CONTRADICŢII ÎN BIBLIE
“Manualul ateului” menţionează contradicţii în Biblie.
În 2 Samuel 8:4 stă scris că David, în cursul unei lupte cu
Hadadezer, a capturat şapte sute de călăreţi, pe când în 1 Cronici 18:4 se
spune că David a luat prizonieri 7000 de călăreţi. Stimaţii noştri oponenţi nu
pot pune de acord aceste două afirmaţii diferite.
Ce ar spune ei dacă ar găsi o istorie a celui de-al doilea
război mondial în care se pretinde că în lupta pentru Kiev au fost luaţi
prizonieri o sută de mii de ruşi, în timp ce câteva pagini mai departe se
afirmă că în bătălia de la Kiev au căzut numai zece mii de prizonieri?
Explicaţia este simplă. În timpul ultimului mare război au
fost trei lupte pentru Kiev. Numărul prizonierilor era diferit în aceste
bătălii. Atunci, de ce trebuie să presupunem că, în aceste două cărţi deosebite
ale Bibliei se descrie aceeaşi luptă contra lui Hadadezer?
O altă critică adusă Bibliei: Biblia declară că ceea ce a
făcut regele David “a fost drept în ochii Domnului şi nu s-a întors de la nici
una din poruncile Lui tot timpul vieţii lui”. “Manualul ateului” întreabă: “Dar
nu a păcătuit el?” Biblia însăşi povesteşte, în altă parte, ce păcate grave a
făptuit.
Desigur că el a păcătuit, dar aceste păcate i-au fost iertate
şi s-a făcut ispăşire pentru ele, şi ca atare ele nu mai contau în faţa lui
Dumnezeu. Ele au fost uitate. Minunea este că un păcătos care s-a pocăit este
socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu şi de aceea, faptul că Scripturile înregistrează
cuvinte atât de frumoase despre David se încadrează în contextul dragostei şi
bunătăţii lui Dumnezeu. Păcătosul iertat este mai alb decât zăpada în faţa lui
Dumnezeu.
Să se pocăiască prietenii noştri atei şi vor fi şi ei
iertaţi!
Autorii “Manualului ateului” sunt foarte fericiţi cu
descoperirea făcută de ei că apostolul numit Tadeu în Evanghelia după Matei se
numeşte Iuda, fiul lui Iacov, în cartea lui Luca. Ce greşală mare! Dar să întoarcem
propriile lor arme împotriva lor. Cum împacă ei faptul că un oarecare Ulianov
este numit Lenin şi că Djugaşvili este Stalin?
Oponenţii noştri descoperă în Biblie o mulţime de astfel de “contradicţii”.
Nici nu merită să fie luate în consideraţie.
Astfel, de pildă, ei precizează că Isus a spus odată
ucenicilor Săi să-şi vândă până şi îmbrăcămintea spre a-şi cumpăra săbii. Pe de
altă parte, când Petru a încercat să apere pe Isus cu sabia lui, El i-a spus: “Bagă-ţi
sabia în teacă”.
Cuvintele “vindeţi-vă hainele şi cumpăraţi-vă săbii” au fost
rostite de Isus după cina cea de taină, când era în drum spre Ghetsimani, ştiind
că urmează să fie arestat. Întrucât era seara târziu şi ucencii nu puteau să
cumpere nimic, evident că El nu le spunea să cumpere săbii pentru uz imediat. În
schimb, El îi avertiza că timp de multe secole ei vor avea de înfruntat mari
periocole şi că deci, trebuia să fie pregătiţi să se apere atât pe ei înşişi cât
şi cauza dreptăţii.
Cel care nu este pregătit să apere o cauză justă, dovedeşte
că nu o iubeşte. Orice mamă care-şi iubeşte copilul va face totul ca să-l protejeze
contra unui intrus care are de gând să i-l răpească sau să-l omoare.
Când unul din ucenicii Săi încearcă să-L liniştească cu
cuvintele, “Iată aici două săbii”, Isus răspunde cu o nuanţă de ironie: “Destul”.
Va veni timpul ca ucenicii Lui să-L înţeleagă mai bine.
“Bagă-ţi sabia în teacă” era o poruncă dată într-o situaţie
unică. Isus nu dorea să fie apărat. Dorinţa Lui era să moară pentru păcatele
lumii.
Autorii “Manualului ateului” au mai găsit o contrazicere în
Evanghelia Sfântului Luca: Se pare, remarcă ei, că întrucât norodul era de
partea lui Isus, preoţii cei mai de seamă trebuia să caute calea de a-L omorî în
ascuns, aşa încât simpatizanţii Săi să nu se poată organiza împreună pentru a-L
apăra, iar câteva zile mai târziu, poporul strigă: “Răstingneşte-L!
Răstigneste-L!” Oponenţii noştri pretind că o schimbare atât de radicală în
mintea populaţiei, literalmente peste noapte, nu era posibilă; ca atare, povestea
relatată de evanghelistul Luca nu poate fi adevărată!
Ce păcat că membrii unei Academii de Ştiinţe n-au învăţat
nimic din tragedia propriului lor popor.
Era o dimineaţă în Moscova, când toate posturile de radio îşi
începeau programele cu imnuri de laudă la adresa lui Stalin, exact cum făcuseră
timp de douăzeci de ani. De asemenea şi ziarele în acea dimineaţă erau pline
cu aceleaşi laude. Era ziua când începuse Congresul al douăzecilea al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cursul acelei zile, Hruşciov a
rostit un discurs spunând că Stalin, pe care toată naţiunea şi el însuşi l-au
linguşit timp de decenii ca pe cel mai mare geniu, era în realitate un ucigaş în
masă şi un sadic, unul care chinuia nu numai pe adversarii lui, ci chiar şi pe
proprii săi tovarăşi. Imediat, tot poporul rus s-a întors împotriva
conducătorului providenţial de altă dată şi, în loc să-i cânte laude, l-a batjocorit.
Curând, până şi cadavrul lui a fost înlăturat din mormânt.
Este aceasta o poveste pe care autorii “Manualului ateului” o
pot crede? Sau vor pretinde că este o legendă?
Mulţimile îşi schimbă felul de a gândi cu multă repeziciune.
Aşa s-a petrecut în cazul unuia dintre cei mai degradaţi conducători ai
omenirii, Iosef Stalin, şi tot aşa s-a întâmplat în cazul celui mai frumos
exemplar al omenirii, Isus din Nazaret.
Oare membrii Academiei de Ştiinţe nu-şi amintesc că ei înşişi
au cântat odată slavă lui Stalin şi că ei au schimbat melodia?
Au uitat ei oare aşa de repede cum demonstrau pe străzi cu
lozinci despre solidaritatea veşnică a popoarelor comuniste, despre
fraternitatea veşnică cu comuniştii chinezi, români şi iugoslavi? Îşi dau ei
seama oare cât de rapid a degenerat solidaritatea veşnică în certuri meschine?
De ce sunt incapabili să aplice propria lor experienţă amară la evenimentele de
acum două mii de ani şi să recunoască faptul că omenirea este aceeaşi în toate
epocile, că, contraziceri există nu numai în Evanghelii ci şi în mintea şi inima
omului?
Argumentul că Iuda nu ar fi avut nevoie să indice soldaţilor
care veniseră să prindă pe Isus un semn de recunoaştere este ridicol,
copilăresc chiar. Faptul că Palestina este o ţară mică şi că Isus călătorise
mult prin Galileea şi Iudea, nu este un motiv să crezi că figura Sa era
cunoscută pretutindeni. În prezent, majoritatea personalităţilor sunt
cunoscute din cauză că fotografiile lor sunt publicate în ziare şi apar la
televiziune, dar în acea vreme nu existau astfel de mijloace de comunicaţie în
masă. Aşa că, existau desigur mii de oameni care, deşi auziseră despre Isus, nu-L
văzuseră niciodată la faţă. Probabil că soldaţii romani şi slujitorii marelui
preot Caiafa n-au fost prea doritori să asculte predicile lui Isus, cum nici
ofiţerii poliţiei secrete comuniste nu ar fi curioşi să audă pe predicatorii de
astăzi din ţările comuniste, decât dacă ar avea scopuri sinistre. Astfel încât
era natural ca cineva să dea un semn sigur de recunoaştere al unei persoane
care urma să fie arestată. Mai mult încă, întâlnirea avea loc în întunericul
nopţii, numai cu torţe pâlpâitoare care luminau feţele unei duzini de oameni
obosiţi, nedeosebiţi unul de altul, şi era necesară o identificare precisă.
Autorii “Manualului ateului” — toţi “eroi” din vremea lui
Stalin, care s-au opus cruzimilor lui, dar care au avut norocul excepţional să
scape din închisoare (fie că nu s-au împotrivit lui Stalin, fie că au fost
protejaţi de un Dumnezeu în Care nu credeau) — aceşti autori dispreţiuiesc pe
Isus pentru că a arătat frică în grădina Ghetsimani, unde a fost prins, şi
pentru disperarea Sa când era pe cruce!
Desigur că este foarte frumos să posezi virtuţi mari. Să
ascunzi aceste virtuţi, după cum pomii îşi ascund fructele sub frunze, este cu
mult mai vrednic de laudă. Ţinta lui Cristos era să deschidă o cale spre cer
pentru oamenii cei mai slabi, să le arate că până şi ei sunt plăcuţi lui
Dumnezeu. Pentru a construi o astfel de punte, trebuia El să nu Se erijeze în
erou. Dacă acţiunile Sale ar fi apărut eroice şi inaccesibile în toate împrejurările,
noi, oamenii mijlocii şi sub standardul mijlociu, n-am fi putut să-L luăm niciodată
ca un model de viaţă. De aceea El a coborât la nivelul slăbiciunilor noastre
omeneşti, rugându-Se în Ghetsimani: “Tată, depărtează de la Mine paharul acesta”,
şi strigând pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”,
pentru ca noi, care adeseori ne prăbuşim în deznădejde, dorind ca paharul amar
să fie luat de la noi, să putem găsi în El un Prieten demn de încredere. Acesta
era scopul comportării lui Cristos. Nu este drept s-o califici ca laşitate.
“Manualul ateului” vorbeşte despre unele contraziceri dintre
Vechiul şi Noul Testament.
Astfel, el aminteşte că în Evanghelia după Ioan este scris că
nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pe când în Vechiul Testament patriarhul
Iacov spune: “Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă” (Geneza 32:30)
Explicaţia este foarte simplă.
În vremurile biblice, limba ebraică era foarte săracă, şi de
aceea conţinea multe omonime. Unul şi acelaşi cuvânt avea mai multe înţelesuri.
Cuvântul Dumnezeu în acea vreme însemna mai întâi de toate Creatorul Cerului şi
al pământului. Cuvântul acesta era folosit şi pentru Cristos. Făpturile îngereşti
sunt numite de mai multe ori dumnezei în Vechiul Testament, cum sunt numiţi
aşa chiar şi oameni. Creatorul îi spune lui Moise: “Am să te pun ca dumnezeu
peste Faraon”, iar în unul din psalmi li se spune evreilor, ca membrii ai unui
popor ales: “Sunteţi dumnezei”. Astfel, când Iacov afirmă “Am văzut pe Dumnezeu
faţă în faţă”, el a înţeles o fiinţă îngerească, în timp ce sfântul Ioan
vorbeşte despre Dumnezeu în cel mai înalt sens al cuvântului, realitatea
supremă, Creatorul cerului şi al pământului. Dar destul!
“Manualul ateului” priveşte la Biblie de jos, dintr-un punct
de vedere omenesc. Din acest unghi, Biblia este într-adevăr o enigmă. Uită-te
la dosul unei broderii şi ţi se va părea ca este un zigzag de fire fără rost.
Trebuie să te uiţi pe partea cealaltă, ca să-i observi frumuseţea. Tot astfel
şi Scripturile nu trebuie privite de jos, din punctul de vedere al omului,
care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Prin duhul, creştinii au părtăşie directă cu lumea nevăzută.
Ei privesc la Scriptură din această perspectivă şi de aceea ei sunt capabili
să prindă toată armonia şi tot înţelesul ei profund. Ei înţeleg de asemenea şi
lacunele Bibliei, din cauză că ea este descoperirea lui Dumnezeu redată în
cadrul limbajului omenesc.
Se povesteşte că Robert Moffat, misionarul Africii de Sud, a
vrut să descrie un tren oamenilor dintr-un trib; el puse două răngi de fier pe
pământ, apoi alinie câteva vagoane de boi unul după altul şi la urmă atârnă un
ceainic mare de gâtul boului care era în faţă. Fără îndoială că mai târziu, când
africanii s-au dus în Europa şi au văzut un tren real, ei vor fi găsit
ridicolă descrierea lui Moffat. Însă limbajul africanilor nu-i îngăduise să le
poată spune ce este un tren în realitate. Tot astfel, Dumnezeu trebuie să
utilizeze un vocabular scos din experienţele pământeşti, când vorbeşte de
lucruri cereşti şi spirituale, pentru care nu există cuvinte adecvate în
limbajul terestru.
Totuşi, cât de însufleţitoare şi de înălţătoare este această
Carte!
Voltaire scrisese că peste o sută de ani, Biblia va fi o
carte demodată şi uitată, care se va găsi numai în muzee. Dar o sută de ani
după ce scrisese aceasta, propria lui casă a fost folosită de către Societatea
Biblică (ca depozit de Biblii).
Biblia a fost tradusă în 1300 limbi şi în fiecare an se vând
milioane de exemplare — dar cine se mai oboseşte să-l citească pe Voltaire?
Nu poate fi nici o îndoială, în ceea priveşte capacitatea
naturală, că Platon este cu mult mai presus decât sfântul Ioan, un umil pescar,
sau că Marc Aureliu este mult superior lui Petru, ca gânditor. Dar astăzi,
de-abia dacă mai este cineva care să citească pe Marc Aureliu sau pe Platon, în
timp ce după două mii de ani scrierile sfântului Ioan şi ale sfântului Petru sunt
cuvinte de viaţă pentru oamenii din toată lumea.
Savanţii sunt deseori de păreri diferite în aplicarea datelor
cunoscute. Faptele în legătură cu natura pot fi şi ele interpretate greşit. Tot
astfel, şi această carte sfântă poate fi greşit interpretată sau aplicată în mod
eronat, însă aceasta nu diminuează valoarea ei intrinsecă.
Oponenţii mei au scris sute de pagini ca să discrediteze
Biblia, o carte complet necunoscută lor.
Dacă fac cunoştinţă cu un om, aceasta nu înseamnă că îl
cunosc pe acel om. Văd numai îmbrăcămintea şi încălţămintea lui. Din tot
corpul lui, numai capul şi mâinile sunt vizibile. Chiar dacă îl văd gol, tot nu-l
cunosc, pentru că sufletul lui rămâne o taină pentru mine. Textul literal al
Bibliei este numai un veşmânt exterior. Alegoriile ei constituiesc trupul, iar
adevărurile spirituale îi sunt sufletul. Frumuseţea tainelor ei este dezvăluită
numai celor ce iubesc pe Dumnezeu, celor ce doresc să-şi deschidă ochii şi
inimile pentru Duhul Lui cel Sfânt. O privelişte frumoasă este percepută de
ochiul anatomic şi interpretată de creier. Exact în acelaşi fel, afirmă sfântul
Pavel, lucrurile duhovniceşti sunt deosebite într-un mod duhovnicesc şi sunt
mijlocite de către Duhul lui Dumnezeu. Cine nu are Duhul nu poate cunoaşte
Biblia.