IZBĂVIREA EVREILOR DIN ROBIA EGIPTEANĂ
Biblia ne spune că evreii erau robi în Egipt, dar că Dumnezeu
i-a izbăvit din robie cu o mână puternică, făcând minuni pentru ei. Egiptenii
care i-au urmărit au fost înecaţi în Marea Roşie. Această poveste biblică este
desigur periculoasă pentru deţinătorii de sclavi. Ea poate sugera robilor,
oamenilor care trăiesc sub dictatură, ideea că Dumnezeu este în favoarea
eliberării sclavilor.
Ca atare, această pagină de istorie trebuie să fie şi ea
ştearsă. Autorii “Manualului ateului” ne asigură că toată această povestire
este pură închipuire. Ei scriu:
“Timp de un secol şi jumătate au avut loc săpături
arheologice în Egipt făcute cu mare precizie. Însă într-un mare număr de
monumente care au fost descoperite, în mulţimea inscripţiilor ce au fost descifrate
ori în imaginile pictate nu s-a găsit nimic care să confirme legenda biblică
despre robia egipteană.” Este corect din partea comuniştilor să facă o astfel
de critică a Bibliei?
Ieşirea din Egipt s-a întâmplat în urmă cu peste treizeci de
veacuri. Revoluţia rusă a avut loc acum numai şasezeci de ani. Încearcă că
călătoreşti prin Uniunea Sovietică, mergi din librărie în librărie şi caută o
singură carte în care Troţki să fie descris ca unul care a jucat vreun rol în
aducerea la putere a bolşevicilor. Noi, cei din generaţia mai veche, ştim că în
acel timp Troţki a fost preşedintele Sovietelor din Petrograd şi că era colaboratorul
cel mai apropiat al lui Lenin; se poate spune, pe drept cuvânt, că Lenin şi
Troţki au făcut Revoluţia. Dar mai târziu, Stalin s-a supărat pe Troţki şi, pur
şi simplu, i-a şters numele din istorie. Ulterior s-a spus că Revoluţia a fost
în realitate opera lui Lenin, având pe Stalin drept colaboratorul său cel mai
intim. Rolul lui Stalin era descris ca fiind cel mai important — până acum vreo
douăzeci de ani. Încearcă să găseşti astăzi, în vreo librărie din Uniunea
Sovietică, o carte în care Stalin să aibă un rol preţios în această revoluţie
şi vei vedea că nu vei găsi nimic, pentru că Hruşciov, fiind pornit contra lui
Stalin, i-a şters şi numele lui. Mai recent, şi numele lui Hruşciov a fost
şters. Deci, dacă duşmănia politică poate şterge toate dovezile evenimentelor
de astăzi, când avem avantajele tiparului, fotografiatului şi mijloacele de
comicaţie în masă, nu este greu de acceptat lacuna din istoria egipteană.
Însă nu toate dovezile pot fi şterse.
Onoraţii mei oponenţi arată din nou o lipsă de cunoştinţe
arheologice.
Ei nu ştiu despre obeliscul din timpul lui Ramses II, găsit
la Beisan în 1923, în care se atestă că el folosea robi semiţi (în tăbliţele
din Tell-el-Armana, evreii apar sub numele de “Kabiri”), pentru a zidi o cetate
cu numele lui.
Cărămizile uscate la soare din cetăţile de depozitare, care
pot fi văzute în muzeul din Cairo, sunt marcate cu cuvintele “Ramses”. Se poate
vedea că unele din ele sunt combinate cu paie, altele numai cu fân, şi în cele
din urma, unele din ele sunt făcute fără paie şi fără nici un alt material de
legătură. Toate acestea confirmă decretul lui Faraon, aşa cum este redat în
cartea biblică Exodul, prin care se porunceşte să nu se mai dea israeliţilor
paie.
Biblia spune că Dumnezeu a trimis zece plăgi contra
egiptenilor, spre a-i determina să lase pe robii evrei să plece. Ultima urgie a
fost moartea tuturor întâilor născuţi, începând cu primul născut al lui Faraon,
care şedea pe tronul său.
Dacă afirmaţia Bibliei este corectă, fiul lui Amenhotep II, faraonul
din vremea exodului, trebuie să fi murit în 1423 î.Cr., şi el a fost urmat de
Totmes IV. Pe un mare bloc de granit roşu, situat între picioarele Sfinxului
din Ghizeh este gravată aşa numita inscripţie a visului lui Totmes al patrulea.
În această inscripţie ni se povesteşte că acest viitor faraon, pe când era tânăr,
a adormit şi a visat că un sfinx a venit la el şi l-a uimit cu profeţia că într-o
zi el va deveni regele Egiptului.
Cum legea primului născut era respectată în Egipt, el nu
putea fi fiul cel mai mare al lui Amenhotep, altfel speranţele pentru suirea
lui pe tron nu ar fi fost atât de îndepărtate încât el să fi fost surprins de
promisiunea sfinxului. Reiese deci, că primul născut al lui Faraon a murit în
urgia a zecea..
Nu este aceasta o confirmare ciudată a relatării biblice?
Istoria Egiptului antic este destul de bine cunoscută. Există
multe însemnări. Dar, precizează oponenţii noştri, nici una nu vorbeşte despre
dispariţia armatei egiptene şi a regelui ei în mare.
Aş vrea să ştiu, care neam a fost vreodată zelos în înregistrarea
înfrângerilor lui. Când armata sovietică s-a retras până la Stalingrad, Stalin
nu a trâmbiţat înfrâgerile. Nici germanii n-au anunţat pe ale lor când s-a întors
roata. Istoricii egipteni se sinchiseau despre adevărul obiectiv tot atât de
mult ca şi omologii lor moderni.
În această problemă, nu avem versiunea egipteană a
istorisirii. Aceasta este explicaţia. Însă avem Biblia, care povesteşte nu
numai partea evreiască, ci cuvintele lui Dumnezeu şi minunile Lui. Nu există
nici un motiv să nu credem în miraculoasa izbăvire a robilor, deşi aceasta
poate fi neplăcută pentru deţinătorii de sclavi şi linguşitorii lor.
“Manualul ateului” mai spune că n-ar fi fost posibil ca şase
sute de mii de oameni maturi să fi ieşit din Egipt, aşa cum afirmă Biblia,
deoarece aceasta ar fi însemnat un total de cel puţin trei milioane evrei. Este
sigur că trei milioane de oameni n-ar fi putut trece prin Marea Roşie într-o
singură noapte; şi nici n-ar fi putut trăi în mica peninsulă Sinai.
Aici intervine o problemă a limbii ebraice, în care este
scrisă partea cea mai veche a Bibliei. Cuvântul “alfot” care înseamnă “mii”, înseamnă
în acelaşi timp şi “case”. Nu suntem siguri dacă originalul ebraic al Bibliei
vrea să spună că şase sute de mii de evrei au părăsit Egiptul sau dacă erau
numai şase sute de case, şase sute de familii mari. Limba are tendinţa de
evoluare. S-ar putea ca, acum trei sau patru mii de ani, cuvintele să nu fi
avut acelaşi sens pe care-l au azi. În general, când Biblia foloseşte limbajul
hiperbolic, ar fi posibil ca astfel de părţi din Scriptură să nu fie uşor
inteligibile, ca atunci când au fost scrise. Un lucru este sigur: dacă
Scripturile ar fi conţinut minciuni enorme, ele nu ar fi putut să fie acceptate
în acel timp ca o carte sfântă, după cum nici o istorie oficială a Uniunii
Sovietice, care ar pretinde că Armata Roşie din timpul celui de-al doilea
război mondial ar fi fost compusă din 20 miliarde de oameni, n-ar fi fost
acceptată. Cuvintele trebuie să fi avut în acea vreme un înţeles diferit de cel
pe care-l au astăzi.
În palatul imperial din Tokio se păstrează trei simboluri ale
imperiului japonez — o sabie foarte veche, un diamant şi o oglindă a marelui
rege. Pe spatele acestei oglinzi sunt scrise câteva litere care au fost
descifrate abia de curând. După cel de-al doilea război mondial, un frate al împăratului,
prinţul Takahito Mikasa, a început să se intereseze de iudaism. Când împăratul
a primit vizita rabinului Goldman de la templul Bet-Israel din Hertford, care
era preşedintele executiv al Comisiei pentru Asistenţa Naţională Evreiască,
prinţul a avut grijă ca rabinul să vadă această oglindă a marelui împărat. Rabinul
a putut să identifice fără nici o dificultate literele ca fiind cuvintele
ebraice “Ehie Aşer Ehie” — “Eu sunt Cel Ce Sunt”. Întocmai cuvintele Bibliei
din Exod 3:14!
Imediat prinţul şi rabinul au început să cerceteze cum au
ajuns aceste cuvinte ebraice rostite de Moise în Biblie să fie reproduse pe un
obiect sfânt antic al japonezilor şi s-a presupus că, în vremurile din vechime,
în timpul robiei babilonice a evreilor, membrii din cele zece triburi ale lui
Israel aduseseră această oglindă ca un dar împăratului care stăpânea în acea
vreme.
În anul 1941, episcopul japonez Jujai Nakada a publicat o
carte numită “Japonia în Biblie”. Bazându-se pe documente din vremuri antice,
el spune că în anul 216 d.Cr., au venit 100.000 de oameni din Orientul Mijlociu
în Japonia. În istoria japoneză ei se numesc tribul Hata. Ei au exercitat o
puternică influenţă asupra economiei şi culturii japoniei. Tribul Hata se
auto-denumea Israj, nume care este mult înrudit cu Israel şi ei vorbeau despre
un mare conducător, pe care-l numeau Hata Kawa Katsu, care fusese salvat din
apă ca prunc, apoi a fost crescut în palatul regelui şi în cele din urmă a
eliberat poporul său din robie. În această formă, istoria biblică a lui Moise a
ajuns în Japonia.
Dovezile în afara Bibliei, în favoarea istoriei aşa cum este
povestită în Sfintele Scripturi sunt prea numeroase pentru a fi menţionate.
Cert este că ele nu pot fi respinse.