseseară răstigniţi. Numai nebunii se revoltă când rezultatul sigur al răzvrătirii este înfrângerea.

Dumnezeu apăruse odată pe muntele Sinai, dând cele Zece porunci. Cuvintele introductive la acestea sunt: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei”. Prezentându-Se poporului Său, El alege să Se caracterizeze pe Sine mai degrabă ca eliberator de robi, decât ca Creatorul Cerului şi al pământului. Acesta este Dumnezeul nostru.

Ne amuză când citim în “Manualul ateului” că religiile creştine “au slujit şi slujesc clasele stăpânitoare, sprijinind şi întărind ordinea socială şi poli­tică bazate pe exploatare şi oprimare, etc., etc.”

Ştim că n-ar trebui să ne pese de astfel de acuza­ţii, pentru că ne dăm seama că avem de-a face cu academicieni. Datorită unei miopii caracteristice, ei nu ştiu cum să scrie în mod coerent. Citim mai de­parte şi nu suntem înşelaţi în aşteptările noastre. Ascultaţi ce au de spus aceiaşi autori, în altă parte a cărţii lor: “Conducătorii Reformei au tradus Sfintele Scripturi în limbile diverselor popoare. Bi­blia devenind pentru prima dată accesibilă maselor populare, ele au descoperit fără întârziere în unele teze ale ei, o îndreptăţire a luptei lor pentru ega­litatea socială”.

Aici v-am vrut. “Biblia îndreptăţeşte lupta pentru egalitatea socială”. “Biblia învaţă sclavajul şi supunerea faţă de tirani”. Două afirmaţii făcute de acelaşi grup de autori în una şi aceeaşi carte!

Academicienii care au scris “Manualul ateului” pot gândi ce vor. Superiorii lor ştiu mai bine. Ei ştiu că creştinii nu sunt slugarnici faţă de dictatori. De aceea au omorât milioane de fraţi ai noştri şi ţin încă în închisori zeci de mii de credincioşi.

Ar fi mai bine ca ateii să aibă grijă să nu menţio­neze înclinarea în faţa conducătorilor cruzi. Nu au zeificat ei pe Stalin, pe care acum l-au denunţat ca cel mai mare ucigaş în masă al istoriei? Membrii Academiei nu pot fi prea tineri. Prin urmare, ei trebuie să fi fost printre linguşitorii lui Stalin ieri, căci altfel n-ar fi fost în viaţă astăzi ca să-l denunţe!

Eu am fost în închisoare sub Stalin şi succesorii lui. Oare biserica clandestină din Uniunea Sovietică nu ar avea mai mult drept decât ateii să vorbească des­pre opunerea împotriva tiraniei? Ce să spunem des­pre zeificarea unui alt ucigaş, Mao-Tse-Tung, din China Roşie? Comuniştii chinezi, toţi atei, s-au prosternut în faţa lui. Peste un milion de creştini chinezi au fost ucişi, dar ei au preferat să moară decât să se plece înaintea lui.

Adevăraţii creştini au fost şi sunt luptători pen­tru libertate. În acest domeniu nu avem nimic de în­văţat de la prietenii noştri ateişti. Statele Unite, Marea Britanie şi Australia nu au lagăre de muncă forţată. Uniunea Sovietică şi China Roşie au astfel de lagăre.

A descrie pe creştini ca pe un mănunchi de lin­guşitori ai tiranilor, înseamnă doar a-i caricaturiza. Prin urmare, ceea ce ateii resping nu este creştinis­mul, ci o parodie a lui.

<<< Cuprins